III

Zorii zilei ce urmară acestei nopți, terminată într-un chip așa de memorabil pentru viața lui Adrian, surprinseră pe flăcăul nostru în patul frumoasei unguroaice. Aceasta dormea adânc, albă din cap până-n picioare, învăluită în mulțimea de dantele și panglicuțe multicolore. Adrian o contemplă, cu inima bătând de recunoștință, sărută cu evlavie mâna crăpată de muncă, pe care o ținea pe piept și gândi: „De-acum încolo n-ai să mai speli vasele. Mă însărcinez eu cu asta". Și, cu obiceiul lui de a împinge toate lucrurile la extrem, adăugă: „Am să-ți fac și sufrageria și-am să-ți aprind și focul la bucătărie. În felul acesta, ai să poți să dormi un ceas mai mult“.

El știa că Iuliei nu-i plăcea să se scoale prea de dimineață. Soneria deșteptătorului era potrivită pentru ora cinci și jumătate. O puse să sune la șase și jumătate. Apoi, cu multe precauțiuni, se strecură afară din pat, se îmbrăcă și se înhămă la muncă: trei mari birouri, un vestibul și coridoarele plus cele două curți de măturat.

De obicei, sculându-se la cinci. Adrian sfârșea toată munca asta după două ceasuri de trudă fără răgaz; și nu putea să facă altfel, căci la șapte se scula doamna Thüringer, pe care trebuia imediat s-o însoțească la piață. Acum era ora patru. El hotărî să înceapă cu sufrageria, ca nu cumva să fie surprins la munca asta, care nu intra în atribuțiile lui. Dacă ar fi fost întrebat în clipa aceea, ce-l făcea să execute și munca Iuliei, i-ar fi venit greu să dea un răspuns logic.

Camerele mari erau toate parchetate. Adrian examină parchetul sufrageriei și-l găsi destul de murdar. Nu fu supărat pe Iulia, din contră, o plânse că n-a putut să-și facă datoria cum trebuie. În dimineața aceea era mai generos ca oricând.

Fără să se mai gândească la puținul timp pe care-l avea înaintea lui, se trânti cu burta pe sârma de frecat. O activitate furioasă îi stimula ceafa, închipuindu-și capul ce-l va face Iulia, când și-o vedea parchetul așa de curat. La urma urmei, Ana putea să afle tot adevărul. Era oare vinovat de vreo trădare? Deloc. Ana continua să rămână, pentru el, grația pe care n-o atingi decât cu vârful buzelor, cum se face cu icoanele sfinte. Una nu putea s-o înlocuiască pe cealaltă. Ana era un vis. Iulia, o surprinzătoare realitate. Era vorba de două fericiri absolut deosebite.

Adrian știa acum ce înseamnă o Iulie: o violentă plăcere care te face mai lucid, mai tare. Îi era profund recunoscător. Până la această întâmplare, el văzuse lucrurile ca printr-o ușoară ceață. Undeva, în organismul lui, n-ar fi putut să spună unde, un resort care nu funcționa încă, îl împiedica să vadă viața cu ochii tuturor oamenilor. Își ghicea inferioritatea în privirile altora. Cel din urmă imbecil putea, în privința asta, să-l confunde.

Cum să-l confunde? Nici nu era vorba de a-l confunda. Lucrurile se prezentau cam astfel: dacă s-ar fi aflat lângă un om și ar fi privit împreună, să zicem, un câine, Adrian știa că celălalt nu vedea, ca și dânsul, decât un câine. Dar dacă în locul câinelui, ar fi fost o femeie. Adrian nu mai știa ce vedea celalt.

Ei bine, din dimineața aceea, vălul îi căzuse de pe ochi. Toate femeile care treceau pe stradă erau niște Iulii. Iar el, un om ca toți oamenii.

Această lămurire o datora generoasei unguroaice. Îi mai datora plăcerea unică a cărei descoperire o făcuse și pe care își promitea s-o aprecieze și mai bine în noaptea următoare, căci, adormind pe brațul lui, durdulia slujnicuță îi spusese:

—N-am să-l mai primesc pe amantul meu. Ai să-l lași de-acum încolo să fluiere pe-afară cât o vrea.

Iată ce era Iulia.

Dar Ana? Oh, nepătrunsa taină! El o înțelegea și mai puțin acum când Iulia îi dezvăluise, ca să zicem așa, tot misterul femeii și al omului. Nu, nici femeia, nici omul nu puteau fi numai atât. Simțea că omul, în orice caz el, Adrian, ar fi putut să aibă nevoie de două femei în același timp, ba poate chiar și de mai multe.

Nu fiindcă Ana s-ar fi putut compara cu Mihail, adică să se înalțe până la acea prietenie care-ți îngăduie să plutești pe oceanul tuturor gândurilor umane, a cărui imensitate Adrian de-abia o întrevedea. În privința asta, ea era o creatură aproape tot așa de simplă ca și Iulia. Dar Ana deținea o pârghie de comandă care putea să aibă o înrâurire tocmai în domeniul acesta al spiritului, amplificând la maximum intensitatea visului. Când se afla lângă dânsa. Adrian înceta de a mai fi un om comun.

Netăgăduit, aceasta i se întâmpla de asemenea și când citea o mare pagină de literatură universală, sau când Mihail îi vorbea cu foc de problemele existenței. Emoția era aceeași, sau, mai bine zis, de aceeași calitate. Și totuși, era o deosebire. În apropierea Anei și când, uneori, îi atingea brațul cu obrazul lui fierbinte, toate frumusețile spirituale ale vieții se încorporau în el. Acestea nu mai erau niște bucurii cerebrale. Le simțea făcute din carne caldă și nudă, ca o mie de femei frumoase lipite de corpul lui arzător.

