Gard peste mort

Dar ce ai pățit mă, danciule, de vii așa tărbăcit? ziseră lăieșii, către unul dintr-ai lor ce se întorceala șatră.

— Ce ați zis voi, tărbăcit? Apoi degeaba, că nu știți nimic, răspunse dănciucul. Am făcut o mare izbîndă.

— Spune și nouă! Spune și nouă! Mîncați-aș iaca ce.

— Ei bine, ascultați, dacă voiți a ști.

— Ascultăm, ascultăm, numai să ne aprindem ciubeicile, răspunseră toți deodată.

Un cerc mare și neregulat se formă împrejurul danciului, care începu să povestească cele următoare:

— Am fost, mă, la a vie din deal a românului, ca să iau struguri. După ce am intrat în vie, cam pe furiș, am început să mănînc la foi de vița cu gînd ca să adaog la aceea ce aș fi voit să iau cu mine, și aceea ce aș fi putut mînca. Cînd, hoțul de păgubaș mă văzu. Și unde luă:

O furcă de paie

Ca să mă spaie; iar eu o întorsei la șiretlic, și unde:

Îmi luai un arac de vie

Ca să se spaie să nu vie.

Aș! Cum de să nu vie românul dracului la munca lui.

Mă ajunse, mă, și cînd dădu o dată mă duru de două ori. Cînd eu, tot el; cînd și eu, iarăși el, pînă ce mă aruncă gard peste mort.

A treia zi, unde mă deșteptai și eu din înfierbințeală, luai o piatră mare și o aruncai spre vale la ei. Îndată se tulbură apa și începu să miroasă a om mort.

Văzînd primejdia, o luai la sănătoasa și într-un suflet ajunsei aici.

— Bravo, danciule! strigă tot sălașul. Să ne trăiască danciul!

— Să-l mănînce mă-sa de voinic, zise o bahniță bătrînă.