I

Dragii moșului,

În anul Domnului 1884, iulie, 10, într-o marți, am plecat și eu la Cîmpulung. Eram la număr cu toții opt, toți trup din trupul meu, os din osul meu, sînge din sîngele meu, cum am zice, și cu slujnica nouă, mai mari și mai mijlocii, mai mijlocii și mai mici, mai mici și mai mărunței, de toată mîna,

Cu două zile mai înainte a început să plouă. Se vede că triștea mea simțise că voi să merg la primblare și începuse a mă prigoni, precum m-a prigonit și altă dată, singura cînd am fost și eu să mă preumblu afară la țară. Eu spusesem de mai-nainte alor mei să nu meargă cu mine, căci eu sunt piază-rea, n-am parte pe lume. Ei nu m-au crezut și mulțumită lor, pe lîngă dînșii m-am bucurat și eu de cîteva zile senine, cît am fost în Cîmpulung. Se vede că vreunul din ei fu cu pieze bune.

Și așa, cum vă spusei, într-o marți, pe ploaie, cu trenul pe la 9 ore dimineața, am plecat la Cîmpulung. Să nu cereți, dragii mei, să vă povestesc ceva de acest drum; căci n-am ce, de nu că a plouat o ploaie mărunțică și deasă, că pomii, cu ierburile de pe cîmpii fugeau înapoia noastră ca luate de Iele, că huruiturile vagoanelor nu te lăsa să te înțelegi la cuvinte cu soții de călătorie, ci trebuia să strigi tare; că fluierăturile locomotivei te deștepta din cînd în cînd. Ce să vă mai spui? Ați călătorit vrodată cu drumul de fier? Ei apoi ce mai umblu dar să lungesc vorba. Am ajuns la Pitești.

Aci am pogorît la gară, am așteptat în salon două ceasuri pînă să se gătească trăsurile ce trebuia să ne ducă la Cîmpulung.

Am fi voit ca în timpul acesta de două ceasuri să fi văzut și noi o parte din oraș. Dar unde fu cu putință? Ploua și nu mai isprăvea. Dacă am văzut așa, ne-am pus și noi în pizmă, ne-am înarmat cu răbdarea și am așteptat acolo pînă s-au gătit trăsurile, ne-am încărcat în ele și seara pe la 9 1/2 ceasuri, ne-am dus în Cîmpulung, uzi ca niște șoareci.

Și despre acest drum, iarăși n-am ce să vă spui, decît că furăm tescuiți, făcurăm la cuie de bleau și la piroane, din pricina frigului ce se lăsase, căci într-o ploaie ne-a dus pînă seara. Acum se ostoise oarecum ploaia, dar se lăsase întunerecul.

Am tras în gazdă la preotul Nicolae Diaconescu, în ulița Gruiului, unde închiriasem case.

A doua zi, cel dîntîi lucru ce izbește băgarea de seamă a călătorilor sunt multele biserici. Sunt locuri unde nu faci o sută de pași și dai de o biserică, peste tot 20 de biserici pentru 5.500 de locuitori, adecă o biserică pentru 55 capi de familie. Se vede că cîmpulungenii sunt ori au fost religioși, sau, cum se zicea mai de demult, evlavioși. Cam așa erau și bucureștenii, mai acum patruzeci și mai bine de ani. Era o mulțumire sufletească să auzi dumineca clopotele de la 120 de biserici,trăgîndu-se dimineața toate deodată și în frunte cu clopotul cel mare de la Mitropolie, chemînd creștinii la rugăciune… Dar acum, bucureștenii sunt, iaca cum sunt și ce sunt. Acum s-au civilizat oamenii, nu mai merg la biserică, ci unii la lucrul lor de toate zilele, cei mai mulți la instrucția militărească și alții dorm pînă în prînzul mare.

De atunci pînă acum s-au desființat vro trei, patru biserici; dar s-au ridicat o mulțime de case mari, toate cu cîte două sau trei turnuri, de nu se mai cunoaște din biserici. De unde pînă atunci era numai o bărăție, acum, sunt pe lîngă bărăția veche, arsă la 1847 și înființată din nou, încă un paraclis, o mînăstire cu o școală de fete, o alta la Cioplea, sat de pavlicheni, unde s-a înființat și un seminar papistășesc și acum în cele din urmă o catedrală măreață catolică; și de unde era doi, trei, barați, azi este un arhiepiscop și o ceată foarte numeroasă de popi și de călugări d-ai Papei.

Ce să zici? Ne-am civilizat!

Azi mai avem ce nu aveam pe atunci; avem o biserică evangelică și una luterană; mai avem o sinagogă măreață și o sumă de lavre mai mici.

