II

Casa Thüringer, birouri și apartamente, forma o mare clădire pătrată, fără etaj, așa cum sunt majoritatea caselor la Brăila. Fațada acestei clădiri dădea pe strada Grădinii Publice, dosul se afla chiar în această Grădină Publică; iar cele două părți laterale aveau, la stânga, curtea principală; la dreapta, curtea de serviciu. Nu puteai pătrunde în clădire decât prin una din aceste două curți. Nici birourile, nici apartamentele n-aveau comunicație directă în stradă.

Adrian pierdu o zi întreagă, numai ca să se obișnuiască cu toate încăperile acestei locuințe boierești. Apoi, chiar de-a doua zi, cu o patimă puțin comună, voi să ia toată casa în spinare. Nu că ar fi fost ceea ce se numește un om harnic. Deloc. Ar fi putut să treacă mai curând drept un hoinar. Dar, erau unele sarcini, plătite ori nu, pentru îndeplinirea cărora s-ar fi omorât, pe când altele îl lăsau rece și nu le executa decât din nevoile de a-și câștiga pâinea.

Cu acestea din urmă nu se ocupa multă vreme chiar dacă ar fi fost plătite cu aur. Le părăsea, de îndată ce economiile făcute îi îngăduiau să plece, și uneori chiar înainte. Din cauza asta, mama lui se simțea foarte nefericită, iar el își făcuse o reputație de vagabond. Una și cealaltă îl amărau peste măsură. Crezându-se nedreptățit, se închidea în el. Singur Mihail îl înțelegea.

La Thüringer, totul îi fu simpatic, numaidecât. Mai întâi, cei doi frați nemți, stăpânii. I se păreau mai cumsecade decât românii, mai de caracter, oameni de mare probitate. Apoi, femeile. Le cunoștea până în fundul sufletului, din vremea când locuiseră împreună ani de-a rândul, și era sigur de prietenia lor. În sfârșit, munca făgăduia să fie pe placul lui: variată și destul de independentă. Putea să se apuce cu inimă, s-o dea gata și să mai rămâie liber, fără ca nimeni să-i bată capul. Nimic nu-l îngrozea mai tare decât monotonia, rigiditatea mecanică a muncii de atelier, din care gustase îndeajuns. El ura orele fixe, intrările și ieșirile cu turma, neputința de-a lua o inițiativă, zădărnicia oricărei vrednicii.

Acum se-nfățișa prilejul de-a da curs liber fanteziei lui. El constată că locuința aceasta, deși bogată, nu era îngrijită. O seamă de treburi mărunte, ce ieșeau din atribuția servitorului, așteptau mâna îndemânatică a unui meșter care să se priceapă la toate: zidărie, lăcătușerie, vopsitorie.

În mai toate încăperile importante se puteau vedea bucăți de tapiserie dezlipită și atârnând ca niște cârpe. Pe plafonul frumosului dormitor al domnului Bernard Thüringer, holteiul casei, se afla o mare pată de mucezeală, provenind de la o ploaie mai de demult. În biroul domnului Max riscai oricând să-ți frângi gâtul, împiedicându-te de-un capăt de parchet ieșit în afară. De îndată ce ploua mai tare, apa începea să picure, la bucătărie, chiar deasupra tingirilor de bucate. Unele mânere de uși îți pișcau mâna până la sânge. Și , mai peste tot, ferestre ce nu se închideau, covoare pe care le luai în picioare, uși care scârțâiau, găuri în pereți sau crăpături bătătoare la ochi.

Pentru ca toate aceste urâțenii să dispară, nu trebuiau nici bani, nici vreo diplomă, ci doar puțină tragere de inimă și o oarecare îndemânare.

Adrian le avea în așa măsură, încât era uneori privit ca un maniac. Orice spectacol urât, orice acțiune rău-voitoare ori neghioabă, publică sau privată, îi contrariau simțul lui înnăscut pentru bine, frumos și drept, punându-l într-o stare de surescitare nervoasă ce-l făcea să se ocupe mai mult de treburile altora decât de ale lui. Ar fi voit să se amestece în toate: în gospodăria vecinei, care nu știa cum să aprindă un foc; în aceea a comunei, care nu mătura străzile mărginașe decât doar ca să asfixieze pe bieții locuitori; în conducerea guvernelor succesive, care se înconjurau numai de funcționari hoți și delapidatori ai averii obștești.

