VIII

Sîmbătă la 28 iulie 1884 am pornit în două birji la Rucăr. O șosea bine întreținută leagă Cîmpulungul cu Rucărul. Este aceeași pe care mergi și la Cetățuia lui Negru-vodă. Adecă mergi pe dînsa pînă în dreptul Mateiașului, și de aci abați la dreapta pe drumul firesc al pămîntului. Ca să mergi insă la Rucăr, ții șoseaua drept, și ea te scoate drept la locul unde dorești să mergi.

Fiecare loculeț din Cîmpulung sau de prin preajma lui, fiecare cătun, fiecare munte sau vîlcea, își are frumusețele lui particulare.

Mergînd din Cîmpulung la Rucăr nu știu din ce să-ți îndestulezi ochii mai întîi. Cu privirea lacomă cauți de îndată să te minunezi de lucrarea șoselei, care se ridică șerpuind pe munte în sus. Mult material trebuie să fi ieșit din tăietura muntelui Mateiaș și altor munți, și te miră de va fi ajuns să umple văgăunele pe unde s-a format șoseaua; fiindcă multe și adînci văi trebuie să fi umplut, ca să ajungă la nivelul ce s-a voit a se da drumului.

Fața despre șoseaua muntelui Mateiaș este tăiată în jos de pare că formează un zid drept, dar un zid nemărginit de mare, și piatră goală pe care nu crește nici mușchi. Este peste putință omenească să se suie cineva pe aci, poate pe din dosul lui să fie oarecum mai apropiat.

Trecînd pe lîngă dînsul pe șosea, stai și te minunezi de înălțimea muntelui la stînga, și de adîncimea văilor la dreapta. Nu știi la ce să te gîndești mai întîi: la mărirea firii, ori la micimea omului pe lîngă aceste grozăvn ici i firești.

Diră trăsura înaintează, și cu schimbarea pozițiilor, alte gînduri te apucă, fără să fi apucat a te face stăpîn pe gîndurile de mai-nainte, care ți se șterg din minte, cu iuțimea cu care umblă trăsura, și cu năpădul de alte gînduri ce te coprind.

Abia poți să-ți dai seama, cînd vezi cîte vreun bolovani bucată mare sau mică de stîncă, dezlipită de la tulpina mumă și căzută la poalele muntelui, ori pe șosea, sau trecută dincolo de șosea, și căzută în văi, și dai cu ochii de cîte altceva, ce te pune pe alte gînduri. Printre crăpături de munți vezi cîte un copaci singuratic, și uneori grupe de pomi, stînd acolo cocoțați, învoiți sau verzi. Rădăcinile unor astfel de pomi te fac să te miri, cum de, neavînd unde se înfige, ocolesc cîte vrun stei de piatră de parcă-l țin in brațe, căutînd hrană pentru trunchiul lor. Și dacă dau prin vrun șențuleț, format de colțurile munților, nițel pămînt adus acolo de vînturi, să vezi cum mustățile acelor rădăcioare se înfig și sug hrană pentru trunchiul din care se nasc.

Te coprinde jalea mai apoi, cind vezi că acele rădăcini și rădăcioare, acele rădăcioare cu mustățile lor cu trunchi cu tot, sunt răsturnate și atirnate gata în tot minutul a se nimici. Căci bucata de stîncă sau bolovanul pe care rădăcinele l-au îmbrățișat, cade din locul său cine știe din ce împrejurări și, în căderea sa, tirăște după sine cîte vrun pom sau grupă de pomi.

D-alde astea cît poftești, și cîte nu poftești, întîlnești pe lîngă munți; și n-ai destul timp să te gîndești, căci trăsura înaintează, și înaintează mereu. Și alte vederi ți se înfățișează, și alte gînduri te apucă.

Dacă îți întorci privirile de la grozăvnicia munților și cauți la dreapta spre văi, alte frumuseți, nu mai puțin groaznice ți se înfățișează. Cu cît muntele este de nalt, cu atît și văile de adînci. Prin aceste văi cresc pruni, meri, nuci și alți pomi roditori și neroditori.

