II

Povestea ăluia, omul cade dintr-un pom și tot se odihnește un an, darămite noi cari veneam tocmai de la București, se putea să nu ne odihnim măcar două zile? A doua zi, d-abia ne-am așezat. A treia zi am dat și eu cu nasul prin piață; după prînz am fost la fîntîna lui Crasan și seara pe bulevard.

La 13 iulie, sculîndu-ne de dimineață, am luat-o apostolește cu cățel, cu purcel, cu mare cu mic spre Bughia. Am urcat coasta dealului ce stă cu fața spre Gropani. Din crîng în crîng, din stufiș în stufiș, am cutreierat mai toată coasta dealului. Soarele era în puterea lui, bun bucuros că scăpase de ploaia ce ținuse cîteva zile. Viind pe drum priveam uimiți și plini de mirare văzînd vîrfurile cele mai înalte ale munților albi de zăpadă. Auziți d-voastră? Zăpadă în luna lui iulie! Soarele arunca săgețile sale cele arzătoare asupra ei și neaua de astă dată supusă căldurei se prefăcea în apă.

Pare că vedeai cu ce mîndrie soarele își preumbla privirile asupra piscurilor cari, în cea mai mare parte de an, sunt nesimțitoare la dragostea ce le arată cela ce dă viață animalelor și vegetalelor.

Am cutreierat, zic, mai toată coasta dealului pînă am dat peste două tufișuri, aproape unul de altul, cari își împrumutau umbra.

Între aceste două tufișuri ne-am așezat sălașul. Un prichindel de român vechi, fiu al unei văduve cu locuința în satul Bughia, se luase după noi, și ne-a prins bine, ne-a dat mare ajutor.

Am făcut, parte din noi, o vînătoare de uscături printre crînguri și am adunat destule spre a ne pregăti mîncarea de prînz. Altă parte ne-am făurit două frigări dintre nuielele stufișului, am tăiat carnea și am așezat-o la focul ce ațîțarăm din uscăturile adunate.

Pînă să se frigă friptura, prichindelul ne aduse de la mă-sa o mămăliguță ce zisesem să ne facă, și apă rece de jos de la fîntînă.

De ar fi stat cineva de o parte și ar fi privit la sălașul nostru, ar fi avut ce vedea.

La umbra stufișurilor ar fi văzut pe cei mai în vîrstă, între cari cel dintîi eram eu, cum stam tolăniți pe un covor de iarbă verde d-asupra căruia așternusem un tartan; pe cei tineri rătăcind printre crengurile vecine cu zburdălnicia vîrstei lor; codăneii, rîzînd și cu voioșie făcînd și ei treabă, cum puneau uscături mereu pe foc ca să se facă jăratec pentru friptura de pe frigările ce le întorcea servitoarea; „pe cei mici cum alergau zglobii să prinză fluturei și să se zbenguiască printre floricele.

Mai poftă de mîncare ca aceea ce am avut cu toții atunci după atîta drum, nu-mi aduc aminte să fi avut de mult.

În mai puțin de o jumătate de ceas mămăligă, pîine, friptură, ouă și brînză de burduf cîmpulungiană se mistuiră. Le-am stropit și noi cu nițică apă de sapă de jos de la han și cu de cea rece nemuritoare de care ne aducea prichindelul de român-vechi de la fîntînă. Acolo ne-am petrecut toată ziua, adunînd flori de pe cîmp, făcînd mănunchiuri și apoi lepădîndu-le, să culegem alte floricele și să facem alte mănunchiuri.

Către seară ne-am luat catrafusele și am plecat. Pe cei mici i-am dus tîrîș-grăpiș, fiindcă am coborît dealul pe un povîrniș foarte înclinat, printre copăcei deși și stufoși pînă în marginea unui pîrîiaș mic, a cărui obîrșie este între dealuri.

Nu făcea el, cit zgomotul ce producea. Susurul apelor de munte se aude de departe. Toate apșoarele vin spumegînde din pricina piedicilor ce întîmpină în scursoarea lor. Și parcă sunt tot învrăjbite, atîta de tare vuvuiesc.

Se vede că lupta ce au cu pietrele pe care le aduce pe cursul lor, ori lespezile pe spinarea cărora curg, și pe cari nu le pot urni din loc, le fac de murmură tot a gîlceavă. Aici pe marginea acestui pîrîiaș am stat de ne-am odihnit la umbra unor copăcei.