De ce era lumea lovită de atâtea rele: ignoranță, incapacitate, necinste? N-ar putea ea să-și aleagă conducători care să-i arate drumul fericirii? Lipseau oare, în așa hal, șefii capabili? Sau, poate, aceștia erau în chip sistematic înlăturați de la conducerea lumii? În cazul acesta, omenirea merge la pieire! și care e canalia umană ce se înverșunează să trăiască din nenorocirile unei lumi întregi? Nu s-ar putea descoperi și distruge acest răufăcător universal?

Asemenea preocupări disperau pe Adrian. Cu cât se gândea mai mult la ele, cu atât se încurca mai tare. Căci el nu știa dacă omul se naște bun sau rău. Aci era cheia dilemei. Răspunsurile lui Mihail, la chestiunile acestea, nu-l mulțumeau. Mihail era prea pesimist. După el, lumea a fost totdeauna cum o vedem și așa va rămâne. Nimic de făcut. Așa că el reducea lumea la dimensiunile individului: bun, îl admitea; rău, se dădea în lături din drumul lui.

— Asta e tot ce stă în puterea mea, zicea el. Mai îmi e cu putință să rămân om cinstit și să nu fac rău nimănui. Dar nu cred în „clase„, nici în „lupta de clasă“, ca socialiștii. Eu cred în lupta dintre oameni, orice ar spune Marx.

În timpul primei lor șederi de un an la București, Mihail văzuse pe Adrian ducându-se adesea pe la întrunirile socialiste. Ei vorbeau uneori despre socialism, dar foarte rar, căci nobilul rus scăpătat detesta tot ce era în legătură cu socialismul.

— E doctrina simpliștilor, a sclavilor, zicea el. Ea nu poate mulțumi decât masele care nu cer vieții decât o bucată de pâine mai puțin neagră, ceva mai multă libertate, ceva mai puține războaie. Ea nu te va mulțumi niciodată pe tine care te revolți și împotriva pisicii care prinde o vrabie. Religiile, și ele mulțumesc poate un miliard de oameni, dar e fiindcă nu le cer decât să se ducă regulat la biserică.

Pe-atunci Mihail se afla în Manciuria. Voise să vadă cu proprii lui ochi grozăviile războiului ruso-japonez. Această brutală despărțire avusese încă o pricină: greaua prietenie a lui Adrian, prin zvăpăiala și contradicțiile ei, obosise pe Mihail. Suflet mortal rănit de viață, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizică și morală, îi trebuia un armistițiu cu existența. Se simțea bătrân la douăzeci și trei de ani. Să găsească o ocupație bine retribuită, să stea cât mai mult cu putință și să pună ceva gologani la o parte, apoi să se ducă să se odihnească într-o țară cu climat blând, acesta era planul lui de viitor pentru un an.

El întrebă pe Adrian dacă vrea să adereze la acest plan, să lucreze în comun și să plece împreună. Adrian primi cu entuziasm. Știind cu cine avea de-a face, Mihail ceru să-i promită că, timp de un an, i se va supune în totul.

— Îți promit! Vei fi stăpânul meu.

Tânărul ținea, o lună, două. Dar nu trebuia să i se ceară mai mult. Uitând promisiune și „stăpân", dădea un picior la toate și pleca.

Astfel, câteva posturi bune fură pierdute. Mihail, la rându-i, pleca și el, din slăbiciune amicală, fiind prea obișnuit cu acest tovarăș de viață și sperând mereu să-l corijeze. Dar bunăvoința lui nu sluji la nimic. Atunci hotărî să-l părăsească pentru un timp și plecă în Manciuria.

Adrian crezu o clipă că n-are să poată supraviețui acestei despărțiri, dar el era așa de plin de viață mistuitoare, încât își găsi repede alte prăzi sentimentale.

Singur faptul de-a viețui, i se părea o minune. Se învârtea în jurul propriei sale ființe, scăldată de soare și de lumină, descoperindu-se pe fiece zi mai mult. Din cauza asta, nici nu prea avea timp să muncească. Ura mai ales munca ce-l priva de cer, de spațiu. Se uita cu groază la turmele omenești, fericite de-a se închide într-un atelier, o fabrică, un birou, un magazin, renunțând la toate pentru o bucată de pâine -o pâine care devenea din ce în ce mai albă, pe măsură ce renunțai la bunurile cele mai prețioase ale existenței: dreptul de-a contempla mărețiile creației; fericirea de-a putea gândi în voie, de-a visa, de-a te instrui; bucuria de-a dispune de tine însuți.

Ce putea să întreacă aceste valori? Să mănânci și să bei bine? Să te îmbraci la modă? Să fondezi o familie și să te înhami ca o vită la nevoile ei, mereu crescânde?

Nu, de-o mie de ori nu! Mai bine să trăiești ca un vagabond. O zdreanță, un codru de mămăligă și putința de-a te mișca liber!

