VII

Fiind la Cîmpulung, am făcut cunoștință cu d. Stefănescu, bătrîn ca de 70 de ani.

Acestui om, vesel de felul său, îi place să facă cunoștințe, îi place să vorbească și să spuie la glume, dară îi place mai mult să vorbcască de întîmplările din 1848.

De cîte ori aduce vorba de aceste întîmplări, de atîtea ori găsește să spuie cîte ceva.

De fel din Cîmpulung, a fost prin București, unde a studiat psaltichia și muzica vocală. După ce a sfîrșit învățătura, a fost profesor multă vreme la Slatina, apoi s-a întors la locul nașterii sale iarăși ca profesor, unde este și acum.

Vorbind despre una, alta, după ce mi-a spus că este amărît de răutatea oamenilor, îmi arătă prigoanele ce a suferit. Eu începui a duce vorba cercetînd despre tinerețile sale și despre cele ce se întîmplase pe acele vremi.

El îmi răspunse:

— Cînd eram băiețandru, aveam glas frumos, pentru care am fost primit între anagnoștii episcopului Ilarion, de la Argeș. Ce fericite timpuri!

Pe mine nu mă răbda inima, și-l întrebai dacă nu cumva știe ceva de cîntecul Mugur mugurel.

— Cum să nu știu, îmi răspunse el; dară nu l-am cîntat împreună cu ceilalți băieți anagnoști, tovarăși ai mei, cînd boierii se traseră unul cîte unul cu coada între picioare, ca niște curci ploate?

Și gîndindu-se nițel, începu a mi-l cînta în chipul următor:

Mugur, mugur, mugurel,

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur, mugurel,

Că ni s-a urit cu iarna

Mugur, mugurel ele.

Și cu greutăți în țară.

Cărînd fin cu sarcina,

Sarcini de mii de oca,

De pe dealul Oltului

Și de p-al Gilotrului.

Mugur, mugurel.

Bate-i, Doamne, pe ciocoi,

Săracii de noi

Cum ne bat și ei pe noi,

Săracii de noi,

Dă-le, Doamne, bani mai mulți

Săracii etc.

Ca să fugă iar prin munți ;

Să fugă-n țara nemțească

Banii să și-i cheltuiască

Cu toți să se prăpădească,

Satură-i, Doamne, de bani,

Mai scurtează-le din ani,

Săracii de noi.

Eu de mai mult timp umblam să culeg acest cîntec.

Încă în 1880 mi l-a procurat d. Racoviță, student în drept, precum i l-a spus tatăl d-sale, locuitor în București.

Îl alătur aici și pe acesta, spre a fi cercetate amîndouă versiunile de cei ce îl vor ști mai bine, ca astfel să se aleagă neghina din mazăre. Nici într-unui, nici într-altul n-am adăogat nimic; n-am scăzut nimic.

Puneți mîna pe cel ce va fi adevărat și acela să rămîie de pomenire spre aducere aminte de timpurile fanarioților:

Mugur, mugur, mugurel,

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur etc.

Că ne-am săturat de iarnă

Și de greutate-n țară,

C-a mai fost oștire-n țară,

Și n-a fost așa supărare.

Mugur, mugvrel.

Bate, Doamne, pe ciocoi,

Săracii de noi,

Cum ne bat și ei pe noi.

Săracii etc.

Dă-le, Doamne, bani mai mulți

Să mai treacă prestre munți.

Să treacă-n țara nemțească,

Ș-acolo să se prăpădească.

Săracii de noi.

De trei ori m-am întîlnit cu d. Șerbănescu și de atîtea ori am și stat la vorbă timp îndelungat cu acest om respectabil.

