Share on Twitter Share on Facebook

Introducere

Cu apariția acestui prim volum în Editura „Cartea Românească", mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecția întregii mele opere literare, frumos tipărită.

Bântuie azi, cum nu s-a pomenit niciodată, o mare nenorocire în lumea scriitoricească și în cea editorială. Scriitori și editori, deopotrivă de importanți în viața literelor, sacrifică totul interesului bănesc. Aproape nu există autor care să nu alerge acolo unde i se dă mai mult, schimbându-și editorii cum și-ar schimba amantele. Ia rândul lor, atotputernicii stăpâni ai tiparului nobil nu visează decât cai verzi pe pereți, sau mai precis, zilnic tiraje amețitoare. Au apus, poate, pentru totdeauna vremurile când un La Bruyère oferea gratuit manuscrisul Caracterelor, primului său editor, care îi era și prieten, iar acesta risca să se ruineze tipărindu-l. De când s-a constatat că și literele pot fi o întreprindere bănoasă, care pricopsește din vreme în vreme pe câte cineva, nimeni nu mai vrea să-și aducă aminte că arta adevărată cere sacrificii, că succesul unei opere literare nu trebuie confundat cu acela al unui săpun „Cadum", că scriitorul nu e totdeauna un om care n-are nimic de spus și că un editor pe lângă interese materiale de apărat, mai poate avea și misiuni de îndeplinit.

Dar astăzi suntem cum suntem și nimic nu se mai poate întoarce spre un idealism de mult răposat. Totuși, nici mentalitate de brânzari nu putem avea. Oricât s-ar înverșuna în epoca noastră autori, editori și public să umilească literatura -reducând-o la nivelul unei simple meserii lucrative, lipsită de orice misiune nobilă și atârnând în întregime de tapajul reclamei -gândirea tot va sfârși prin a învinge disprețul ce-o copleșește și a se impune.

Am greșit și eu, la început, luat de curent. Am încercat marea cu degetul, izolând pe la diverși editori francezi câteva lucrări, dintre cele mai bune. Rezultatul e că astăzi aceste cărți nu-mi mai produc nimic, ucise înainte de a fi trăit, iar lectorul nu mai poate să și le procure, reeditarea lor izolată fiind aproape imposibilă.

În țară însă n-am făcut nimic ca să merit împrăștierea cărților mele, așa cum se văd editate azi. N-am alergat după nici un fel de chilipir, ba chiar am propus mereu un contract de exclusivitate, acceptând bucuros partea mea de sacrificiu.

N-am fost înțeles decât, acum în urmă, la „Cartea Românească", de care mă leagă un angajament temeinic. Sper că el va da roadele așteptate: adică reunirea întregei mele opere într-o singură colecție, frumos prezentată. Dacă ingratitudinea vremurilor îmi va cere, în acest scop, să fac concesii materiale justificate, le voi face oricând. Rog să mi se respecte această dorință și în ziua când nu voi mai fi, sacrificându-se interesul material, celui moral.

*

Aș fi avut multe de spus, în această introducere. Reaua stare a sănătății nu mi-o îngăduie. Lucrez, măcinat de febră și silit de nevoia de a-mi câștiga pâinea. Totuși, câteva explicații sunt necesare.

După cum se vede, volumul de față e întâiul dintr-o serie, care ar putea să cuprindă vreo duzină, dacă aș avea zile să-mi duc opera până la capăt.

Care e acest capăt?

E Viața lui Adrian Zografi. În jurul acestui personaj gravitează tot ce-am povestit până acum și voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor și cu mult spirit de independență. Această din urmă particularitate -adevărat beteșug într-o epocă de totală abdicare a personalității, cum e a noastră -îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei cari ar trebui să-i fie tovarăși de revoltă, dar cari, din motivul sus-numit, îi devin pe nesimțite dușmani înverșunați.

Cum Adrian a trăit prin multe părți ale pământului și s-a amestecat printre tot felul de oameni, istoria vieții lui e mai curând un film episodic decât un roman, mai ales că faimoasa „psihologie" e cu totul absentă. Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de „documentație" care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuinduse mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său.

Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului „idealist" contemporan, așa cum îl vedem reprezentat de cele două tabere de la extrema stângă și de la cea dreaptă, după cum nu va semăna nici tipului anost și anacronic de la mijlocul acestor extremități. Adrian e un exclus al tuturor curentelor sociale din vremea noastră, un singuratic. Așa că felul lui de a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, atunci când extremele de azi își vor fi dat toată arama pe față, în materie de „idealism", și când se va simți nevoia de a reacționa împotriva lor.

Din punct de vedere al originalității operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor care e nevoit să evite orice formă națională dat fiind că scrie într-o limbă străină. Cu totul altfel aș face o carte, dacă aș ști că o destinez librăriei românești. De aci, scăderea fatală a originalității lucrărilor mele, opuse celor ieșite din pana confraților mei români.

Încerc să fac o largă adaptare, tot respectând textul francez. Câte dificultăți am de învins, n-o vor ști decât acei cari ar avea răbdarea să confrunte, linie cu linie, ambele texte. N-aș putea spune în ce măsură am reușit să fac să nu se simtă că e o traducere, nici de câte ori am păcătuit împotriva limbii noastre.

Cred, totuși, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur. În orice caz, dacă mi-e scris să n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii mele materne, ar fi bine ca adaptarea de față să fie luată ca model, măcar în părțile unde dovedesc că o traducere bună nu se poate obține uneori decât cu prețul unei curajoase violări a originalului.

PANAIT ISTRATI
Nisa, 1 decembrie 1933