Cu anevoie am ieșit la lumină ca să mergem să vedem băile de la Bughia. Nu că vreo piedecă a firei ne împiedeca, dar nu puteam urni din loc copiii culegînd la floricele. Mai cu seamă floricica ochiul șarpelui sau urechea șoarecelui, miozotis (nu mă uita) era căutată cu sete și de cei mari și de cei mici.

Se putea să nu te ispitești a culege vreuna din aceste iubite flori, pe cari o vedeai la vrun loc de care nu te puteai lesne apropia? Din locșorul unde era ea cățărată pe marginea apei, pare că te chema și pare că era mai frumoasă decît cele pe care le aveam în mînă, căci lepădîndu-le pe acestea ne încumeteam a culege pe cele mai cu greu de dobîndit. Așa este omul, ce să zici? Niciodată nu se mulțumește cu ce are, ar dori să aibă ce nu are.

Și intrînd în curtea băilor d-lui Gropan, proprietarul unui stabiliment de băi, am rămas mut de surprindere. M-am gîndit la ceea ce i-a dat natura și la ceea ce el, om necultivat, nu voiește a face. Totul este în starea sălbatecă în care firea a lăsat fîntînele de apă minerală.

După analizele ce auz că Ie-a făcut doctorul Bernad din București, se zice că ar fi niște ape rari în felul lor.

Se mai zice că o societate de oameni cunoscători de așa treabă i-a făcut propunere: să-i ia fîntîna în întreprindere pe zece ani. Societatea să facă un stabiliment de băi sistematice și să-i dea și 20.000 lei.

El n-a priimit. Eu socotesc că guvernul ar trebui să intervie. Datoria sa ar fi să nu lase să se părăsească un așa izvor de tămăduire pentru pătimași. Are o lege de expropriare pentru utilitate publică. Să-l îndemne a face îmbunătățirile cerute de progres sau, dacă se va îndărătnici să nu voiască, apoi să-l exproprieze.

Căci dacă norocul i-a dat pe mîini niște izvoare atît de prețioase, apoi sunt în drept toți să se bucure de bunătatea lor și aceasta în folosul lui bănesc și în al tutulor ca dătătoare de sănătate. Dacă el este codaci, legea să treacă peste dînsul în folosul omenirei suferinde.

De aci am trecut în al doilea stabiliment de băi, proprietate a familiei Laurian. Aci se vede însemnate îmbunătățiri.

Însă se zice că apele nu au atîta putere vindecătoare ca cele de mai sus.

Și întorcîndu-ne acasă, suind și coborînd, am ajuns la 7 ceasuri căzuți de osteneală; apoi somn ce am dormit în noaptea aceea cu anevoie se poate dobîndi în oraș.

Ghimpi să fi fost în așternut nu i-am fi simțit. Am dormit duși, încît tocmai a doua zi de dimineață ne-am deșteptat, pregătindu-ne pentru alte preumblări ce am mai făcut.

Apoi la 18 iulie dimineața am pornit la monastirea Ciocanu. A mers și gazda cu noi.

Pentru aceasta un car cu doi boi coviltirit și procoițat am închiriat pentru femei și copii; noi bărbații merserăm pe jos, adică ai noștri, părintele și încă trei prieteni cu cari ne întîlnirăm în Cîmpulung și cu cari am făcut mai toate preumblările.

Ca să mergi la monastirea Ciocanul, apuci pe șoseaua ce duce la Bughia, pînă la un loc, apoi cîrmești la dreapta și după ce mai mergi nițel cobori și mergi printre dealuri pe o scursoare de ape, printr-un sat, pe care îl dai la spate și ajungi la rîul Bughia.

Peste acest rîu este o punte bună de trecut cu piciorul, iar carul dă prin apă.

Așa făcurăm și noi și ne oprirăm dincolo la han. Hanul era închis. Strigarăm și un băiat gușat veni să ne spuie ca să mai așteptăm că vine mă-sa numaidecît. Se dusese, biet, să-și vază de niște purcei ce avea.

Daca veni, băgă pe băiat pe o fereastră, deschise ușa și ne dete nițică țuică. Cheia de la ușă, vezi, era la bărbatu-său și el se dusese în tîrg.

Altceva nu mai avea, ni se răspunse, că n-are căutare.

Pînă să bem țuica intrarăm în vorbă cu dînsa despre mai multe. Ea ne răspunse la toate cum se pricepea și ea mai bine. Cînd veni vorba despre gușa fiului său, ea ne zise:

„Cum vedeți, domnilor, gușa fiu-meu este mică; s-ar putea vindeca; s-a vindecat mai mulți; dară lasă-l mai bine cu gușă, decît să meargă la oaste, că mai am unul în miliție“.