Ochii nu ți se satură de o vedere așa de frumoasă; văile acestea cu Dîmbovița ce se trecoară pe fundul lor, cu pomii și cu iarba cea bogată de printre dînsele, văzute de la înălțimi așa de mari, ți se arată ca niște lanuri, acoperite de holde foarte frumos crescute, în care răsfățîndu-se vîntul, formează din aceste holde niște valuri de verdeață.

Pe marginea acestor văi, de-a dreapta cît ține drumul de la muntele Mateiașului, pînă la Rucăr este întinsă o balustradă. Această balustradă ocrotește trăsurile și pe călători, ca să nu dea în prăpastie. Ea ține cale mai bine de un ceas cu trăsura. N-apuci să ții în minte ceea ce ai văzut pînă aci, și deodată ți se arată muntele Dragoslavele, cu forma sa conică, ca o căpățînă de zahăr uriașă, munte cheleș, numai piatră, care îți atrage privirile. Și tot vorbind despre dînsul, și despre puii de munți ce-l încongioară, te pomenești că trăsurile se opresc la unul din cele două hanuri din satul Dragoslavele. Dacă am văzut așa, ne-am oprit, și noi și am prînzit aci. Atunci am văzut că vizitii [i], sau cei ce obișnuiesc a face drumul acesta aveau dreptate a se opri aci. Am mîncat cu o poftă nebună, fiindcă numai atunci am băgat de seamă că ne era foame.

Și pornind și de aici am ajuns la Rucăr pe la 11 ceasuri.

Un ceas a trebuit să așteptăm pînă să ne aducă cai, ca să mergem să vedem Dîmbovicioara, și peștera.

De aci am pornit călări. Șoseaua pînă la hotarul țării acum se lucrează. Noi am apucat un drum lăturalnic pe unde ne-a dus călăuzul.

Și, abătîndu-ne, am stat și ne-am mirat de lucrarea șoselei, căci pe la munte ai de ce să te miri la tot pasul.

Lucrarea acestei șosele este lucrare de uriași. Văzînd tăieturile ce se fac în piatra goală a munților, nivelînd drumul, să vezi umpluturile văilor ca să ajungă la înalțimea drumului, să vezi podețele cari leagă stîncile una de alta, să vezi netezind cîte un bolovan mare cît toate zilele, pe spinarea căruia să treacă drumul, nu-ți vine să crezi să fie făcute astea toate de mînă de om, de mîna astei ființe, atît de mică, în comparație cu colosurile munților; de acea am zis că acestea este lucrare de uriași. Dară mai nemerit ar fi să zicem că este lucrarea minții.

Abia ne-am îndurat să părăsim lucrarea șoselei, ca să ne urmăm drumul. Și înaintînd, ne-am oprit la vama Buliga spre a răsufla caii.

Gerul era senin cînd am plecat de la Rucăr. Pe d-asupra munților ce despart Dîmbovicioara, se zăreau puțintei nori, atît de puțintei, încît călăuzul nostru, om din localitate, nici că bănuia că va ploua în curînd; n-a crezut de cuviință a-și lua ceva care să-l apere de ploaie, ci a mers numai în cămașe.

Pornind și de la vama Buliga ne apropiem de Dîmbovicioara, vorbind și spuind la glume. De la Rucăr pînă aci am făcut mai bine de un ceas.

Aș vrea să vă spun, dragii moșului, ce este Dîmbovicioara. Dar cine poate povesti lămurit ce este asta? Îmi lipsesc cuvintele. Doară să mergeți să vedeți, ca să aveți idee de dînsa.

Închipuiți-vă o despicătură de munte de piatră goală de o lungime de mai bine de două ceasuri, șerpuită și întortochiată cînd într-o parte, cînd într-alta.

Despicătură muntelui este înaltă ca de cincizeci de stînjeni, după cîte am putut judeca din vedere. După spusa oamenilor din localitate, așa s-a pomenit de la moși de la strămoși. Prin urmare nu se știe dacă despicătură aceasta de munte s-a făcut în urma vrunui cataclism, vrunui cutremur, sau vrunui trăsnet grozav. Mai mulți oameni din cei cu doxă la cap zic că apa Dîmbovicioara, cea care curge printr-acest munte, a ros piatra, de și-a făcut loc să meargă la vale.

Și așa poate să fie.