Ia priviți ce mai muncă slobodă oferă portul Brăilei oricărei haimanale: iei pe umăr un sac cu grăunțe, alergi cu el cincizeci de pași și-l golești în hambarul unui vapor. Până la prânz, munca asta îți aduce cinci franci, adică cinci zile de libertate. Căci un kilogram de pâine costă douăzeci de bani, iar o farfurie de carne cu varză, tot atât. Nu e oare de-ajuns, pentru un stomac fără oglindă?

Adrian fu hamal în port, fericit să știe că poate arunca sacul și cere plata în orice moment. Aceasta nu-i aducea nici o neplăcere. A doua zi era liber să reia sacul ori să nu-l reia. Și ar fi continuat să fie hamal, dacă mamă-sa nu s-ar fi supărat:

— Mai bine să mor decât să te văd cu sacul în spinare! Asta-i munca oamenilor de nimic. La ce-ți slujesc toate cărțile, la ce bun atâta citit, dacă e vorba să fii hamal? și care fată cu stare se mărită cu un hamal?

Încredințat că un zid de neînțelegere îl despărțea chiar și de mama lui, Adrian renunță de a-și mai apăra cauza în fața cuiva, nutrind gândul să dispară odată în lume. Și aceasta avea să se întâmple a doua zi după ce va fi terminat cu armata, de care spera să fie scutit.

Până atunci era nevoit să facă concesii mamei lui, care muncea pentru el. Dar de-acum încolo trebuia să știe că lumea e „coalizată" împotriva lui și că vrea să-l înșface în angrenajul ei. Ei bine, o să se apere din toate puterile. Căci el e sigur că acest furnicar uman își risipește viața, trudind de dimineață până seara pentru fleacuri, pentru prejudecăți, pentru zădărnicii. Nu, Adrian nu vrea să aibă „copii frumoși„, nici un „interior“, nici să adune „avere". Interiorul lui cel mai bun era spațiul nesfârșit. Cea mai mare avere: trupul, simțurile, gândurile lui.

Acestea i se păreau adevăruri absolute și își făcea din ele un scut. Fiecare zi îi aducea confirmații cu duiumul. Bogat ori sărac, inteligent ori dobitoc, toți se încovoiau sub tirania aceleiași legi care mână turma umană: să muncești, mai întâi, apoi să trăiești. Să aduni, să aduni mereu! Rezultatul: exploatare, egoism, jinduială, ură, războaie.

Nu, Adrian n-o să-și vâre niciodată piciorul în această capcană, într-o seară de august, la vreo lună după intrarea în serviciu la Thüringer, Adrian se plimba pe-afară, de-a lungul casei, respirând aerul curat și cugetând la viața lui și la a celorlalți. Vremea era frumoasă. Noapte înstelată, adiere dezmierdătoare, amestec de parfumuri venind de la florile din Grădina Publică, unde fanfara municipală cânta niște valsuri amețitoare.

Ca mai în toate serile, aveau musafiri, căci casa poseda o sală de biliard și alta unde se jucau cărți, șah, domino. Dar Adrian era sigur că toată lumea aceea venea mai ales fiindcă „la frații Thüringer" se găseau vinuri renumite, șampanie superioară. Lichioruri fine și prăjituri cum nimeni nu știa să facă în tot orașul și al căror secret singură „madam" Carolina îl cunoștea.

Prefectul județului, numit „Purcelul„, din cauza fizicului și a lăcomiei lui, venea mai în fiecare seară. Aproape tot așa de des era văzut armatorul italian Carnavalli, dar acesta, om de-o rară distincție, nu venea decât pentru cele trei femei frumoase ale casei. Era numit „Europeanul“. Mare crai, mare jucător, mare voiajor, Carnavalli se ruina încet și sigur.

Printre intimi se mai număra d-l Poplinger, evreu german cu buze de căpcăun, logodnicul d-rei Mitzi și reprezentantul în străinătate al firmei Max și Bernard Thüringer. El se afla mai tot timpul în călătorie, dar când afacerile îl aduceau la Brăila, toată casa era cu susul în jos, căci cei doi amanți umpleau toate încăperile vastei clădiri, cu zbenguirile și certurile lor. D-l Bernard, a cărui fire marțială și austeritate nu prea admiteau glumele, era scandalizat:

— Va trebui să le clădim o cazarmă, amorezaților noștri! exclamă el într-o zi, când era mai bine dispus.

Dar, dintre toți obișnuiții casei, d-l Flusfisch, zis „Habeder", era cel mai celebru, grație unei împrejurări care i-a adus această poreclă.

