Muierea ce ascultă de povețele bărbatului său răposat

Două prietene stau de vorbă la o răspîntie:

— Așa este, lele, greu o duce muierea cînd lipsește stîlpul casei. Ce să facem, de, omenire suntem. Lasă că ți-o trimite Dumnezeu mîngîiere dintr-altă parte.

— Dumnezeu poate mult, leiculiță. Dară ce mai om era răposatul! Pînă i-a ieșit suflețelul m-a tot povățuit ce să fac, cum să mă port. Alaltăieri i-am făcut de nouă zile, și una din povețele lui am împlinit-o tocmai pe tocmai. Am dat pentru sufletul lui o vacă și zece oi.

— Păcat că ți-a luat Dumnezeu un așa giuvaer de bărbat. Cum bag de seamă, nu era așa burdios ca alții.

— Să ferească Dumnezeu! Ce stai dumneata de vorbești? Să dai mult cu multul și nu mai găsești altul ca dînsul, zise biata văduvă, și o podidiră lăcrămile. Acum umblu să împlinesc încă una din povețele lui.

— Bine faci, lele. Și ca ce te-a mai povățuit să faci?

— Iaca, leică, m-a povățuit ca numaidecît să mă mărit, ca să scap de clevetele lumei și să nu văduvesc îndelung; pentru aceasta, din averea noastră mi-a lăsat cu limbă de moarte o altă vacă și zece oi ca zestre.

— Auzi, soro, omul lui Dumnezeu! D-apoi să-l asculți, leiculiță.

— Dară cum nu l-oi asculta, surioară, eu, care n-am ieșit din cuvințelul lui niciodată. Și mi-a mai zis că omul pe care voi vrea să-l iau de bărbat să fie ca de cincizeci de ani, căci atunci omul știe și la vale și la deal, este hîrșit cu toate belelele și ticnit, duce hăul casei fără să cîrtească.

Oi să mă silesc să-i fac și astă voie. Și dacă nu voi putea găsi tocmai, tocmai un om de cincizeci de ani, cum a lăsat el cu sufletul, tot nu voi văduvi mai mult, ci voi lua doi de cîte douăzeci și cinci de ani și așa nu-i voi călca cuvîntul.

— Așa să faci, leică.