Cu toate astea, nu era vorba de ceva trupesc. Astăzi, când știa de la Iulia ce formă avea dorința de a te culca cu o femeie. Adrian era și mai sigur de-a nu fi simțit niciodată dorința asta față de Ana. El se apăra chiar și numai împotriva ideei că Ana ar putea să fie o Iulie, căci constatase o slăbire a dorinții lui pentru tânăra unguroaică, imediat după primul lor contact. Se simțise chiar puțin dezamăgit, foarte puțin și numai pentru un scurt timp.

Pentru nimic în lume, așa ceva nu trebuia să se întâmple cu Ana! Nici cea mai mică dezamăgire și nici o clipă! Ar fi mortal pentru sufletul lui! Ar muri de întristare. Ana era și trebuia să rămână bucuria continuă, intensă și infinit de diversă.

După cum Iulia, dându-i-se, îi lămurise viziunea confuză ce-o avusese despre femei, îl scosese ca dintr-o vrajă, de asemenea Ana îi lărgea toate orizonturile minții, nu dându-i-se, ci dimpotrivă, păstrând întreg secretul acestei forțe care îl făcea apt să îmbrățișeze universul.

Amândouă îi erau necesare, ca luminile ochilor. Și fiindcă erau femei, binecuvântată fie femeia! Fără ea, omul nu fiice nici cât o ceapă degerată!

Când la ora șase, primii furnizori veniră să aducă laptele și chiflele. Adrian terminase toată treaba. Casa era încă scufundată în somn. Atunci, o idee îi încălzi obrajii: să prepare la iuțeală cafeaua cu lapte și să o servească Iuliei în pat!

Totul fu gata, puțin înainte ca deșteptătorul să sune șase și jumătate. Adrian intră în vârful degetelor și depuse încetișor tava pe un scaun la căpătâiul Iuliei, care dormea dezvelită toată. O, da, era frumoasă, întâia lui amantă! Era mai frumoasă așa cum se afla acum în pat, decât când se îmbrăca și se sulemenea ca să iasă la plimbare. Îi plăcea mai ales albeața cărnii ei catifelate.

Adrian privi împrejurul lui, examinând încăperea cu de-amănuntul, și găsi că reputația de femeie curată a unguroaicei era justificată.

Deodată, deșteptătorul începu să sune. Iulia sări din pat, văzu pe Adrian, se acoperi rușinată, și uitându-se la ceas, izbucni în plâns:

— De ce mi-ai făcut asta, Adrian? șase și jumătate! Dar sufrageria! Dar focul! Dar cafeaua! Ce rău ți-am făcut, ca să vrei să mă certe cucoana? și crezând că Adrian îi surâdea din răutate, deschise gura ca să-l ocărască, dar privirea îi căzu pe tava garnisită cu bunătăți: cafea cu lapte fumegând, chifle, unt și chiar un ou moale. Pentru cine sunt astea? scânci ea necăjită.

— Pentru cine vrei să fie, Iulica mea, din moment ce sunt în camera ta? Pe lângă asta; toată treaba ta e făcută, iar patronii dorm încă. Ce mai vrei?

Ea nu voi să-și creadă urechilor, dar înfățișarea lui Adrian, cu bustul scăldat în sudori și mirosind a terebentină, pledă pentru buna lui credință. Iulia se aruncă la picioarele lui, îi îmbrățișă genunchii și plânse și mai cu foc:

— Niciodată, nimeni n-a făcut așa ceva pentru mine. Toți m-au bătut și m-au pus la muncă, fie părinții, fie păcătoșii mei de amanți. Dar, să mă alinte, nu, nimeni! Ah, tu ai să fii Dumnezeul meu! și dacă cumva ai să iubești pe o alta, am să te omor!

— Mulțumesc! făcu Adrian, curățindu-i oul.

— Nu! n-am să te omor, dar am să te înnebunesc de dragoste!

„N-ai să mă înnebunești, gândi Adrian. Numai Ana poate să mă înnebunească. Dar pentru ceea ce îți datoresc, n-am să te uit niciodată."

În vremea asta, „madam" Carolina, care se sculase, își plimba silueta greoaie de-a lungul galeriei cu geamlâc dintre bucătărie și curtea de serviciu.

— Iulia, suntem pierduți! Uite-o pe baba cum mă caută, ca să-i cumpăr „schnapsul" ei. După ce îți vei fi băut cafeaua, ascunde tava în dulapul tău. Eu o șterg, altfel vine peste noi!

Adrian fu nevoit să facă mai multe ocoluri, ca să ascundă direcția de unde venea, dar, trudă zadarnică: baba care, deși n-avea miros, știa totdeauna să aibă „nas", cum zicea Ana, descoperi misterul.

— Bună dimineața, madam Carolina! Cum ai dormit?

Bătrâna plesni din limbă, arătând astfel cât de mulțumită era de rachiul pe care i-l cumpăra Adrian. Ceea ce n-o împiedică să fie răutăcioasă:

— Da... bună dimineața... am dormit bine... dar dumneavoastră, „domnule" Adrian? Nu minți, cotoiule! Să mor eu, dacă tu n-ai dormit azi-noapte cu unguroaica! Casa asta e un adevărat bordel!

Adrian se supără de-a binelea:

— N-am să-ți mint deloc, madam Carolina, dar dacă asta este prietenia d-tale pentru mine, ei bine, prefer să plec numaidecât.

Și se duse imediat să se închidă în camera lui, care era alături de bucătărie. Madam Carolina îl urmă, înspăimântată. Ea știa cât era de acuzată, și pe drept, că punea pe fugă pe cei mai buni servitori, din cauza caracterului ei insuportabil.