În prima ei săptămână de serviciu la Thüringer, Iulia, servitoarea unguroaică, intră într-o seară în sufragerie, ca să anunțe grav:

—Domnul... Habeder.

Masa era pe sfârșite. Stăpânii se priviră mirați:

— Domnul... cum ai spus?

— Habeder.

— Habeder?! Ce-o mai fi și asta? Nu cunoaștem pe nimeni care să poarte un asemenea nume.

— Ba da, cucoană! E domnul acela cu burta mare și foarte chel, cu un nume greu, dar care zice totdeauna, când sosește: ha-be-der!

În adevăr, d-l Flusfisch, avansând enormu-i pântec și fața stacojie, rostea, scandând, salutul german:

—Ich habe die Ehre. ⁵

De aci, „Habeder" al Iuliei, poreclă care prinse pe loc și fu adoptată chiar și de imperturbabilul domn Bernard..

Acești intimi, precum și câțiva alți musafiri, umpleau cele două săli de joc, singurele camere luminate. Tot restul casei era scufundat în întuneric. Ca să nu chinuiască pe Iulia și pe Adrian, ținându-i în picioare noaptea târziu, după o zi de muncă obositoare, se punea la îndemâna convivilor tot ce le trebuia, băuturi, patiserie etc. Totuși, unul din cei doi servitori era ținut să facă pe rând de planton până la unsprezece noaptea. În seara aceea era rândul lui Adrian.

Dar el nu-și îndeplinea numai datoria, ci părea să clocească gospodăria, ca o cloșcă ouăle. Își iubea stăpânii, ca și pe mai toți invitații, și avea o grijă permanentă ca nimic neplăcut să nu li se întâmple. Or, tocmai se petrecea ceva care ar fi putut să dea loc la mari buclucuri.

Adrian observă că de la un timp, singură buna Hedwig făcea onorurile casei, satisfăcând cererile musafirilor. Ana și Mitzi se eclipsaseră. Și se putea ca dintr-o clipă într-alta d-l Max să se scoale de la joc și să o ia razna pe coridoarele întunecoase, strigând, cu vocea lui guturală:

— Maus! Mitzi! V-ați culcat?

Nici una, nici cealaltă nu se culcase. Adrian o știa tot așa de bine ca și virtuoasa Hedwig. Cea dintâi era cu profesorul de gimnastică, convorbind printre gratiile unei ferestre ce dădea în Grădina Publică, unde curtezanul sta tupilat în beznă; cealaltă se legăna pe genunchii logodnicului ei, în biroul d-lui Max. Și dacă Hedwig, certată cu surorile ei, nu voia să se amestece în treburile lor. Adrian ținea să se amestece cu orice preț. Căci era întrucâtva complicele lor, mai ales al Anei. Le înțelegea și le aproba legăturile. El aproba pe toți cei ce se iubeau.

Pentru Ana nutrea o stimă compătimitoare din ziua când a înțeles -în urma unor aluzii transparente ce se făceau la bucătărie -că d-l Max n-a fost niciodată pentru nevasta lui altceva decât un „tată". Ca să fie și mai sigur, o întrebă pe mama lui, care-i confirmă acest beteșug capital al neamțului:

— Da, se zice că-i „legat". Dar ea știa asta, înainte de a-l lua.

Că a știut-o sau nu, aceasta n-avea nici o imponanță pentru Adrian. Ea era în ochii lui o martiră, căci o cunoștea ca pe o femeie cinstită până în fundul sufletului. De când se căsătorise cu Max, nimeni n-ar fi putut să-i reproșeze ceva. Și el era martor de mustrările ce-și făcea dânsa, chiar și numai pentru flirtul acesta cu profesorul de gimnastică.

Adrian aprecie cum se cuvine această rezervă a Anei, dar o judecă deplasată, nesănătoasă și hotărî să intervie. Tot menajându-i susceptibilitatea și fără s-o împingă la mărturisiri, decretă că acest fel de a-și ucide viața e mai imoral decât prostituția, mai trist decât călugăria. El numi aceasta: să insulți una din primele legi ale naturii, pentru o bucată de pâine.

Într-o seară, pe când se aflau singuri. Ana sfârși prin a-și deschide inima. Convinsă de perfecta dezinteresare a lui Adrian, care într-adevăr nu vorbea cu două înțelesuri, izbucni în plâns, sprijinind fruntea pe umărul inimosului ei servitor-confident:

— Dar Max e așa de bun, așa de bun! De-asta l-am luat, nu pentru tine, căci pâinea o aveam la el și înainte de-a ne căsători.