Pentru că patul sau matca apei este de piatră și unește ambele părți ale despicăturei de munte. Acum stînd și cugetînd: cam cîte mii și mii de ani a trebuit, Doamne sfințiile, acestei ape să tot roază la piatră ca să facă această despicătură groaznică de mare!

Bine a zis cine a zis, că picătura necontenită găurește piatra.

Este frumos și măreț să vezi Dîmbovicioara cum șerpuiește pe matca ei de piatră, împiedecată mai la fiecare pas, de bolovani, mai mari și mai mici, rupți din stîncă. Apa curge repede și zgomotoasă. Adîncimea ei, pe la unele locuri, ajunge la genuchele calului, iară pe la altele și mai sus.

De cum apuci și intri în despicătura de munte și înaintezi, deodată te coprinde o umezeală și o răcoreală de parcă ești prins în copci.

Iacă ideea ce mi-a venit cînd ne-am văzut între acești munți grozavi de nalți.

Cînd eram copii, țineam cartea deschisă, și cum venea vro muscă de se punea pe carte, o închideam repede și biata muscă rămînea strivită.

De s-ar fi împreunat și acești munți, întocmai ca muștele am fi rămas și noi striviți, căci în comparație, noi eram mai mici între munți, decît musca în carte.

Sunt locuri de umblat și cu piciorul și cu calul pe de marginea apei, de o parte și de alta. Dară lemnele căzute de pe munte și intrate în putreziciune, cum și bolovanii aduși de apă sau rupți din stîncă, te silesc să treci apa, poate de treizeci de ori, ba încă și de mai multe ori.

Patul de piatră preste care curge apa și bolovanii mari și mici ce se găsesc subt apă, fac trecerea și mai anevoioasă, de cum își poate cineva închipui. Bieții cai merg nesiguri, și aci poți prețui mintea dobitocului. Ei pun piciorul și nu se lasă pe dînsul; pipăie și după ce se încredințează că a călcat bine face alt pas.

Intrînd în despicătura muntelui, norii se grămădeau pe d-asupra, fără să ne îngrijim de ploaie. Numai după ce am făcut vro treizeci de pași, înaintînd, a început să ne izbească cîte o picătură de ploaie. Ne uitam în sus, ca să vedem norul; dar ce puteai să vezi, decît părticica de cer de d-asupra capului? Noi înaintarăm. Aveam și haine groase și umbrele. Înaintînd cu sfiala ce te face să simți mărirea naturei și nimicia noastră pre lîngă acești uriași, la vro sută de pași, am întîlnit niște călători, cari se întorceau. Ei ne spuseră că în sus plouă cu găleata, că ei se întorc de teamă să nu pățească ceva. Aveau dreptate oamenii să se întoarcă, după cum am aflat în urmă, și iată de ce: cînd se întîmplă de plouă, și ploaia curge nemiluit, se pornește apele din munți și umflă gîrlița. Ea, mărindu-se, aduce cu sine bolovani de piatră, bușteni și copaci luați de puhoi, ajunge de se înfuriază și atunci este peste putință a trece peste dînsa. Ești nevoit să stai două, trei zile pînă să scază apa. N-ai unde te adăposti, n-ai ce să mănînci.

Noi, fără să ținem seamă de sfaturile călătorilor ce întîlnirăm, înaintam. La o cotitură de drum, căci drumul, și chiar cursul apei vine cotiș, întîlnim un domn și o doamnă, cari și dînșii se întorceau mai uzi decît cei dintîi. Ne spuseră același lucru. Adevărul îl vedem cu ochii la dînșii; dară noi înaintăm, mai cu seamă că nu vedeam semne de așa ploaie mare. Cu chiu cu vai, mai mergeam cîtva. Începurăm a simți cîte un spic de ploaie mai mult, cîte o picătură mai simțită. Eu, drept să vă spui, eram gata a face ca și călătorii ce am întîlnit; dară nouă capete, nouă glasuri putură mai mult decît capul și glasul meu singur. Noi eram nouă și cu călăuza zece. De ce mergeam, de aceia picăturile de ploaie se îndeseau. Am fi grăbit pasul; dară unde era cu putință?