În chioșcul din grădina sa unde ii place să-și bea cafeaua, două chipuri sunt așezate față in față: chipurile tatălui și al mumei sale. Spuindu-mi de întîmplările din 1848, mi-a povestit cum a fost prins, cum a fost, întemnițat și cum a scăpat. Și, deschizînd o carte scrisă de mîna lui, mă îndemnă să copiez, el dictîndu-mi următoarele versuri, cari erau la modă pe vremea lui. Versurile lui Ienăchiță Văcărescu, cum fu închis de fanarioți la Flămînda, monastire lîngă Cîmpulung, județul Muscel.

Suflet altul n-are

Chin astfel de mare

Foc astfel de greu. (bis)

Trăiesc moarte vie

Fără să mă știe

Altul decît eu. (bis)

Ziua nu-mi dă pace,

Noaptea n-am ce face,

Greu mi-e-ntru ascuns, (bis)

Unde cer dreptate,

Surdă răutate,

Nu-mi dă vrun răspuns, (bis)

Mă-ntinz în putere,

Cu glas de durere,

În sus și în jos. (bis)

Ce e sus s-ascunde,

Cine știe unde,

Sub acea perdea, (bis)

Care n-o ridică

Zicînd că l-e frică.

N-o putem vedea, (bis)

Ale lui slugi sfinte,

Mii de seci cuvinte

Celor ce vorbesc, (bis)

Cine nu-i cunoaște,

Că sunt vulpi, șerpi, broaște,

Ce-n zadar trăiesc, (bis)

Vii la omenire

Mai rea nesimțire

De piatră sunt toți. (bis)

Mai d-aproape rude

Mai rău nu aude

D-ai striga cit poți (bis)

Căci n-am o putere

Să trec printre sfere

Doar va fi vrun loc. (bis)

Unde es te-astîmpăr,

Nu vînd nici nu cumpăr.

N-am stăpin noroc, (bis)

Un loc prea departe

De vecinica moarte

Ce-acum pătimesc. (bis)

Numai pentr-un nume

Să mă aflu-n lume

Și-adecă trăiesc, (bis)

Cînd paharul morții

Stă în pragul porții

Alt ce-a mai rămas? (bis)

Cîntec de pe la 1830.

Alt nu este în viață

Decît tot lucrul mai bun

Și din dulci mai cu dulceață,

Ca iubirea de comun.

Uniți dar și noi să fim,

Și cu toți să ne iubim.

Că unirea cînd domnește

De obște între norod,

Fericirea în el crește

Și trecînd aduce rod.

Uniți dar etc.

Unirea întemeiază

În tot locul bunătăți,

Iar ura înveninează

Și aduce mari răutăți.

Uniți dar etc.

Cîntec vechi.

Trecu vara, veni iarna,

Veni-va și primăvara.

Lasă, dragă, pîn-la vară

Să scoatem războiu-afară;

Să chemăm vecinele

Să descurce firele.

Toată vara Ion cu Ioana;

Dar cînd fu la sfintu-Ioan

Lăsă Ioana pe Ion.

Cîntec vechi.

Trecu vara, veni iarna,

Veni-va și primăvara.

Lasă, dragă, pîn-la vară

Să scoatem războiu-afară;

Să chemăm vecinele

Să descurce firele.

Toată vara Ion cu Ioana;

Dar cînd fu la sfintu-Ioan

Lăsă Ioana pe Ion.

Gintec haiducesc.

Rău, maică, m-ai blestemat

Să șez în pușcă răzmat,

Să mănînc carne de miel,

Să beau vin de burdușel.

Alei! codre ! frate codre !

Mai sloboadeți poalele

Să-mi acoper armele :

Vînturile, ploile

Ruginesc pistoalele.

La pivnița Brațului

Bea Ghiță-al șelarului

Și Stoica-al ploscarului

Și închină cu ploschița

D-o vadră și cinci oca,

Mai cerea cu polonița, (10 oca)

Dar ei bea pin-se chefea

Și d-un somn că ei dormea,

Dormea pîn-la orice vreme,

Visa, niște vise rele.