Ana spunea adevărul. Devenită doamna Thüringer, ea nu-și schimbase cu nimic felul de viață. Cumpăra aceleași țesături ieftine, din care își făcea singură rochiile. În treburile gospodăriei, o vedeai zilnic cu capul înfășurat într-un tulpan, dând ajutor servitoarei, fără să se sinchisească de surâsurile ironice ale cucoanelor mari din vecinătate.

Ș dacă nu era mai puțin adevărat că adusese pe mamă-sa și pe cele două surori -toate trei numite de gurile rele „întreaga menajerie Müller" -apoi se știa de asemenea că această „menajerie" nu costa decât hrana și că ea înlocuise o bucătăreasă și o fată în casă plătite foarte scump. Se putea chiar spune că Ana era nedreaptă cu familia ei. Și ca să repare această nedreptate, d-l Max născocea în ascuns fel de fel de „aniversări" ce-i permiteau să distribuie mici cadouri celor nedreptățiți.

Mai era ceva în caracterul Anei care plăcea mult lui Adrian: era dezgustul ei de paraziții ce-i covârșeau casa.

— Ce de lacomi, ce de bețivani pe capul nostru! îi spunea ea într-o zi, furioasă. La fiece prânz trebuie să suporți unul sau doi din acești „abonați" de „profesie liberă„, care se poftesc ei singuri la masă și n-au altă grijă decât a gulerului lor. Apoi, toate aceste veșnice jocuri de bridge și de poker stropite cu șampanie! Toate la un loc, la sfârșitul lunii, fac o groază de bani. Or, în meseria de armator, angajându-ți întreg capitalul în niște grăunțe care pot oricând să se „încingă“, fie în magazie, fie în hambarele vaselor, nu știi niciodată dacă ești bogat ori sărac. Casa asta burgheză, așa cum o vezi, a cunoscut luni când nu știa unde să găsească nici banii de coșniță, deși are un beci plin de vinuri alese. Bineînțeles, pe „boierii" noștri, care n-au știut în viața lor ce e mizeria, asemenea spaime îi lăsau reci, dar eu, care am cunoscut-o de aproape, simțeam fiori de moarte. Da, prefer să mor decât s-ajung să mai trăiesc anii când, copilă încă, brutarul mă înghesuia și-mi strivea sânii întrun colț al brutăriei, pentru două pâini pe care mi le dădea pe datorie.

Când Ana îi vorbea așa, privindu-l cu ochii ei mari, albaștri, umeziți de lacrimi. Adrian vedea în ea o frumoasă dar și sărmană femeie, a cărei copilărie fusese sinistră, pe când a lui nu-i lăsase decât amintiri plăcute. Atunci îi săruta mâinile, își lipea obrazul arzător de brațul ei rece și-i zicea, fericit:

— Promite-mi că o să mă ții în serviciu, chiar dacă într-o zi o să rămânem, în casa asta, fără pâine. O să mă duc să fur! Ea râdea din toată inima și îndepărta încetișor obrazul acela de foc, care, fără să știe, îi înflăcăra sângele.

Era aproape de miezul nopții și Adrian continua să dea târcoale în jurul casei. Jucătorii nu păreau să se gândească a pune capăt partidelor mereu reîncepute. Se bea și se juca din ce în ce mai cu temei. Ferestrele fiind deschise, din cauza căldurii și ca să lase să iasă fumul de țigări, Adrian observa, din colțul lui întunecos, figurile și gesturile acestor notabilități ale comerțului și administrației, asculta tot ce-și spuneau și se silea să pătrundă în existența lor, s-o înțeleagă și s-o critice cu nepărtinire.

Scopul lui era să confrunte rezultatele observațiilor sale permanente, cu sentințele definitive ale judecății socialiste pe care le auzise la întrunirile de la București. Era vorba de condamnări în bloc, bazate pe un singur fapt: oamenii aceștia erau exploatatori ai clasei muncitoare; trebuiau doborâți, iar societatea burgheză să fie înlocuită prin societatea socialistă, sub direcția clasei muncitoare. Iată ce înțelesese; și i se părea așa de minunat, că subscrisese cu amândouă mâinile, cu toată pasivitatea lui Mihail, căci era vorba de suprimarea mizeriei și a războaielor, aceste flagele sociale pe cari era gata să le combată din toate puterile.

Deci, Adrian se considera socialist convins; dar el era un băiat care nu accepta frazele gata ieșite din tipar. Îi plăceau adevărurile dobândite prin observații personale. Controla fiecare afirmație a oratorilor socialiști și voia să prindă ideea vie, așa cum se înfățișa în viața zilnică. Și era de netăgăduit că poseda destule adevăruri socialiste, în privința cărora orice discuție contradictorie i se părea de prisos. Dar, spre nenorocul lui, el mai voia să aibă și scrupule, simțea trebuința de-a activa numai în chip ireproșabil.