Avem, avem multe lucruri noi azi în București, numai sunt vro patru, cinci biserici ortodoxe mai puțin, căci în acest timp, adecă de vro patruzeci de ani încoace nu s-a mai făcut nici o biserică din nou, adecă nu s-au mai adăogat nici una, cu toate că obștea a crescut.

Cîmpulungul este așezat d-a lungul gîrlei Rîul Tîrgului, pre un loc înclinat spre sud-est. El este înconjurat la est de muscelele Crețișoara și Mățău; la sud de urmele cetății Jidova și de muscelul Rîpa lui Panu; la vest de dealurile Gruiului, cu șesurile de pe înălțimile lor; la nord de dealul Măgura. Alte vîrfuri mai însemnate, înconjurătoare, sunt: Piatra Nămăieștilor, piscul munților Portăreasa și Strîmtu.

Locuitorii sunt deștepți și negustoroși. Lauda cea mai mare ce li se cuvine este că-și păstrează naționalitatea neatinsă.

[…] Arendașii de moșii, de hanuri și cîrciumarii sunt numai români. Un singur tinichegiu se află în oraș și, acela, se zice că are să-și încarce tărăbuțele și să se ducă de unde a venit. Mai acum cîțiva ani, spun localnicii, că a fost venit o colonie de bulgari, cerînd să li se vînză locuri preste rîu cu îndatorire ca ei să canalizeze rîul. Cererea lor n-a fost primită. Ei s-au dus de s-au statornicit în Ploiești și azi se zice că le pare rău cîmpulungenilor că nu i-a primit.

Nemți sunt toți, toți, șapte la număr: șase tîmplari și un croitor, precum mi-a spus gazda mea. Cu toate astea au o bărăție. Această biserică catolică este mai bogată decît toate bisericile ortodoxe: are moșii, codri de munți cu păduri frumoase pe care le exploatează călugărul papistaș foarte sistematic; mai are binale în oraș și locuri date cu embatic. Se zice că bărăția este înzestrată cu averi încă de pe timpurile lui Radu Negru-vodă.

Atît locuitorii din oraș, cît și de pe la sate, nu sunt bețivi. Au țuică berechet, și încă țuică bună, curată de prune, și cu toate astea nu sunt căzuți la patimă. […]

Mai fiecare locuitor are vite: vaci, porci și pasări de curte de tot felul.

Atît în oraș cît și pe la sate, casele cele vechi sunt fără coșuri. Fumul iese prin poduri. Ferice de ceea ce păstrează acolo! Casele cele noi se fac după moda de astăzi.

Cîini în oraș mi s-a părut a fi puțini, judecînd după numărul caselor și acești cîini nu sunt răi. În București, prin multe locuri ești silit să ocolești pe unii cîini de teamă să nu te pomenești cu pantalonii croiți.

Acum ori că locuitorii din București, tăind cîinilor frunză, sunt mai zvăpăiați decît cîmpulungenii, de îi întărîtă și-i fac să turbeze sau că cîmpulungenii sunt mai așezați și dă pace tutulor. Cine știe să vie să ne spuie, că eu nu știu ce să zic.

Am aflat în urmă că și în acest oraș de munte sunt cîinii răi; dară stăpînii lor îi țin legați de le păzesc curțile, iară nu ulițele, ca la București; vezi că aici stăpînii unor astfel de cîini se vede că au trecere și așa cîinii lor, sub ocrotirea stăpînilor lor, sfîșie pulpele trecătorilor, fără milă de păcat și fără să se sfiască măcar de lațul hingherilor. Pare c-ar fi sudiți. Orașul este străbătut d-a lungul lui de un canal de apă, tras din Rîul Tîrgului, pentru trebuințele locuitorilor și pentru stropitul ulițelor.

Locuințele, atît în oraș, cît și de la sate, sunt mai bune decît ale cîmpenilor. Muntenii trăiesc în mai belșug decît locuitorii de la cîmp.

Mai toate ulițele sunt așternute cu piatră. În această privință au dreptate, pentru că piatră, slavă Domnului! se găsește mai multă decît le trebuie.

Pe lingă tîrgoveți și săteni cu împestrițate haine, nu arareori vezi prin mijlocul tîrgului stoluri de gîște, gîrîind, vacile mugind și căutîndu-și prăsila; vițeii zbierînd și chemîndu-și mumele. Primarul de astăzi a oprit umbletul rîmătorilor pe ulițele de căpetenie, sub pedeapsă de a-i împușca. Și totuși vezi pe cîte unul din acești rîtani făcînd niște marșuri grohăinde, tocmai pe lîngă casa comunei, cu partea-ntr-o căciulă, cum s-ar zice, fără leac de teamă. Merge țanțoș, nesupărat de nimeni, se vede că se bizuie în puterea stăpînului lor, care, deh! este cu vază în oraș.