Ne înfigeam și mai adînc în gîtlejul muntelui și de ce mergeam ploaia se îndesea. Gîrla din limpede ce era începu a se tulbura. Zorind, mergeam și dăm peste o ploaie deasă și cu picături mari. Întindem umbrelele, îmbrăcăm haine groase, ca să ne apărăm de udătură. Te-aș! Împotriva cui să stai? Parcă turna cu pîlnia în aste deschizături ce lăsau munții. În mai puțin de zece minute furăm udați pînă la piele. Noroc că orbăcăind prin apa de jos și prin apa ce pica de sus, am dat de o văgăună în munte unde ne adăpostirăm cei nouă cai și cei zece oameni. Văgăuna era făcută ca un gang, boltită d-asupra nu de mîna omului. Am golit sticluța de țuică ce aveam cu noi, dînd-o din mînă în mînă, și sărutînd-o cu toții, am fumat, am vorbit cîte erau de vorbit într-o asemenea împrejurare.

Încetul cu încetul ploaia stătu, soarele se arată și noi ieșind din văgăună ne-am urmat calea, ocolind unii bolnavi, călcînd peste alții și trecînd apa pe unde nu era cu putință, să mergi pe margine. Lucru curios. Pînă a ajunge aci, cărarea pe care venisem, deschizătura munților, de la o cotitură la alta: într-o depărtare de peste cinci minute, fiind cu fața spre miazăzi, toți brazii ce stau înfipți printre crăpăturile munților de amîndouă părțile, de la jumătatea munților în sus, toți erau uscați. Ceilalți brazi și copaci, de la jumătatea muntelui în jos erau verzi. Pasămite seceta din toamna trecută și arșița soarelui le luase viața. Te uitai în dreapta și în stînga cum stăteau înfipți ca niște ace. Mai jos însă puieții de brazi și de alți copaci erau verzi și plini de viață. Astfel mergînd am ajuns la un loc unde la o înălțime de doi sau trei stînjeni din dreapta se deschidea o gură în pîntecele muntelui. Asta era peștera; am descălecat; aci ne-am văzut înconjurați de cîteva femei și de cîțiva băiețași. Aceasta fu o ghicitoare pentru noi. De unde și pe unde să fi venit acești copii și femei gata a ne sluji, mă întreb și eu, și ca să-i dau de căpătîi nu pot. Ne-am urcat cu piciorul pînă la intrarea peșterii, pe niște pămînt negru și moale, amestecat cu bolovănași de piatră. Caii ni i-au ținut femeile și băieții; iară unul dintre ei, împreună cu călăuza noastră, a intrat cu noi în peșteră.

Am uitat să vă spui, dragii moșului, cînd am încălicat la Rucăr, ca să plecăm la Dîmbovicioara, țăranii cari știau patarama, ne-a îndemnat să ne luăm lumînări de ceară. Așa am și făcut. Peștera se deschidea ca un loc de use cercuit. Intrînd, dai de o boltă cît o biserică de mare, umedă și rece. De la zece pași spre fundul acestei peștere este întunerec beznă. A trebuit să aprindem luminările.

Înăuntrul peșterei pica întocmai ca la baia de aburi, însă niște picături foarte rari și reci. Din picăturile aceste, cele care pot scăpa, adică pot a se dezlipi de bolta de piatră din care ies, cad jos, și se împietresc și picătură după picătură se formează un fel de trunchiuri. Picăturile care nu pot scăpa, adică rămîn locului atîrnate, se împietrese și ele și formează un fel de țurloaie, care stau atîrnate. Cine știe cît timp trece pînă ce picăturile astea împietrindu-se, țurloaiele de sus se împreună cu trunchiurile de jos, și atunci formează niște stîlpi de diferite forme. Acestea se numesc stalactite. Cînd te afli în pîntecele muntelui, vrei nu vrei, te coprinde un simțămînt de evlavie pentru marea mărire a aceluia ce ține toată lumea într-o desăvîrșită întocmire. Orice credință vei avea, un sentiment religios te coprinde. Dovadă că o religie, oricare va fie ea, trebuie să aibă omul. Era o frumusețe înfiorătoare să vezi zece umbre, mișcîndu-se întru întunericul cel gros al peșterei cu lumînările în mîini. Mergînd și mai înăuntru, se deschid și în dreapta și în stînga alte boite, și mergînd lărgindu-se pînă la un loc, apoi îngustîndu-se, precum ar fi mai multe boite una lîngă alta. La unele locuri bolta se strîmtează pînă într-atîta, încît abia se poate strecura omul d-a bușele, și dincolo se deschide altă boltă și locul se lărgește, pînă ce ajungi la alte margini ale unor nouă boite. La unele boite în sus se vede cîte o scobitură ca de turn. În alte locuri, dacă bați din picior, răsună de parcă ar fi altă boltă dedesupt, și poate să fie.