Iată, de pildă, cazul burghezilor pe care îi avea acum sub ochi, aproape toți armatori străini, stabiliți în orașul lui. La Brăila, unde industria era nulă, acești oameni constituiau cea mai mare parte a clasei capitaliste, care trebuia doborâtă. Foarte bine. Totuși, ia să vedem cine sunt ei. E necesar să știm pe cine suprimăm, chiar dacă n-ar fi decât din grija de-a nu risca să tăiem craca pe care stăm. Adrian începea să-i cunoască binișor și-i judeca sub două aspecte: calitate umană și capacitate socială.

Calitatea lor umană era aceea a majorității oamenilor: spirit mediocru, moralitate mediocră. Erau stăpâniți de plăcerile materiale. Niciodată nu-i auzise vorbind de artă, de morală, de gândire. Adrian era sigur că acești domni și soțiile lor nu știau de Tolstoi, de Ibsen, de Balzac, nici măcar atâta cât știa el.

Dar nu pentru asta s-ar fi însărcinat să le taie capetele, căci, în cazul acesta, ar trebui exterminate nouă zecimi din omenire. Ba chiar le punea o notă bună la purtare: erau oameni de inimă, cumsecade, miloși cu cei săraci.

Totuși, dacă n-ar fi avut decât meritele astea. Adrian nu s-ar fi opus la înlocuirea lor cu clasa muncitoare, căci aceasta avea nevoie de cu totul altceva decât de amabilități și pomeni. Dar burghezii aceștia dețineau în mâinile lor o forță de care lucrătorii erau complet lipsiți: înțelegerea deplină a afacerilor, capacitatea comercială. Ceva și mai mult, un mecanism de-o complexitate redutabilă era la baza acestui comerț plin de riscuri. Un joc de bursă, o vastă rețea de raporturi internaționale comandau orice vânzare, orice cumpărare și țineau la cheremul lor până și cel mai mic transport de grâne spre vreunul din acele porturi îndepărtate, ale căror nume șefuleții socialiști le silabiseau pe flancurile vapoarelor, dar de a căror situație geografică habar n-aveau. Ne aflăm, deci, în fața unui important aparat tehnic și social care trebuia aprofundat, stăpânit, înainte de a-i turbura mersul.

Iată unde Adrian era neînduplecat: clasa muncitoare n-avea nici cea mai mică idee despre conducerea marilor întreprinderi sociale; ea nu era decât o turmă de oi, căreia trebuia să-i explici totul, dându-i peste bot. Cum să pui, atunci, cârma lumii în mâinile unei clase așa de lipsită de competență și de spirit de inițiativă? Și de ce, toată propaganda socialistă se mărginește în a asmuți masele spre Putere, cu iureș de cântece revoluționare, în loc sa fie inițiate cu de-amănuntul în tehnica afacerilor? Unde era școala socialistă însărcinată cu formarea prealabilă a elitelor muncitoare, destinate să ia într-o zi direcțiunea lumii?

Căci Adrian nu dădea nici o atenție pălăvrelilor interminabile ce aveau loc asupra doctrinei și țintei socialismului. Pentru el, învățătura putea să fie adevărată și scopul excelent, asta nu era de-ajuns. Principalul era să-ți asimilezi toată știința burgheziei, și apoi să vorbești de înlocuirea ordinei capitaliste cu ordinea socialistă. Altfel, ar însemna să pui carul înaintea boilor. El nu vedea pe hamalii din port în stare să înlocuiască pe armatorii din Brăila.

Dar problema mai avea o lature, care turbura adânc pe Adrian. Era latura morală.

Se acuza burghezia că e necinstită, stricată, lacomă. Dar Adrian constata că muncitorimea suferea de aceleași vicii. Adică, suferea când putea. Redusă la mizerie, era sublimă. Dar, de îndată ce împrejurările îi permiteau, atingea repede culmea crimei, lăsând cu mult în urmă pe cei mai ticăloși burghezi. Așa, de pildă, vătafii și siniștrii lor acoliți.

Vătafii erau toți ieșiți din clasa muncitoare, toți rămânând niște bădărani, analfabeți până a nu ști nici să-și semneze numele, în ciuda averilor considerabile pe care le adunau. Acești vătafi reușiseră să izoleze complet masa muncitoare de patronii ei legitimi, exportatorii, luându-i orice posibilitate de contact direct.