Poate să fi avut dreptate femeia; noi însă nu i-am stat împotrivă, am plătit și am plecat înainte.

De ce mergeam, d-aia drumul se îngreuia, el devenea din ce în ce mai anevoios, fiindcă suia la deal și numai pe pietriș; și, înaintînd, pietrișul se mărea.

Într-acestea vedeam că începe a se înora și pînă să băgăm de seamă și începu a ploua. Deschiserăm umbrelele; și ca de cînd m-apucai să vă povestesc, ea și încetă.

Ca să te sui de aci la mănăstire două drumuri se deschide: unul pe la Mlaștini, care este mai de ocol, altul mai scurt dară mai greu de urcat. Noi hotărîrăm să mergem pe acest drum.

P-aici însă în loc de pietre întîlnirăm pietroaie. În urma noastră mai veneau încă două care, fiecare cu cîte patru boi. Al nostru era cu doi, dară niște boi tineri și harnici.

Astfel era drumul așternut, adecă cu pietroaie aduse de apele dealurilor de primprejur și lăsate spre a arăta trecătorilor ce pot ele cînd vin mari, umflîndu-se de ploi. Ajungînd la poalele dealului pe coasta căruia este mănăstirea, poteca pe care trebuie să te sui este așa de repede încît d-abia cu piciorul te poți urca.

Ba încă, după ce că poteca este strîmtă și cu făgașuri, cînd într-o parte, cînd într-alta, apoi pe la unele locuri este știrbită de apele ce curg de din sus. În zadar călugării cîrpesc aceste știrbituri cînd cu găteje, cînd cu frunzet ori cu alte umpluturi; cînd plouă se știrbește la loc.

Urcarăm, mai cu hăis, mai cu cea, mai cu umărul pe la loitrele carului, mai făcînd gălăgie și ajunserăm la poarta monastirei. Un călugăr o deschise și noi intrarăm; după noi intrară și celelalte două care. Am uitat să vă spui că acești mosafiri erau însoțiți de un tacîm de lăutari, cari ne-au scîrțîit cît fu drumul de lung.

Celait drum pe la Mlaștini dă pe la satul Albești, unde sunt carierele de piatră; dară acela este mai lung și mai puțin greu de suit.

Deoarece timpul era cam noros, și deoarece din acestă pricină am intrat în curtea monastirei, am crezut de cuviință să cerem voie de la părintele stareț să ne lase a mînca în curtea monastirei. Ne urcăm într-un fel de cerdac, locuința starețului, pe o scară ce d-abia se ținea de veche ce era.

Starețul nu era acasă; se dusese la vreo altă monastire pentru ceva chiverniseală, căci aci la Ciocanul, călugării sunt, cînd mîncați, cînd nemîncați. Atîta sărăcie n-am mai văzut.

Pe zidurile locuinței stărițești erau însemnate cu condei de plumb o mulțime de nume, ale celor ce cercetase monastirea. Proză și versuri franțuzești și românești, cari mai de cari pricepute de cei ce le-au făcut, iar nu de cei ce le-au scris, erau d-asupra mai fiecărui nume. Franțuzeasca nici de aici nu lipsi. Se vede a fi o molimă, a ne arăta, noi românii și mai cu seamă femeile, că știm limbi streine, către cei ce nu le cunosc. Învățăm pe dinafară, cîteva rupturi de stihuri, ale nu știu cărui scriitor, și apoi cu loc, fără loc, cu timp, fără timp, țoropoc! ne pomenim că le spunem tocmai la cei ce nu știu boabă din ceea ce vorbim sau scrim. Păcate părintești!

Nu mai spui ce am văzut în chilia starețului, că n-am ce; destul că ne-am grăbit a ne da mai curînd jos, de frică să nu cadă cu noi pălimarul ce-i înconjura chilia. Atît de vechi era.

Ne-am așezat și noi, două tabere: cei ce veniseră în două care, o tabără, și noi alta; ei în partea dreaptă a bisericii, noi în partea stîngă. Biserica despărțea amîndouă taberile. Am întins două mese. Lor le cînta lăutarii; nouă ne cînta păsărelele.

