Haita de câini

Toamna, pe o noapte cu cerul senin, Un haitic de șarle droaie mi se țin După o cățea, Care, rea din fire, pe cine-ntîlnea Ca o-nfierbintată la toți mîrîia. Locul era dosnic ș-un biet călător C-un baston spre casă se-ntorcea de zor. Cînd în față iată Haita cea turbată. Omu-ntoarce bățul și se pregătește Ca să dea din față cît mai voinicește. Fiindcă de la spate se afla ferit De-un colț de zid. Strigă, dă, se-ntoarce și se tot ferește, Dar haita turbată mai rău se-ndîrjește. Din vecinătate, un zăvoi din lanț, Mirosind a danț, Dodată își smulge țărușul de care Era legat bine și, în fuga mare, Tîrîindu-și lanțul vine de-ntîlnește Haita lătrătoare și se dă orbește. Călătorul nostru, știind din renume Groaza ce zăvoiul răspîndea în lume, Pălise de frică: credea că-i pierdut Și-ntr-un colț, de frică, rămăsese mut; Cînd, zăvoiul roată cu lanțul lovește Pe cățeaua care rău chelălăiește Și d-un picior șchioapă, și se depărtează. Haita o urmează. Și, de unde omul se credea perit, Se văzu dodată deplin izbăvit. Dator e oricine bine-a se lupta Spre a înfrunta Răul ce-ntîlnește. Ș-apoi, dacă vine Un rău și mai mare, el să nu suspine, Nici să nu se piarză, căci chiar răul, care Îi stă mai în față, e a lui scăpare.