Ca să poată obține numărul de brațe necesare operațiilor lor de încărcare a vapoarelor, casele de comerț erau nevoite să trateze cu această corporație de vătafi, pe care nici o legislație n-o consacra. Ea trăia în marginea legilor, puternică prin bogăția membrilor ei și grație complezenței marilor electori ai ținutului, cărora vătafii le aduceau, în vremea alegerilor, voturile exploataților lor.

Exploatarea muncitorilor de către acești foști muncitori era odioasă. Nu numai că vătafii smântâneau gros sumele ce le obțineau de la armatori ca plată a muncitorilor, dar aceștia trebuiau, dacă nu voiau să moară de foame, să lucreze în condițiile următoare: 1) să accepte, fără să crâcnească, leală pe care vătaful binevoiește să i-o dea; 2) să fie mușteriul regulat al cârciumii vătafului și să închidă ochii asupra unor anumite greșeli la facerea socotelilor; 3) să execute toate „beilicurile" cerute de vătaf; 4) Să urmeze pe acesta la urne și să voteze după indicațiile lui; 5) Să suporte, uneori, chiar să fie bătut.

Netăgăduit, acest nemilos sistem de muncă nu se putea menține fără ca zilnic să aibă loc bătăi sângeroase. Oin cauza asta, vătaful se înconjura totdeauna de-o ceată de „gâtoși", muncitori autentici, plătiți pentru mișelia lor ori răsplătiți numai cu o muncă regulată, cum nimeni nu putea s-o aibă. Aceștia împingeau uneori cruzimea până la asasinat. Dar deseori ucigașul era un hamal care-și ucidea fratele de muncă, nu din nevoia de a-și asigura o pâine, ci din beție, din răzbunare ori numai din mândrie rănită.

Adrian, cufundat în meditațiile lui nocturne, recapitula tot ce era pentru și contra ale aceleiași probleme și ajungea la un punct mort:

„Nu, își zicea el, n-am să fiu niciodată un om de acțiune. Mihail avea dreptate: trebuie să fii mărginit, dacă vrei să reușești în domeniul acesta".

Și uitând socialismul, îl cuprinse o mare milă de lumea asta egoistă. Oricum, ceva trebuia făcut. El se gândea la acele vaste pături sociale martirizate de viață și care meritau o soartă mai bună. Nu puteau fi abandonate pe veci la bunul-plac al tuturor tiranilor, ori de unde ar veni acestea, de la stăpânirea de sus, ori de la fratele tău de jos.

Dar cum să separi pe cei buni de cei răi, în sânul aceleiași clase? Căci, fără nici o îndoială, nu toți burghezii meritau să fie spânzurați, după cum nu toți hamalii din port deveneau ciomăgași vătășești. Adrian a putut să se convingă de așa ceva, cu câteva zile în urmă, cu prilejul unor tratative la care asistase și el.

O delegație de muncitori venise să roage casa Thüringer să trateze direct cu ea, pentru tot ce privește încărcatul vaselor. Delegația oferea prețuri inferioare celor pe care casa exportatoare le vărsa vătafilor, dar superioare celor obținute de muncitori de la călăii lor.

— Vrem să înlăturăm pe vătafi, spuneau hamalii, altfel, într-o zi, îi vom ciopârți pe toți! Ne-am săturat! Iar d-voastră exportatorii n-aveți nici un interes să lucrați cu tâlharii ăștia. Nu-s de nici un folos. Ne însărcinăm noi singuri cu formarea „poștelor". Și așa, dumneavoastră veți plăti mai puțin, iar noi vom primi mai mult, odată ce parazitul va fi înlăturat.

Felul acesta conștient de a vorbi, merse lui Adrian la inimă. Răspunsul ce-l dădu d-l Max, îi plăcu tot atât:

— Noi am fi bucuroși să vedem pe vătafi dispărând, căci dacă pe voi vă jupoaie, nouă ne dictează prețurile ce le plac. V-am fi chiar recunoscători, dacă ne-ați scuti de lepra asta, tot scutindu-vă pe voi. Numai că, iată, nu putem trata cu toată mulțimea lucrătorilor. Cineva trebuie să semneze cu noi contractele. Și acest cineva nu poate fi decât reprezentantul unei organizații în genul celor care există în Occident și care se numesc sindicate. Organizați-vă deci în sindicate muncitorești. Legile țării o îngăduiesc. Apoi, trimiteți-ne pe șefii voștri. Cu ei suntem gata să tratăm. Așa cum sunteți acum, însă, nu reprezentați pe nimeni.