Plecarea lui Adrian, chiar a unui Adrian vinovat de păcatul de a se fi culcat cu servitoarea, i-ar fi atras toate trăsnetele, chiar și pe acelea, foarte rare, ale d-lui Bernard, directorul glacial al casei, care avea în mare stimă pe tânărul nostru, de când se încredințase de conștiinciozitatea lui la muncă și de multiplele-i capacități. Pe lângă asta, patronii mai știau că Adrian nu era un ignorant.

— Ei, dar repede te mai superi! zise bătrâna. Hai să ne împăcăm; dar să știi că nu glumesc: mi se pare că astă-noapte te-ai culcat cu unguroaica.

— Și dacă ar fi adevărat, ia spune-mi, ce supărare ai avea d-ta din asta? Sper că nu vei fi voind să mă culc cu fetele d-tale?

— Tocmai aci e buba, Adrian! Fetele mele au o poftă nebună să se culce cu cineva! Și chiar se culcă, atât cât le poate pielea. Iată ce e teribil!

— Ei bine, madam Carolina, dă-mi voie să-ți spun că-ți bârfești copiii...

Zgomotul câinilor în goană umplu coridoarele, și imediat vocea Anei se auzi în pragul odăii:

— De ce „bârfeală" e vorba?

Și presimțind ceva rău ea se întoarse, furioasă, spre mamă-sa:

— Mamă! Dacă continui cu răutățile tale și dacă îl faci și pe Adrian să plece, ei bine, avem ordin de la d-l Bernard să te trimitem la Franz, în Germania! Ne-am săturat până în gât de schnapsul tău!

Apoi către Adrian:

—Vezi ce faci? Mai cumpără-i rachiu! Biata madam Carolina făcu o strâmbătură, ca și cum ar fi voit să plângă:

— Așa-i! Acuma nu mai sunt, pentru voi, decât o bețivă bună de împachetat și de expediat în Germania!

Adrian interveni:

— Cucoană Ana, dă-mi voie să-ți spun, că de astă dată eu sunt vinovatul. Dar vina mea n-are nici un raport cu îndeplinirea datoriilor mele aici.

Ana fu departe de-a bănui de ce fel de vină vorbea Adrian. Ea se instală dinaintea mașinii de gătit, ca să-și încrețească părul. Servitoarea intră în bucătărie:

— Bravo, Iulia! îi zise ea. Astăzi sufrageria este ca o oglindă!

— E, fiindcă Adrian mi-a ajutat.

— Atunci, înțeleg.

Și Ana ținti asupra lui Adrian doi frumoși ochi bănuitori, ce-l făcură să privească în pământ. Puțin după aceea, rămânând singuri, ea îi zise cu o nuanță de ironie în ton:

— Începi s-o găsești drăguță pe Iulia, nu-i așa?

— Am găsit-o totdeauna. Vreau să spun, că este simpatică și muncitoare. O stimez.

— E vorba numai de stimă, cu adevărat?

Apariția oportună a Mitzii îl scuti pe Adrian de-a răspunde la această întrebare buclucașe.

„Să fie oare geloasă?" se întrebă el.

Ar fi fost păcat! Se poate oare compara un mare ospăț cu un înalt cult? Ah, Ana asta! Ea nu știe ce reprezintă pentru Adrian! Chiar și acum, când el nu mai ignora femeia și când, de o lună de zile, o contempla în fiecare dimineață, colo, stând la ușa mașinii de gătit, o găsea tot atât de grațioasă ca în prima zi, bogată în mișcări pline de farmec și transmițându-i mereu acea forță misterioasă care, credea el, era capabilă să-l facă să întreprindă orice cu succes: să scrie, să picteze, să cânte ori să guverneze lumea!

În casa Thüringer, Ana și cele două surori ale ei, ca și servitoarea Iulia, întrețineau în permanență o atmosferă de senzualitate de care nu numai Adrian era fascinat. Cele trei frumoase nemțoaice, oarecum străine de existența sever burgheză a fraților Thüringer, preferau, pe cât cu putință, să se ție departe de viața de saloane, de vizite și de etichetă, pentru ca să-și petreacă aproape toată vremea la bucătărie, care era vastă și confortabilă. Numai acolo ele se simțeau în intimitate.

Deloc instruite, nici obișnuite cu exibiții vestimentare și grație fericitei lor naturi simple, nicidecum dispuse să-și joace lor înșile comedia parvenitului, ele simțeau o adevărată repulsiune față de tot ce le obliga să iasă din tihnita lor existență populară. Le plăcea să flecărească, să râdă, să mănânce sau să stea tolănite, fără să sufere tortura acelor „mari dame„, care, spuneau ele, aveau aerul de-a fi „înghițit o umbrelă“.

Așa cum se aflau la bucătărie, sumar îmbrăcate, nicidecum fardate, cu totul la largul lor, ceasurile se scurgeau în liniște, pe când coseau între o mamă comic de arțăgoasă, servitorii casei și o mulțime de cunoștințe și furnizori a căror originalitate le distra mai mult decât toate „maimuțăriile acestor domni și doamne simandicoase".

Furnizorii, despre care e vorba aci, formau pe atunci o bizară specie de oameni, astăzi dispărută. Brăila, oraș cosmopolit și port de-o prodigioasă activitate, atrăgea între zidurile ei, odată cu marii speculatori, toată crema aventurierilor levantini, lacomă de îmbogățire: greci, armeni, macedoneni, bulgari. Extrem de cutezători și, în majoritate oameni cinstiți, ei căutau să adune avere prin muncă, prin economie și, evident, ajutați deseori de noroc.