Eu cred că boitele astea sunt formate din stalactitele ce s-au format și împreunat după vremi.

Închipuirea omului îi plănuiește fel de fel de lucruri ce a văzut în viața lui.

Ochii văd ceea ce ți se arată. Mintea sau judecata te face să-ți închipuiești lucrurile după cum îți poruncește.

Aci ți se pare că vezi la cîte un colț al boitei cîte un stîlp cioplit de nu știu care meșter mare. La alt colț pare a fi un baptister cum este la bisericele catolice. Mai d-oparte pe păreți, ți se pare a fi cîte un chip de om; mai dincolo o fiară sălbatecă; în altă parte o iazmă și pe cîte un zid întreg o tîmplă de biserică. Stîlpi, boite, sculpturi, chipuri de oameni și de alte vietăți: cari de cari mai întortochiate și mai felurite, ți se arată la fiecare pas.

Dacă din întîmplare ar fi să auzi niscaiva zornăituri de lanțuri și niscaiva gemete, plînsori și vaiete, negreșit că te-ai credea că ești în iad.

Nici nu mai încape îndoială că dacă s-ar stinge lumînările în fundul peșterei, n-ai mai putea nimeri afară, și acolo ți-ar rămînea oasele. Aceasta ne-a spus-o și călăuza. El, care a fost de mai multe ori, zicea că n-ar mai ști să iasă afară, fără lumînare.

Elinii cei vechi cînd povestesc cîte lucruri de necrezut în religia lor cea cu mulți zei, trebuie să fi văzut ei undeva acele lucruri; și fiindcă poporul nu le cunoștea, a împodobit pe zei cu de acele lucruri minunate.

Stînd aci, îți aduci aminte de Labirintul lor și de tot ce se povestește despre el. Mai toți cîți veniseră pe aici își scrisese numele. Unii și-l zgîriase în piatră, alții își lăsase cartea de vizită. Sunt o mulțime de aceste carte și mai pe fiecare din ele, era însemnată data venirei lui. Noi nu ne-am folosit de acest obicei, ce ni se părea o zădărnicie.

După ce am colindat ca două ceasuri prin acest iad pămîntesc, după ce am răscolit pîntecele cel groaznic al muntelui, ne-am întors. La o apropiere de 10 sau 15 pași de gura întăririi, călăuza ne-a oprit, ne-a pus de am stins lumînările și ne-am uitat spre gura intrărei. Aci ni s-a înfățișat o priveliște anevoie de descris. Lumina zilei ne-a făcut să ne veselim.

Era ceva frumos să vezi cum lumina zilei se lupta cu întunericul să pătrunză înăuntru. Era ceva mîhnitor să vezi întunericul țiind piept și împiedicînd lumina să nu meargă mai departe decît îi era ei dat să meargă.

Acest amestec de lumină și de întunerec la intrarea peșterii era așa de bine cumpănit, încît îți plăcea să privești. Parcă era ceva ce te împingea de la spate să ieși mai curînd afară. Pe de altă parte văzînd prin gura peșterii muntele din față cu tot ce tinde la viață pe dînsul, buruieni, copaci, brazi, parcă te atrăgea către dînsele. După ce ne-am bucurat o bucată de timp de aceste frumuseți,cari numai aci se pot vedea, am ieșit, bun bucuroși că am scăpat teferi din peșteră. Ar trebui să meargă cineva de mai multe ori să cerceteze această peșteră ca să poată să dea seamă de dînsa. Pentru întîia oară te uimești. Nu știi la ce să te uiți mai întîi. Intri în ea, ca într-un hău, ocolești ca un buimăcit, și te întorci cuprins de mii și mii de gînduri, fără să știi la care să te oprești. Tocmai mai tîrziu, cînd te deștepți ca dintr-un vis, îți aduci aminte de cîte ceva; dară de tot ce ai văzut niciodată.