Am început a mînca. Aveam două gîște fripte, brînză, ouă, vin, aduse în coșuri, și o sticlă de țuică. Se întîmplase să fie într-o zi de miercuri, preotul și preoteasa, fără să știm, și fără să ne fi adus aminte de Sfînta Miercurea, își aduseră măsline și ceapă verde. Fu însă cu neputință a face pe preot și pe preoteasă să mănînce din merindele noastre. Atunci noi am făcut, ceea ce a făcut popa nemțesc cînd l-a luat la socoteală nu știu cine că de ce merge la biserică pe mîncate și apoi se grijește.

Știți ce a răspuns baratul? Apoi dacă nu știți să vă spui eu. El a răspuns: „Mai bine să fie Christos d-asupra purcelului, căci el să vede că mîncase friptură de purcel, decît să fie purcel d-asupra lui Christos.”

Așa am făcut și noi cu preotul, dară nu ni s-a trecut. Am început a mînca din măslinele lui, zicîndu-i să facă și el ca noi, adecă postul să fie d-asupra dulcelui, iar dulcele d-asupra postului. Felul lor de a judeca fuse altul; ei ziseră: „Cînd e zi de post, apoi post să fie. Cînd e zi de dulce, dulce să fie.“

Dacă am văzut că nu-i putem încredința să judece ca noi, îi lăsarăm în plata Domnului, să fie de post.

Încă mîncînd vedeam că încep norii a se aduna. Ne-am sculat de la masă. Musafirii cei ce veniseră cu două care, se vede că tocmai tîrziu se deșteptară și cunoscură că nu era tocmai bine să mănînce cu lăutari în curtea monastirei, se încărcară și porniră de acolo. Noi lăsarăm copiii la car cu servitoarea, și împreună cu cei mai mari, ne urcarăm tocmai în vîrful dealului, trecînd printre niște fîneață în floare, de-ți era mai mare dragul să privești la dînsa. Cîteva umbre de călugări, niște căzături de oameni, niște ființe, fleoși de bătrîni, o cosea cu nemilostivire.

Ca să ajungem în vîrful muntelui, trebui să sărim pîrleazul, gardul care îngrădea coprinsul monastirei.

Priveliștea ce ni se arăta ochii noștri o sorbea cu nesați. Dacă ar fi fost senin, am fi putut vedea mai limpede orașul Pitești și Curtea de Argeș. Așa cum le-am văzut noi, printre negură, nu se deosebeau lămurit. Privind într-o parte și într-alta, în depărtare și la vîrfurile dealurilor și munților vecini, numai iată că auzim lunînd. Noi nu băgăm de seamă ce se petrecea prin văi. Și, aruncîndu-ne ochii și într-acolo, văzurăm ce n-am mai văzut pînă atunci, la vîrsta în care mă aflu.

Norii, pasămite, se adunară prin văi, se îndesară, se înghesuiră, și începură a ieși fulgere dintr-înșii și a bubui tunetele.

Am rămas încremenit. Eu eram învățat să văz fulgerele și să aud tunetele d-asupra capului meu, acum să văz și să auz tunetele sub picioarele mele! Mă uitam și tot nu-mi venea să crez, și cu toate astea așa era.

Atunci i-am adus aminte de chir Zeus, zeul zeilor elinești, și drept să vă spui, pare că o mîndrie oarecare mi se furișă în inimă. Pare că îmi șoptea cineva la ureche: „Cu ce era acel Zeus al elenilor din vechime mai cît tine? N-ai și tu acum fulgerele la mult de picioarele tale?“

Din uitucia aceea de mine, mă deșteptară tovarășii mei, cari mă siliră să ne coborîm mai curînd, dacă voim să nu ne boteze ploaia, care se urca acum pe munte. Le-am mulțumit pentru aducerea aminte ce mi-au făcut, că eram om păcătos și nevoiaș, ca toți oamenii. Mi-am scuturat haina, lepădîndu-mă de fumul mîndriei ce umbla să mă cuprinză, am nesocotit șoaptele ce-mi zbîrnîiau pe la ureche, și am gonit de la mine deșertăciunea de a mă asemăna cu un Zeus, mai lacom, mai berbant decît toți oamenii, precum spune la cărțile lor elinești, că era acel zeu al zeilor lor.

Am rămas creștin, precum sunt, și am lăudat în fundul inimii mele pe Cel ce a făcut lumea din nimic, cu toate minunile ce se pot vedea și ce nu se pot vedea.

Abia am ajuns în curtea monastirei, și unde începu să plouă, și ce ploaie, Dumnezeule! ploaie d-alea de parcă se deschisese cerurile și dîndu-se drumul tuturor izvoarelor de sus.