Pe drumul acesta anevoios, ajutorul reciproc, răbdarea, avariția sordidă, constituiau forța și singura lor garanție de succes. Timp de ani de-a rândul, îi vedeai târând un cărucior cu fel de fel de mărfuri, sau lâncezind în fundul unei dughene jigărite. Și cu toate că adunau gologani peste gologani, foamea și păduchii erau partea lor în felul acela de viață. Apoi, într-o bună zi -după o dispariție care trebuia să însemne pentru ei timpul pe care-l depune crisalida ca să devină fluture auzeai că unul și-a cumpărat un remorcher sau un cargobot; altul își construia o moară de făină; un al treilea se făcea cămătar. Atunci, lepădând la gunoi slinosul lor costum național, adoptau un incomod costum modern, începeau să-și clădească confortabile locuințe în inima orașului și deveneau niște șarlatani.

Dar nu-i era dat oricui să se aleagă, la urmă, cu un cargobot, cu o moară sau cu o zărăfie. Cea mai mare parte dintre acești visători cupizi, îmbătrâneau lângă bătrânul lor cărucior cu lămâi și portocale. Îi vedeai, mai ales, cu o coșniță în mână, strecurându-se pe poarta de serviciu a boiereștilor locuințe a compatrioților lor cu destin mai fericit, așteptând ceasuri întregi la bucătărie, până ce stăpânul se scula și catadicsea să vie să se uite în coșnița lui, unde zăceau, așezate cu îngrijire, azi un iepure, altă dată o cegă, o prepeliță sau vreo oarecare trufanda: un frumos pepene bacâr, un mănunchi de sparanghel, anghinari sau conopidă. Și suferind cu o răbdare angelică arțagul parvenitului, care găsea totdeauna că marfa era prea scumpă, acești sărmani oameni nu reușeau să-și câștige viața decât cu condiția de a rupe zece perechi de pingele, până să ajungă să-și vadă banul greu muncit.

Atunci, acești foști ambițioși se dădeau bătuți, se resemnau, se umanizau. Lunga suferință îi transforma complet.

Ochiul lor bogat de triste experiențe scânteia de șiretenie. Ironia dureroasă, de care conversația lor era plină, nu cruța pe nimeni. Dacă servitorii unei case de pricopsit se arătau câtuși de puțin binevoitori, acești furnizori deveneau numaidecât familiari, povesteau istorii pline de soare și de Mediterană, aduceau detalii hazlii, mișcătoare, asupra originel mai mult decât modeste a cutărui bine cunoscut parvenit și mergeau uneori până a-și bate joc de ei înșiși și de propriile lor visuri de altădată.

Voluptuoasele noastre nemțoaice adorau pe acești oameni. Când sosea, de pildă, moș Stamate sau barba Stamate, cum îl chemau pe grecește, era o sărbătoare. Îl îndopau, îl turteau sub dezmierdări. Nu fiindcă barba Stamate le-ar fi adus cine știe ce bunătăți. Fiind foarte zgârcit și temându-se să nu-și piardă „capitalul" angajat în vreo marfă scumpă, rămasă nevândută, nu se găseau, cele mai adesea, în coșnița lui, decât câteva ouă proaspete, câteva piersici, două legături de ridichi de lună ori alte fleacuri asemănătoare, ceea ce făcu într-o zi pe madam Carolina să spună în fața fetelor ei, că barba Stamate se vântură de colo-colo „ca un coi în coșniță".

Dar copoiul rebegit știu să tragă folos din gluma asta și răspunse pe loc că, oricât de neînsemnată i-ar fi marfa, el a plasat-o totdeauna cu folos și că mai este și astăzi în stare s-o ofere în bune condiții. Madam Carolina îi ripostă că, neavând destul combustibil, ca s-o fiarbă, ea nu era amatoare.

Barba Stamate nu fusese totdeauna nenorocos în întreprinderile lui, dar îi plăcuseră prea mult fetele și la o etate când acestea nu vor să te mai iubească pentru ochii tăi frumoși. Era slăbiciunea lui. Chiar și în momentul acesta avea acasă o amantă, cu patruzeci de ani mai tânără decât el. O ținea zăvorâtă. Și biata femeie, în nădejdea de a pune într-o zi mâna pe niște economii inexistente, suporta sihăstria pe care i-o impunea bătrânul gelos.

Îndrăgostitul îi îngăduia uneori să vie să vadă pe doamnele germane, și atunci ea le dezvăluia toată intimitatea ei:

— El îi dă zor mereu că n-am destul „foc". Drace! Cum aș putea să am, când el nu mă hrănește decât cu măsline și castraveți acri?

— De ce nu-l lași? o întrebau nemțoaicele.

— Fiindcă vreau să-i smulg ceva bani, ca să am cu ce să mă mărit!

— Dar n-are o lețcaie!

— Credeți, zău? Ah! dacă e adevărat, apoi îmi pierd tinerețea lângă hodorogul ăsta bătrân.

„Hodorogul" tăgăduia cu încăpățânare că amanta lui sta cu el din interes.

— Mă iubește, știu eu bine, dar îi e rușine s-o spună, fiindcă sunt bătrân.

— De ce o zăvorăști, atunci? îl tachina Ana.

Ca s-o apăr de derbedeii din mahala, care ar putea să vie în lipsa mea, „s-o ia" cu sila.

După barba Stamate, cel mai simpatic era Hasan, lustragiul turc. Tânăr încă, existența lui părea să închidă o taină. Dar, vorbind prost românește, el era cele mai adesea tăcut.