Alei, frate Stanciule,

Visai pistoalele tale.

Le visai fără oțele

Și nici cu paturi la ele.

Și visai și flinta ta,

Ședea-n cui făr-de vergea,

Sărăcuț de maica mea!

Ne coprinde potera.

Și visai și flinta mea

Dată-n patru, frîntă-n două.

Dar la capu dealului

Văzui vîrful bradului.

Nu e virful bradului,

Ci aripa steagului.

Căpitanul Bălăcanu

Cum vine cu potera.

— Dă-te, Stanciule, legat,

Să nu te iau ferecat,

Și cu gîtul tău tăiat.

— Nu mă dau ție legat

Că nu-s muiere cu conci

Să zic că eu nu mai poci;

Ci-s voinic cu comănac

Știu poterii ce să-i fac.

Dară soru-sa Florica

Din gură așa zicea:

— Adu-mi mie pe durda

Că e fără giuvergea,

Să bag praf cu chivără

Și gloanțe cu tecșila.

Iar din gură-așa zicea:

— Capitan Balaure,

Îndărăt cu potera,

Că te fac de mascara.

cruciulița ta,

Căpitanul răspundea,

— Mai țineți fata de rău,

Verde foaie de lalea,

Că-mi prăpădi potera,

Mă făcuși de mascara ;

Că mulți voinici prăpădiși.

Dar cum nu mi te gîndiși

Că sunt voinicel de lotru

Și să mergi cu mine-n codru.

Frunză verde de vioară,

Iubita mea surioară,

Că mi-am urît zilele

Mutînd căpătîiele

Ni la cap, ni la picioare,

Ni la dalbe brățișoare.

Eu, neicuță, ni-oi scula

Dacă lu mie mi-i da

Apă rece din vedriță.

Sloi de ghiață din guriță.

Foaie verde, foaie lată.

Iubita nenii dodală

Cu tine nejudecată

Ori de vrei să mă iubești

Ori în ce chip socotești.

În caietul său, d. Șerbănescu avea mai multe bucăți; dară n-am avut timp să le copiez, ba nici să le citesc, căci acel caiet nu l-a slăbit din mîini. Ce va mai fi acolo, numai Dumnezeu și d. Șerbănescu știe. […1

Altă dată îmi spuse iarăși:

— Era timpul lui Alexandru Ghica. Ispravnic la Slatina era Costache Otetelișanul. El împreună cu alții erau înțeleși să facă o răzmeriță. Deși se făceau pregătirile în taină, ajunse insă și la urechile noastre a profesorilor, căci eram profesor în Slatina, uneltirile Otetelișanului. Noi făcurăm cunoscut la București, despre cele ce se urzeau la Olt.

Poporul iubea pe Alexandru Ghica. Trecuse vreme la mijloc. Noi credeam că arătările noastre nu s-au luat în băgare de seamă. Cînd într-o dimineață orașul Slatina se deșteaptă într-o pleznitură, troznitură, chiote și răcnete a vro trei poștași care minau doisprezece cai de olac, de mîncau foc, înhămați la o droșcă. Ei străbătură orașul și se opriră drept la casele ispravnicului.

P-atunci cînd se vedea prin Slatina un asemenea echipagi era lucru rar, o întîmplare însemnată.

Din trăsură se coborî la scara ispravnicului, Păucescu, adiotant domnesc, și intră drept la boierul. Acesta o sfecli cînd văzu pe Păucescu. Adiotantul domnesc, nici una, nici două, puse mîna pe ispravnic și îi spuse că. din poruncă domnească este arestuit.

Apoi, ducîndu-se la isprăvnicie, împuternici pe sameșul isprăvniciei să țină vremelnic locul ispravnicului. În același timp alți boieri, credincioși ai lui vodă, călca satul Dimitrești din jud. Olt, și după arătările noastre găsiră o mulțime de gloanțe, fabricate în taină, pe care le ridicară îndată.