Și, precum am mai zis-o, ca să aibă cineva idee de ceea ce este aici, trebuie să vie să vază și cu ochii trupului, și cu ochii minții, ca să crează. Altfel vorbele mele sunt foarte slabe și neputința mea vădită ca să spuie aidoma, lucrurile cum se află în starea lor firească.

Eu m-aș prinde că frumusețile naturale din țara noastră nu crez să fie mai prejos decît cele de prin alte țări și totuși sunt mulți avuți la noi cari știu să povestească ca dintr-o carte pe de rost tot ceea ce este în țările străine, fără să aibă măcar o ideie slabă din ceea ce află la noi.

Cînd era să ieșim din peșteră, călăuzul nostru, ca și băiatul, unul din cei cari îi găsirăm înconjurîndu-ne la sosire care intrase cu noi, începură să ne ceară lumînările care mai rămaseră. Fiecare dintr-întîi voia să le aibă.

Călăuzul nostru le pretinde cu dreptul că ne-a călăuzit, cestălalt cu dreptul că el nu are să fie plătit cu nimic. Noi hotărîrăm să li le împărțim pre din două, și acestuia din urmă să-i dăm și lui cîte ceva. Toți îi dădurăm. Cînd veni și rîndul meu, îi pusei și eu în mînă o monedă. El se adresă către mine și-mi zice:

— Dumneata, domnule, mi-ai mai dat.

— Cînd mă?

— Adineaori cînd am dat mere cuconiței.

În adevăr, că pe cînd veneam la peșteră, Elena văzuse un măr încărcat de roade și ceruse, pentru că el era p-acolo. Băiatul, fără preget, și cu o bună-cuviință se sui îndată în pom și îi aduse cîteva mere. Eu văzînd atîta am scos și i-am dat un bacșiș.

Vrusei să glumesc cu dînsul și-i cerui înapoi banii. El îmi răspunse:

— O! o! Domnule, mortul de la groapă nu se mai întoarce.

Vrusei să știu ce fac ei cu lumînările, crezînd că le vînd la alți călători.

— Cu ele, domnule, ne luminăm casa noaptea.

Ne-am mulțumit cu răspunsul lui, am ieșit, am încălecat și am plecat. Soarele da înde seară. Ne-am grăbit, ca să nu ne apuce noaptea printre crăpăturile munților, și să scăpăm de piedicele ce ne punea trecerea gîrliței cîrtitoare și vrăjmașe. Am răsuflat din rărunchi și am mulțumit Domnului că am ieșit la liman, cu fața curată. însă rupți de osteneală.

Și viind printre fierăstraie, printre butuci de lemne, răspîndiți încoace și încolo, cari așteptau să fie dați la lucru, prefăcîndu-se în scînduri, printre bolovanii de piatră, ca să ajungem mai curînd la vama Buliga, unde se comandase la casa unui țăran pe coastă de munte, să ne pregătească ceva de mîncare. Aci dacă am ajuns, eram lihniți de foame, de parcă nu mîncasem cine știe de cînd.

Țăranca ne-a așternut mai multe zăblaie și ne-a întina o masă de ne adăoga pofta de mîncare. Mai mulți flăcăi și băieți, sprinteni ca niște căprioare de munte, alergau în toate părțile ca să ne gătească mai curînd cele spre mîncare.

Am început prin a le gusta țuica. Apoi așezîndu-ne la masă, ni se aduse cîțiva pui fripți, unt proaspăt cu mămăliguță pripită, lapte bătut, minunat de gustos. Aceste toate fură dumicate, date pe gîturile noastre și înghițite cît te-ai șterge la ochi.

Și…

Ghici, ghicitoarea mea: „Am o vacă lăptoasă, cînd voi s-o mulg, o întorc cu picioarele în sus. Ghici ce e?”

— Plosca.

— Așa. Aveam cu noi o ploscă ca de trei oca plină cu vin. Nu trecu mult după ce ne puserăm la masă, și unde începu și ea, ca o năzdrăvană, a umbla din mînă în mînă, și a ne săruta, după pofta inimei noastre. Se roti ca de vro trei patru ori, și ne fu de-ajuns.