Adrian nu înțelese rostul acestui sfat în gura unui capitalist; și a doua zi îi rugă pe d-l Max să-l lămurească:

— După câte știu, lucrătorii se organizează în sindicate ca să poată lupta cu eficacitate împotriva patronilor lor. Și d-voastră le recomandați tocmai această armă?

— Da, fiindcă arma asta are pentru noi avantajele ei: muncitorul organizat e mai serios, mai conștient, poți să te bizui pe el, pe când celălalt e în general mai puțin calificat. Organizația sindicală nu e numai o fabrică de revoluționari, ea mai este și o școală de moralitate. În sânul ei, lucrătorul învață care-i sunt drepturile, dar și datoriile. Iată de ce în Germania acest lucrător e preferat de către toate întreprinderile serioase. Costă mai scump, dar face!

„Bravo, își zise Adrian; iată un patron care-și cunoaște și el drepturile și datoriile lui. Germania asta trebuie să fie o țară minunată. Cel puțin acolo oricine înțelege că nimic nu se poate face cu o clasă muncitoare vicioasă, mizerabilă și vlăguită. De ce, dar, conducătorii țărilor înapoiate, cum e a noastră, nu vor să urmeze pilda acestei Germanii prospere? Mari și mici, toată lumea ar câștiga".

Era ora unu după miezul nopții, când musafirii se ridicară să plece. Adrian alergă la Ana, care pălăvrea însă cu amorezul ei.

— Fugi, domnule, fugi repede! îi strigă el. D-l Max se va îndrepta peste o clipă spre dormitor, unde i-am spus că se află cucoana, și ce va spune când n-o va găsi în pat?

Profesorul de gimnastică dispăru în întunericul parcului. Ana o tuli și ea să se culce. Ei își dădeau întâlnire la fereastra camerei lui Adrian, ce se deschidea spre partea cea mai singuratică a Grădinii Publice. Dragostea lor era încă platonică.

Dar mai era o dragoste în casă, neștiută de nimeni și mult mai puțin platonică, ce dădea grozav de furcă lui Adrian. Era dragostea Iuliei, servitoarea, cu amantul ei atitrat. Ea îl primea de două sau trei ori pe săptămână, timp de câteva ore, fără să știe stăpânii, care n-ar fi tolerat-o, dar cu consimțământul lui Adrian, care avea paza casei în seama lui și nu putea să refuze nimic amorezaților.

Totuși, el era de părere că Iulia și amantul ei făceau prea mare zgomot în camera lor; ar fi putut să fie auziți în camerele unde se juca. În seara aceea, mai ales. Adrian fu nevoit să le bată în fereastră de mai multe ori, ca să le impună tăcere. Dacă patronii aflau ce se petrece în casa lor, s-ar fi întâmplat scandal, căci era absolut interzis accesul unui necunoscut după ora nouă seara.

Așa că, după plecarea invitaților, Adrian zăvorî cele două porți și se repezi spre camera Iuliei, spumegând de mânie. Voia s-o certe pe loc.

În obscuritatea aproape completă a încăperii, unde domina un miros tare de lichior, Adrian ghici că fetișcana era pe jumătate goală, lungită în pat. Simți o lovitură în tâmple, dar, furios, nu ținu socoteală:

— Știi ceva Iulia? Drept e, suntem prieteni, dar nu vreau să cad victima bunătății mele. De ce țipi ca o nebună, când ești cu amantul tău?

— Fiindcă sunt nebună și îmi place grozav!

— Ce-ți place grozav? Ah, îți mai și râzi de mine? Pe lângă asta, șterpelești sticle cu lichior și vă îmbătați ca niște fleoarțe. Ei, uite, să știi, pe viitor, amantul tău nu va mai intra aici!

Iulia sări din pat ca o năpârcă și îi încolăci gâtul cu brațele ei goale, strângându-l la piept:

— Ba da, Adrian, o să-l lași să mai vie! Nu poți să fii așa de rău. Și eu n-am să mai țip. Îți făgăduiesc. Dar dovedește-mi că nu mai ești supărat pe mine. Hai să bem un păhăruț amândoi, ai să vezi ce bun e lichiorul!

Adrian o respinse cu moliciune, epuizat, ca atunci când te cuprinde o spaimă. Toate scumpele lui gânduri se spulberară pe loc. Un mare gol, un sentiment necunoscut, îi cuprindeau creierul, pe măsură ce se lăsa strâns în brațele acestei femei, împotriva căreia deodată nu mai putea nimic. Aceasta nu dură decât un minut, dar fu de-ajuns ca să i se supună, prăbușindu-se lângă dânsa, pe patul în dezordine.