Totuși, venind de mulți ani în fiecare dimineață ca să lustruiască o duzină de perechi de ghete, Hasan apucase să vorbească îndeajuns de origina lui nobilă, pentru ca să devie numaidecât ținta tuturor zeflemelelor. El sta la bucătărie mai mult decât treaba lui o cerea, bea cafele, fuma și se pierdea în lungi reverii, fără să descleșteze dinții.

Atunci, Mitzi se așeza lângă el și-i arunca brațul pe după gât:

— Ia spune Hasan, la ce te gândești?

Lustragiului îi sărea țandăra:

— Roga, madama, lasă-me! Dumivostra, fumeile, părul lung, ma, capa mica! Lasă pace!

— Ascultă puiule, ascultă ce vreau să-ți spun. Știu bine: tata tău, beiu, și tu trebuia să fii acuma tot beiu. Numai că, iată: mama ta a fost găinăreasă, și din cauza asta tu ești lustragiu. Dar asta nu e un motiv ca tu să fii trist. Nu ești fericit că te iubesc eu?

Și ca să-i dovedească iubirea ei, îi freca imensul lui nas, până îl podideau lacrimile.

Femeile acestea, știindu-se perfect cinstite în conștiința lor, aveau obiceiul, destul de periculos, de-a fi prea familiare cu acești bieți oameni și de-a apărea în fața lor nu destul de îmbrăcate. Vara, din cauza căldurilor înăbușitoare, iarna, fiindcă la bucătărie era cald ca-n baie, și totdeauna dintr-o nevoie permanentă de a se simți comod, ele-și petreceau cea mai mare parte a zilei învăluite într-un capot care nu le acoperea tânărul lor corp, decât tocmai cât trebuie ca să fie și mai tare râvnit. Nu era desfrâu, ci nepăsare. Față de cei ai casei, aceasta n-avea nici o importanță, căci până la urmă devenise o obișnuință. Dar foarte des, bucătăria era plină de fel de fel de oameni: zarzavagii sau negustori de păsări, băieți de băcănie, brutari, lăptari, vânzători de fructe, toți, nenorociți veniți din toate colțurile lumii și bătuți de toate vânturile, ca Hasan sau ca barba Stamate. Fiecare își avea trista lui poveste. Fiecare, particularitatea care îl făcea simpatic.

La început, duducile astea sincere își mai dădeau osteneala ca să-și ascundă goliciunea în fața atâtor ochi iscoditori. Apoi, tot văzându-i mereu și pătrunzându-le în suflet, sfârșeau prin a nu se mai supraveghea. Căci toți erau umili și devotați ca niște câini. Cei mai mulți dintre ei își lăsau la bucătărie biata lor marfă, chiar atunci când nimeni n-o voia, și plecau fără să ceară bani:

— O să plătiți când veți vrea, cucoană!

Astfel, ei deveneau obișnuiții casei, din partea bucătăriei, unde era mai multă omenie decât în saloane. Li se oferea totdeauna prăjituri sau cafea și, uneori, li se dădea să mănânce, unii dintre ei fiind aproape veșnic flămânzi.

Netăgăduit, flămânzi erau oamenii aceștia de toate lucrurile bune ale existenței, dar mai ales de puțină căldură umană duceau mai mare lipsă decât de orice. Și cine deține această căldură? Cine știe s-o răspândească mai bine decât femeia?

Ea este creatoarea vieții. Ea are acest pântec, unde omul a căutat și a găsit întâia lui căldură, pe când nu era decât o scânteie. El s-a lipit de ea mai tare decât râia. S-a hrănit din această căldură. Și nu poate să scape de nostalgica amintire ce i-a rămas de atunci, căci, ieșit de acolo, venit pe lume, s-a încredințat curând că lumea aceasta era cu totul lipsită de căldură.

El cunoscu frigul, foamea și bătaia, de îndată ce încercă să-și reclame locul lui sub soare. Chiar și soarele se dovedi rece pentru carnea lui, care se simțise așa de bine în pântecul femeii!

Cum n-ar privi-o el, deci, cu aviditate, când o vede tânără și frumoasă, când o simte caldă și bună, în clipa în care se apropie, îi ia mâinile și îi spune, dezmierdându-i fața cu blânda ei răsuflare:

— Sărmane Vasile: ce mâini crăpate ai! uite: spală-le colo în apă caldă, unge-le în urmă cu glicerina asta. Și vino să faci așa în fiecare zi la noi, căci, la tine...

Ah, femeile astea frumoase! Cum știu ele că la el acasă nu se află nicideunele, nimic, decât un pat de scânduri și o lampă puturoasă! El nu poate să aibă nimic, chiar atunci când i se întâmplă să adune câțiva poli de aur. Nu se folosește de ei. Și crezând că au să-i ție cald, îi coase în căptușeala jigăritei lui haine.

Mai mult decât acest aur și decât tot aurul din lume, Ana, Hedwig și Mitzi îl încălzeau, numai îngăduindu-i doar să mai stârmocească și el la bucătărie și să le privească, uneori cu gând vinovat, atunci de pildă când le zărește un petec de carne albă de care își umple ochii și a cărei viziune o duce în cocioaba lui. Asta e o adevărată bogăție, în existența lui lipsită de bucurii.

Și Hasan, care. când se supără, spune că „femeia are părul lung și mintea scurtă", parcă nu știe el de ce a îndrăgit, la fel cu ceilalți, bucătăria de la Thüringer? Corpul acela al Mitzii, care se lipește uneori de-al lui, și mâna aceea care-i freacă nasul, ah, cum ar vrea Hasan să le aibă la el, unde domnește o sinistră singurătate!