Abia am apucat de ne-am aciuit, cari prin tinda bisericuței, cari pe sub pălimarul locuinței stărițești, pe după niște tocitori, printre niște mese stricate și printre trăcănaie de tot felul, puse acolo la adăpost.

Și, adăstînd acolo, ca să înceteze ploaia, am avut prilej să văd că toată obștea aceea era alcătuită din șase ori șapte călugări și din vro doi ori trei frățoi.

Casele cari înconjoară monastirea ca o jumătate de cerc în cari șed acești oameni, închinați monachiei, sunt mici, pitulate și povîrnite într-o parte de vechi; murdare, cu uși de trebuie să se aplece cînd intră în ele, cu ferestre mititele și nu toate ochiurile cu geamuri. Case de lilipuțieni, adică de pitici. Călugării, jigăriți, de pare că nu se pieptănaseră de nici ei nu mai țineau minte, hărtăniți și nespălați, cu chipurile macre și ajunși de bătrînețe și de post.

Ce să zici, sărăcia este zugrăvită în această obște, cu toate grozăviile ei.

Așa cum erau, unii ieșeau să bage în chilie te miră ce catrafuse, ca să nu le plouă; alții duceau cîte o doniță sau putină la picătura streșinilor, alții ca să îngrijească cine știe de ce lucru de nimic, și mai toți cu picioarele goale, în cap cu cîte un comănac pleoștit sau turtit în vreo parte, cu zdrențele de pe dînșii sumese.

Intrînd și ieșind de prin chiliile lor, mi se înfățișa o icoană tristă a nemernicii omenești. Gîndurile mi se duse departe, foarte departe, înapoi la timpii de sălbăticie a oamenilor.

Atunci mi-am zis: „Oare această mănăstirică să nu fi fost ea înzestrată de cei ce au înființat-o cu o cît de mică avere?“ Eu crez că da; dară societatea în timpii din urmă a crezut de cuviință să ia averile monastirilor și să le dea statului. Bine. Dară atunci societatea trebuia să îngrijească de acele umbre de oameni ce să găsesc adăpostite pe la monastiri, ori să desființeze cu totul obștea. În ce vor fi vinovați acești nevoiași să sufere cea mai îngrozitoare ticăloșie?

Un frătoi pe așa ploaie își găsise să se ducă de vale să aducă apă de la fîntînă. Cînd se întoarse era ud pînă la piele. Ne dete de băurăm. Drept să vă spui, așa apă ca aicea mai rar. Două pahare mari am băut și n-am simțit cîtuși de cît vreo greutate, și rece de pare că era pusă în ghiață. Halal de așa apă!

Ploaia stătu și, pînă una alta, încărcarăm femeile și copiii în car, iară noi călări pe picioarele noastre ne găteam a porni. Călugării stau pe dinaintea chiliilor lor și se uitau la noi cu jind. Văzîndu-i așa stînd, te coprindea mila; inima ți se înmoaie cînd vezi dobitoacele, rîvnind la bucătura ce bagi în gură, și te milostivești. Ce inimă să fie aceea, cînd vezi pe seamănul tău, poftind lucrul de care tu te îndestulezi în veselie, și el, seamănul tău, n-are și nu poate, și nu știe cum să-și agonisească cele spre traiul său? Mi se pare că datoria societății ar fi să se gîndească și la aceste ființe neînvățate și nepricepute, spre a le asigura un trai, deși nu îmbilșugat, dară măcar îndestulător pînă cînd își vor mai tîrî zilele pe această lume, pe care, ei, fără să știe de ce, o urăsc.

Noi îi chemarăm și puserăm cîte ceva fiecăruia în mînă; și bine făcurăm; căci deodată patru din cei oarecum mai tineri, ne încongiurară carul, ne ajutară la scoborîș, de scăparăm cu față curată. Pare că era năzdrăvan carul, mergeam mai mult pe sus, de parcă n-atingea de pămînt. Nu se mai simți nici făgaș, nici știrbiturile ce mai făcuse potecii ploaia ce căzuse. Cînd ne văzurăm în vale, ne luarăm încă o dată ziua bună de la acești oameni uitați și de Dumnezeu și de lume, și mergînd încet, încet, cum se merge cu boii, am ajuns acasă pe la șapte ceasuri seara, adecă în amurg.

De cîte ori mă gîndesc și azi de ceea ce am văzut Ia monastirea Ciocanul, de atîtea ori mă înfiorez de mărirea lui Dumnezeu și de uitarea de sine a călugărilor de acolo.