Bobârnacul neamțului
Un român și un neamț se pun la vorbă. Românul cu înfățișarea lui sinceră și cu grai glumeț; neamțul cu figura serioasă, cu aerul său de a ști tot. Erau cunoscuți vechi.
Și, povestea ăluia, vorba, vorbă aduce; din una din alta, se întinseră și ajunseră la dialogul următor:
— Știi dumneata, zise neamțul, de ce perii de pe cap albesc mai-nainte decît cei din barbă?
— De, știu și eu? răspunse românul. Dacă știi dumneata, spune-mi și mie.
— O halbă de bere vei avea, dacă vei putea să-mi spui.
— Iaca ce crez eu în privința aceasta, dacă mă apuci să-ți spui, zise românul: omul cînd se naște, are peri pe cap; prin urmare aceștia sunt cu optsprezece pînă la douăzeci de ani mai bătrîni decît cei din barbă; părul pe barbă cam pe la acest timp se arată și atunci abia ca niște tulei. Nu este așa, neamțule?
—Ba așa, române. Acum spune-mi dacă poți, pentru ce la unii oameni albesc perii din barbă înaintea celor de pe cap?
— Asta spune-o d-ta, zise românul neamțului, și vei avea o litră de vin vechi de Drăgășani.
— Nu știu ce să-ți spui, răspunse neamțul.
— Nici eu nu știu; dară stai, iată ce crez eu și pentru aceasta, adaogă românul: perii din barbă se albesc înaintea celor de pe cap numai la acei oameni, cari în toată viața lor trăiesc în condiție de soldați. Ei, fiind siliți a purta capul tot acoperit, încît și cînd salută nu-și iau căciula de pe cap, barba lor îndură toate maltratările timpului și o sumă de neajunsuri. O altă seamă de bărbați, cărora le albește părul din barbă înaintea celui de pe cap, sunt aceia pe cari îi cîrmuiesc nevestele lor. Punga casei este pe mîinile femeilor. Ele le iau socoteala pînă-ntr-o para de ceea ce cîștigă cu munca lor. Ei n-au altă voință decît a muierilor lor; cum le cîntă ele așa joc ei. Pe acești bărbați mai adesea îi îmbrobodesc femeile lor. Nu este așa, neamțule?
— Ba cam așa, răspunse neamțul, oftînd.
— Stai acum să-ți dau un bobîrnac, zise românul neamțului, și bea-ți berea; eu însă îmi voi bea vinișorul meu de Drăgășani, ca să nu mai stric orzul pe gîște.