Afurisitul de hatîr și aici este încuibat. Ba, bine că nu, cînd la București a scos și pui.

Orașul are și un bulevard. El este în lățime ca de cinci metri, iară în lungime ca de 180 de pași. Așa cum este, el poate să fie de ajuns pentru preumblarea celor locali, dară neîndestulător pentru mulțimea mosafirilor ce vin vara la aer muntos.

Îmbulzeala este așa de mare, încît dacă vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ți iei o tăgîrță cu pardonuri, să împărți în dreapta și în stînga, înainte și înapoi, celor ce te împing sau celor pe care îi calci pe bătăturile picioarelor. Dară mai adesea te lipsești de o asemenea preumblare, unde în loc să te întremezi, mai mult amețești în înghesuiala și învîrtitura cea în loc. Bucureștenii, pentru aceasta, în vorbirea lor cea înțepoasă, l-au numit „Bulevard-Pardon“. Serile, muzica regimentului de dorobanți sau cîte vrun tacîm de lăutari se silesc, pe cît pot și ei, să deschiză inima preumblătorilor și să le facă o bună petrecere.

În copilăria mea auzeam zicîndu-se celor ce sau își rădeau mustățile, ori se îmbrăcau și vorbeau cîte vreo gugumănie ca să semene a strein, auzeam zicîndu-li-se „neamț din poartă“, nu știu pentru ce.

Ce ați zice dumneavoastră azi cînd veți auzi că pe acest „Bulevard-Pardon” franțuzeasca are mare căutare? Nu știu ce vor să arate acei ce nu te mai slăbesc din franțuzește, procopseală ori altceva? Spuneți dumneavoastră, că eu, uite, nu mă pricep la d-alde astea. Sau mai bine zis, învinovățiți-mă pe mine că sunt pizmaș unde nu știu îndruga și eu la franțuzește. Vezi că nu voi să-mi aprinz paie în cap…

Două scoale de băieți și una de fete, cu cîte patru clase primare este vatra de unde se răspîndește lumina cunoștinței în popor.

Măsura de propășire și de învățătură la popor într-o localitate se judecă pare-mi-se după gustul de citire al locuitorilor. Numiți d-voastră pe cîmpulungeni cum veți socoti că e mai bine, după ce veți ști că în oraș nu se află nici o librărie. Eu nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră.

Vina nu este a mea dacă vă voi mai spune că pe lîngă cărțile didactice ce se află de vînzare la un cofetar și la un băcan, se mai găsesc la aceștia și cîteva din romanțele bucureștene ce terfelesc literatura noastră națională. Cărți de știință și de literatură sănătoasă nici nu se pomenește. Vă spusei acestea numai să nu mă credeți vrun gurăcască, vrun pierde-vară, altfel nici că mai deschideam gura, de aceea vă mai spui încă o dată: nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră: facă cîmpulungenii cum vor pofti; numiți d-voastră cum veți voi. Eu nu voi să știu, nu voi să auz, mă spăl pe mîini ca Pilat din Pont.

Mai toate balcoanele caselor mari și pălimarele caselor mai mici sunt împodobite cu ghiveciuri de flori. Ortensia însă și cercelușu sunt răspîndite foarte în oraș. Nu vezi o casă mai de Doamne ajută! să nu aibă două sau trei ghiveciuri cu ortensia, ori cu cerceluși, și se vede că le merge bine, căci sunt foarte frumos înflorite. Pe lîngă dînsele mai vezi mușcate și colea și colea cîte un trandafir de lună, garoafe și puțini oleandri.

Grădinițele tutulor caselor sunt pline de amgrișai, cafea, ochiul boului, călțunași și încă cîteva feluri de flori, pe lîngă zarzavaturi.

La Cîmpulung dacă vrei să mănînci carne în ziua aceea, trebuie să fii în piață la 4 ceasuri dimineața. Adecă povestea ăluia: cînd o trage fleica la bărăție, să sfîrîie clopotul pe grătar. Altfel la 6 ceasuri găsești pe măcelari răzuindu-și scaunele și spălîndu-le ca să fie gata pentru a doua zi.

Laptele de vacă era mai ieftin decît cel de oaie.

Tîrgul de la S-tul Ilie este însuflețit. Neguțătorii veniți în bîlci așteaptă cu nerăbdare pe rucăreni și pe propietarii de moșii și de codri de munți cu cari fac mare alișverișuri.

Poamele ce pot dăinui sunt mai gustoase. Zmeura joacă un rol însemnat. Îmbelșugarea în oraș, pentru musafiri este cînd încep a se coborî fetele cu zmeura culeasă de la Lerești.

Pe lîngă acestea, cu cît ți se îngrașă ochii văzînd oameni și femei, frumoși și plini de viață, cu atît te îngrețoșezi cînd vezi pe gușați. […]