Nu trecu mult și veni ispravnicul la Slatina boierul Ioan Lahovari, om drept, milostiv și avut; păcat însă că nu prea vorbea bine românește.

Eu cîntam bine p-atunci, aveam un glas foarte frumos. Boierului îi plăcea cîntecele. Pentru aceasta îi căzusem tronc! la inimă. Vezi că eram muieratic și iubăreț. Eram nelipsit din casa și de la masa boierului. Cînd da la mese și erau boierii și cucoanele poftite, boierul îmi făcea semn, pe la soroace, și eu mă sculam și începeam a trage din gură cîte o oltenească, sau cîte un cîntec de lume, care era la modă și toți mesenii se întreceau care mai de care să-mi zică bravo, iară cuconul ispravnic se îngrășa de mulțumire.

Deosebit de leafa mea de profesor, boierul îmi da de la sine altă leafă. Apoi la Crăciun și la Paște, se știa rîndul de haine. Numai mă pomeneam cu croitorul că vine. ,,Ce vrei mă?“ îi ziceam. „M-a trimis cuconul ispravnic să-ți iau măsură.“ „Nu-mi trebuie. Am haine destule. Să am eu zile să le port.“ „Nu se poate. Coconul a zis, și trebuie să se împlinească porunca.“

De voie, de nevoie, mă lăsam să-mi ia măsură. Cînd îmbrăcam hainele, întîi la ispravnicul mergeam cu ele. Se bucura cît un lucru mare, cînd mă vedea cu haine noi.

Cînd era la Crăciun ori la Paște milosteniile ce făcea erau adevărate milostenii. Și fiindcă avea mare încredere în mine, mă punea să cercetez prin oraș cine ar fi vrednic de milă.

Cătam și eu cîte vrun neguțător scăpătat, cîte vro cucoană văduvă, ajunsă în sărăcie, cîte vrun boier urgisit de domnie cărora le era rușine să ceară, și i le recomandam. El scotea pungoiul, și îmi număra gros, nu glumă, și mă însărcina ca să le duc la unele cîte 10, la altele cîte 20 galbeni, după obraz, și mă afurisea să nu le spui cine le trimite.

Eu, drept să-ți spui, mă țineam cît puteam. Dară uneori îmi scăpa din gură numele, văzînd mulțumirile oamenilor, carii cînd vedea ajutorul neașteptat, cu ochii plini de lacrămi mulțumea, și mă ruga cu cerul cu pămîntul să le spui numele, ca să știe și ei pentru sănătatea cui sa se roage la Dumnezeu.

Vezi astă pomană.

Mi-a spus el multe; dară cine le mai ține minte? totul ce știu este că azi, bătrîn de d-abia își mai tîrăște trupul, nu mai vrea să știe nimeni de dinsul. Cei pe cari i-a ajutat cînd era tînăr nu vor să-l bage în seamă. Cîte mi-a spus că a făcut la 48, și cîte a suferit în urmă, ar avea și el dreptul socotesc să-l ajutoreze țara întru a-și putea căpătui copiii.

Dar oamenii lui 48, azi puternici, au uitat pe bietul Șerbănescu.

Umblă în sus și în jos. Vine de la Cîmpulung în București cu cheltuială, șade la han pe cheltuială, treapădă, se roagă, și în cele din urmă se întoarce cu mîhnire în suflet, fără ispravă, fără nimic.

Acum îl înțeleg eu ceea ce îmi spunea altădată, de răutatea, de nerecunoștința și de prigonirile oamenilor. I s-a împietrit inima. Nu mai crede pe nimeni. Și cu toate astea inima îi dă brînci spre ideile progresului.

Iată ce va să zică cînd apucă de se înrădăcinează în inima cuiva din tinerețe o credință oarecare. Nu se mai poate dezbăra de dînsa, nici la bătrînețe, măcar să-l pui pe jăratec.