Cei ce ne slujiră la masă apoi îi suflară în fund.

Toată cina noastră, căci cină fu, ne-a costat șapte lei noi. Cam scumpișor, nu e vorbă, dar fu ieftină, socotind bunăvoința cu care ne-a fost dată la acel loc și grăbnicia cu care ne-a slujit acei munteni.

Să ne fi văzut cineva cum îmbucam, ca de frica morții, și cum îi dam fălci, bolnav să fi fost acel cineva, și tot i s-ar fi făcut și lui poftă de mîncare.

Ne-am grăbit să plecăm, că se înserase. Noi ne bizuisem în lumina lunei; căci era lună plină, și cînd luna este plină, răsare de cu vreme.

De astă dată Mitocanca, așa îi zice la București, cînd luna este plină, nu știu de ce, dară îi venise poftă să se joace cu noi d-a ascunsele. De joc ne arde nouă acum? Suind dealuri, coborînd văi, trecînd preste bolovani de piatră, abătînd cîte vro prăpastie, am fi dorit să ne vie luna în ajutor cu lumina sa de noapte.

Dar ea, ursuza, cînd se ascundea printre fundurile munților, cînd se da pe după cîte o stîncă, sau pe după cîte vrun copaci, și ne făcea cu bîz!

Întunerecul se lăsa mereu, drumul se făcea și mai anevoios. Și noi sileam să ajungam la Rucăr, pe un drum lăturaș, căci șoseaua era în lucru.

Tocmai după ce suirăm un deal, începu și ea a ne împrumuta nițică din lumina ei. Eu credeam că se milostivise spre noi, mai cu seamă că era și copii cu noi; și voiește să ne înlesnească oarecum calea.

Și socotiți că așa fu?

Fugiți d-acolo, nu mai credeți.

Ea, ca o mitocancă, de după cîte un pisc de munte, ne da cu tifla, și apoi se ascundea după cîte o perdea de nori, și tot astfel pînă ce am ajuns la Rucăr.

Și descălecînd, ne-am suit în trăsuri și am plecat la Cîmpulung, pe șosea bătută. Seara era liniștită, aerul răcoros. Numai de drag îți era să călătorești. Am fi voit să se ridice și luna ca să ne bucurăm de încîntătoarea priveliște a văilor dintr-o parte și a munților din alta. Șoseaua era bună. Mitocanca trăgea perdelele, se uita la noi făcînd haz de nemernicia noastră. Noi o rugam cu cerul cu pămîntul să-și arate fața în toată strălucirea ei. Ea făcea nazuri.

Cînd socoteai să zici Doamne ajută! atunci ea trăgea perdelele. Pare că auzeam chicotele de rîs mitocănesc și năzuroase de după perdea. Tocmai cînd suirfm culmele cele mai înalte de pe șosea ale muntelui Mateiaș, și eram gata a scoborî și a vedea văile despre Nămăiești un vînt ușurel ne mîngîia perii și obrazul. Pasămite i se făcuse și lui milă de atîta rugăciune ce făcusem lunei. El se hotărî să ne răzbune. Deodată risipi norii, perdelele năzuroasei se șterseră de pe cer, care rămase limpede ca sticla. Ar fi voit caprițioasa de lună să se dea după vîrful munților, dară era prea tîrziu. Ea era acum sus. Și totuși pare că nu voia să lumineze cu strălucirea ce dă iubiților ei. Noi însă ne-am mulțumit și cu ce vru ea a ne da. ne-am săturat ochii cu privirea asupra văilor despre Nămăiești, și așa pînă acasă, unde ajunserăm către miezul nopții.

Aci, dragii moșului, curmez povestea despre cele ce am văzut la Cîmpulung, în anul 1884. Timpul ne cheamă la trebile noastre; ne ușurasem, vezi, de greutatea ce aduseserăm cu noi. Dacă voi mai avea zile, și voi mai veni încă o dată, vă făgăduiesc să vă mai spui cele ce voi mai vedea.

Totuși, sfătuiesc și pe mare și pe mic și pe bogat și pe sărac, ca o dată măcar în viața lui să meargă la Cîmpulung, să se îndestuleze de frumusețile ce firea a dat prejmetelor lui.