Și, cine știe, poate că ar fi avut și el astăzi o Mitzi, dacă egoistul lui de tată, beiul, s-ar fi căsătorit cu mamă-sa. Dar el e fericit și așa. Stă pe scăunaș într-un colț ai bucătăriei, fumează, suspină și se face că nu vede nimic. Cucoanele nu se feresc de el. Ele își încrețesc părul în fiecare dimineață, sub ochii lui. Adesea glumesc, se zbenguiesc, se iau la trântă, capotul li se desface și atunci, ca într-o fulgerare, apar niște sâni și niște genunchi care ard ochii turcului. Hasan ar face bucuros zece ani de ocnă, numai să-i poată atinge cu degetul. Dar fiindcă așa ceva nu va fi niciodată cu putință, se mulțumește și numai cu icoana lor, pe care o închide în cel mai curat colț al sufletului lui.

Apoi, în centrul orașului, când „face lustrul„, mai pe bani, mai pe datorie și când comisarul, care vrea mereu bacșiș, îi răstoarnă cutia cu o lovitură de picior, numindu-l „turc puturos“, Hasan suportă ofensa cu filosofică răbdare, în loc să scoată cuțitul de la brâu și să lovească fără milă, așa cum are uneori o poftă nebună. Îndură nedreptatea, asta și multe altele, numai fiindcă, la bucătăria casei Thüringer, se află niște icoane sfinte care-i umplu viața de lumină.

Dar nu numai bărbații se adunau în această bucătărie din strada Grădinii Publice. Fel de fel de femei, epave ale vieții ca și furnizorii, veneau de asemenea ca să caute o ușurare sufletească, precum și un ajutor material. Și ele erau subjugate de farmecul celor trei nemțoaice, nu, bineînțeles, în felul cum erau bărbații, ci așa cum o dezmoștenită cu sufletul sfărâmat se simte fascinată de frumusețea și fericirea unei prietene. Căci ele erau prietene din copilărie.

Locuiseră altădată împreună în Piața Săracă, pe când actuala doamnă Thüringer și surorile ei n-aveau alte mijloace de trai decât mica pensie a tatălui lor. Chiar de pe atunci surorile Müller erau sincer iubite de prietenele lor românce.

Deși la fel de sărace, nemțoaicele aveau asupra româncelor ascendentul unei rase orgolioase, pe acela al frumuseții și al unei oarecari educații, mult apreciată de inimile simple ale oamenilor din popor. Cele trei mici zâne blonde, care se duceau la școala catolică, pline de atenție pentru uniforma lor neagră cu guleraș alb și mereu cu grijă pentru buna lor purtare în oraș, erau niște modele pe care orice mamă româncă le dădea ca exemplu copiilor lor:

— Ia uitați-vă la surorile Müller, cât sunt de ascultătoare! Așa că și Dumnezeu o să le ajute!

Din întâmplare, Dumnezeu le-a ajutat. Și nemțoaicele, devenite „cucoane mari", n-au rupt relațiile cu prietenele lor de ieri. Ele se duceau uneori să le vadă, dar mai des veneau prietenele din Piața Săracă la cele din luxosul cartier al Poligonului, din care făcea parte strada Grădinii Publice.

Era natural, dat fiind că Ana, Hedwig și Mini aveau răspunderea unei foarte mari gospodării. Mai era natural și fiindcă prietenul sărac e acela care are nevoie de prietenul bogat. Dar nevoia unui ajutor material (câțiva franci, o haină veche, nițică băcănie ori un braț de lemne de foc), nu venea decât în al doilea rând. Inima avea nevoi mult mai grabnice. Ea venea să se deschidă, în această bucătărie burgheză, ca într-un altar.

În zilele de iarnă mai ales, când bărbații își petrec vremea la cafenea, iar copiii sunt la școală, bietele femei se instalau ca la ele acasă. Niciodată, nimeni nu le spunea că stăteau prea mult. Căci veșnic era vorba de drame de familie și scene de menaj, unele triste, altele mai curând comice, când povestea începută nu mai avea sfârșit. Și fiecare istorisea, nu numai nenorocirea sa proprie, ci și pe aceea a vecinului.

Astfel, întreaga viață a mahalalei brăilene defila pe sub ochii nemțoaicelor, o viață pe care ele o cunoșteau în parte direct, dar a cărei amintire nu înceta o clipă să le inspire o adevărată groază.

Madam Carolina, severă ca un general prusian, pe vremea când trăia bărbatu-său, nu primea pe nimeni, nu se ducea la nimeni și veghea ca copiii ei să facă la fel, neîngăduindu-le contactul cu micile românce decât sub stricta sa supraveghere. Astăzi, când cele trei fiice ale ei erau aproape toate stăpâne pe capul lor și solid înfipte într-o insulă germană, ea nu se mai temea că au să se „românizeze„. În limbajul ei, cuvântul acesta însemna să se mărite sau să trăiască cu români: „să fie hrănite de trei ori pe săptămână și bătute în fiecare zi“.

— Nu face nimic, madam Carolina, replica Lina zisă „Bucureșteanca" -o drăgălașă tânără a cărei primă și scurtă gospodărie fusese tocmai în felul acelora -nu-i nimic! Alecu meu mă hrănea rău, e adevărat, și mă bătea în fiecare zi, așa cum spui. Dar, cel puțin când mi se întâmpla să-l înșel, era o adevărată sărbătoare! Atunci mă bătea din nou, bineînțeles, căci știa că i-o făcusem dinadins, ca să-l „bag în boale„, și iată ce-mi reușea de minune. După ce mă umplea de vânătăi, pe corp și pe obraz, îmi poruncea să mă îmbrac ca pentru nuntă, alerga să aducă cea mai frumoasă trăsură și mână băiete la „Monument“! Ne instalam la o masă, și cum îl zăreau lăutarii pe Alecuțu meu, nu mai scăpăm de ei. Mâncam, beam și ne sărutam față de toată lumea. Unele femei geloase, judecând după numărul vânătăilor ce le aveam pe obraz, ziceau: „Vai, dragă, cât trebuie să o iubească Alecu pe Lina Bucureșteanca!" Dar, astăzi, suspina ea, trăgând un fum de țigare, astăzi nu mai sunt nici bătută, nici iubită de cineva care să-mi fie drag!

Astăzi, biata Lina era bătută și iubită de cineva care nu-i era drag, căci, părăsind într-o zi pe Alecu al ei, se măritase cu un bătrân și bogat cârciumar de la mahala, care îi satisfăcea toate capriciile, dar care nu glumea, când era vorba de dragoste. El sta toată ziua înțepenit la tejghea, cu ochii țintă la fereastra Linei și cu pușca de vânătoare lângă el. Și de îndată ce vedea că vreun tânăr prea da târcoale în stradă și prea se „zgâia" la fereastra „muierii" lui, nici una, nici două, îl lua la ochi și îi slobozea în picioare o descărcătură de alice. Apoi, se ducea la Lina, o înșfăca de păr și o târa prin curte până la cramă, unde o închidea timp de o zi și o noapte, fără mâncare, nici așternut. Era inevitabil.

Dar tot așa de inevitabilă și de regulată, cu roată paza soțului, venea și răzbunarea Linei, care dispărea pe negândite o săptămână întreagă, îi trăgea un pui de chef cu o pereche de amanți și se întorcea acasă într-un zori de zi, cu un țigan după ea, care urla dintr-un trombon de ridica toată mahalaua în picioare. Lina se făcea că nu vede nimic. Gravă, nițel beată, cu o floare de mușcată la ureche și cu țigara în colțul gurii, înainta ca o regină. În urma ei, țiganul, cu ochii cât cepele, tuna din trombon, de ai fi zis că o să scoale și morții din groapă.

— Da, madam Carolina. Nu mai e ca pe vremea lui Alecuțu! suspina ea, cu melancolie.

Dintre toate prietenele Anei, Lina era singura care nu-i jinduia nimic, lăsând frumusețea la o parte:

— Ce nevoie aveai tu de neamțul ăsta și de toate marafeturile lui? Ce folos tragi tu din toate astea? Nici măcar atât cât i-e dat celei din urmă țigănci, care ziua e bătută, dar noaptea strașnic iubită! Și ce poate fi mai bun pe lume decât dragostea?

Admiratoare pasionată a perfecțiunii fizice a Anei, ea îi deschidea uneori capotul, contempla sânii și striga:

— Doamne, ce de bunătăți! Și în loc să le dai oamenilor, care mor de poftă, tu le ții ascunse. Ce vrei să faci cu ele? Conserve?

Când se întâmpla ca Hasan să fie de față la asemenea scene, era mai mult decât putea să rabde un om. Bietul turc își lua lada cu scule, trântea fesul pe ceafă și o lua la picior, bodogănind în limba lui:

— Aman, bre! De ce toate femeile nu gândesc ca Lina?

Celelalte prietene, care veneau să trândăvească la bucătărie și să se plângă, nu erau decât niște nenorocite. Măritate între optsprezece și douăzeci de ani, când ajungeau pe la douăzeci și cinci, păreau să aibă patruzeci. Mizeria lor intimă nu mai putea aproape să miște pe nimeni. Era drama veșnică a majorității femeilor de la mahala, care se mărită din dragoste cu un hamal sau cu un căruțaș din port.

Tânăra căsnicie mergea bine, atâta timp cât biata zestre nu era cu totul risipită și atâta timp cât copiii nu apăruseră încă, adică vreun an. Apoi nașterile începeau să curgă, „anul și găvanul". Tânăra măritată se vestejește numaidecât. Frumusețe și cochetărie, rămân o amintire chiar înainte ca cinci ani de la căsătorie să se fi împlinit, în vreme ce bărbatul pare mereu flăcău.

Atunci ei întoarce spatele nevestei, urâtă și murdară, își caută amante sau aleargă prin „tractiruri". De băut a băut întotdeauna, ca orice om, dar acum el se pune să bea în fiecare zi. Mizeria se instalează în cămin, odată cu dușmănia, certurile și bătaia. Femeia nu mai e decât o biată cerșetoare, care fuge în miez de noapte, cu ultimul născut în brațe, ascunzându-se pe la vecini ca să scape de mânia soțului bețivan.

Nenorocitele astea nu mai aveau nici un pic de energie ca să se revolte. Se resemnau ca niște animale. În forfoteala de la bucătărie, indiferent dacă erau ascultate sau nu, ele-și debitau istorisirile ca niște litanii fără suflet. Dar ochii lor urmăreau cu aviditate mișcările bătrânei Carolina, care se războia cu enorme fripturi fumegânde și impozante budinci, în vreme ce Adrian asuda învârtind seducătoare maioneze. Li se dădea totdeauna de mâncare, căci Ana avea inima bună și apoi bucătăria deborda de tot felul de resturi delicioase, destinate gurilor jinduinde.

— Cât trebuie să fii de fericită! spuneau ele Anei. La voi, nemții, desigur că bărbații nu-și bat femeile, cum fac ai noștri.

Era tocmai ceea ce gândea și Ana. Ea privea cu groază această existență a poporului de jos de la noi, în care bărbatul era călăul femeii lui, al mamei acesteia și uneori chiar al propriei sale mame. Nenorocitele trăiau cu frica în sân.

Mai ales în epocile de muncă abundentă în port, viața femeilor era un iad. Într-un capăt de mahala, puteai număra pe degete pe soții gospodari, ce-i vedeai seara întorcându-se de la muncă cu pâinea la subțioară. Cei mai mulți se duceau de-a dreptul la cârciumă, unde se îndopau cu fripturi și băutură, puneau să le cânte lăutari sau o flașnetă, jucau și chiuiau până după miezul nopții. În vremea asta, caii, tovarășii lor de trudă, înțepeneau afară, la ușa cârciumii, picând de istoveală și neavând pe nimeni care să le plângă de milă; iar acasă, o biată nevastă, o mamă bătrână, moțăiau lângă foc, ținând mâncarea caldă ceasuri întregi.

De cele mai multe ori, nenorocitele vegheau nemâncate, fie că așa le ordona tiranul, care cerea să fie așteptat cu masa, fie că nu îndrăzneau ele să mănânce singure. În sfârșit, când bețivanul se hotăra să se întoarcă acasă, bătându-și calul cu coada biciului și înjurând în puterea nopții, groaza ce le apuca pe sărmanele femei era mai mare decât dacă diavolul în persoană ar fi apărut în mijlocul curții.

— Vezi, spunea Adrian Anei, care îi reproșa uneori că se freca de socialiști, iată de ce orice om cinstit e dator să fie astăzi revoluționar! Cineva trebuie să aibă o inimă de piatră, ca să rămână nesimțitor la mizeria unei întregi clase sociale, pe care guvernanții o martirizează cu ajutorul cârciumii, al bisericii și al mitralierii. Dar va veni o zi când îi vom face pe acești ucigași să verse și laptele pe care l-au supt de la mama lor!

Adrian rostea adeseori crunte amenințări la adresa burgheziei, dar numaidecât se încurca în judecățile lui. Așa, de pildă, ce va face el, în timpul unei revoluții cu o femeie ca Ana? Este ea cu adevărat o burgheză? Va putea el s-o facă să sufere soarta călăilor poporului?

Simțea o repulsie, numai gândindu-se la așa ceva. Niciodată nu-și va mânji mâinile cu astfel de crime. El o considera pe Ana mai bună decât el însuși. Erau momente când, plictisit de toate nenorocitele acestea care veneau din fundul tuturor mahalalelor să istorisească mizerii fără sfârșit, îi venea să le strige: „Destul! revoltați-vă, dați foc orașului, iar dacă nu, duceți-vă de vă aruncați în gârlă! Dar destul, m-am săturat să vă tot aud!"

Îl exasperau pe Adrian mai ales istoriile de avort provocat. Erau cruzimi fără nume, curate barbarii. Împinse de bărbații lor să aleagă între a nu mai face copii sau să plece, bietele femei își înțepau singure uterul cu lungi andrele de împletit. Una dintre ele avu ideea năprasnică să-și vâre în organ mămăligă fierbinte. O alta preferă mămăligii o bucată de sodă caustică. Natural, hemoragii, mortale uneori, era urmarea logică.

Veneau totdeauna să înștiințeze pe Ana, care lua o trăsură și transporta victima la spitalul comunal, al cărui medic primar era prietenul casei. Într-o zi, acest doctor povesti, în mijlocul ilarității generale, cum odată i s-a adus la spital o tânără servitoare înecată în sânge:

— Începui s-o examinez, spunea el, dar de îndată ce introdusei mâna, mă înțepai în vârful degetelor. „Ce dracu ai băgat acolo?" întrebai pe servitoare. Ea nu voia să-mi răspundă. Cercetai cu precauție și descopăr o... perie de dinți, spartă în organ. Ia te uită, îmi zisei, toată lumea n-are dinții plasați în același loc! Dar cum remarcam că fota nu avea aerul să cunoască uzajul periei de dinți, o întrebai a cui era această perie. „A stăpânului meu“, făcu ea. „Și o întrebuințai deseori în felul acesta, înainte de a o sparge?" „Apoi, ce să fac, că doar stăpânul meu m-a lăsat însărcinată„... „Atunci, toate bune!“

Se făcea mult haz, de poveștile astea, în jurul meselor de joc. Se făcea mai puțin haz la bucătărie. Acolo vedeai femei de douăzeci și cinci ani, schilodite pentru tot restul vieții, în urma unui avort provocat prin procedee de felul celor de mai sus.

Ana le privea, așa cum privești în fundul unei prăpăstii. I se păreau lucruri de necrezut și era totdeauna gata să sară în ajutor. Ea nu se gândea să le trimeată la gârlă.

Știind din propriile începuturi amoroase, câte riscuri și pericole amenință pe o biată femeie care se dă unui om, Ana se simțea mai mult legată de soarta acestor nenorocite, decât de viața ușoară care-i surâdea de când întâmplarea făcuse din dânsa „doamna Thüringer".

Iată de ce, în unele seri, când toată casa era luminată à giorno, ea își petrecea vremea cu lumea măruntă de la bucătărie, în loc să se afle în mijlocul lumii pompoase din saloane. Domnul Max venea s-o roage:

— Maus! Pentru numele lui Dumnezeu, toți invitații te reclamă! Vino, că nu mai știu ce să le spui.

Ea ieșea pe galena cu geamlâc, unde bărbatu-său rătăcea, căutând-o, fără să vadă nimic din ce se petrecea la bucătărie, unde nu îndrăznea niciodată să puie piciorul. Îl săruta pe obraji, își culca puțin capul pe pieptul lui, apoi, împingându-l de spate, cum ai face cu un vagonaș, îl trimetea înapoi:

—Spune „invitaților" tăi că nu mi-e bine!