I

Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură", și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor.

„Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-și odrasla și stând smirna, lipită de perete. Băiatu' ăsta n-o s-ajungă la nimic!"

Spălătoreasă în casa Thüringer, de ani de zile, mama Joița știa că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana", nevasta d-lui Max Thüringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va așeza, ca de obicei, la ușa mașinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaș pe care Adrian și l-a însușit fără voia nimănui. Și acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-și încrețească părul, să-și bea cafeaua cu lapte și să întocmească, în înțelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingașă, pleca la piață însoțită de un servitor.

Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simțea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulțumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiți în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simțăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuși, el zărea picioarele mame-si, care își schimbau des locul, nerăbdătoare.

„Te pomenești c-o fi vrând s-aștept și eu ca dânsa, în picioare!" își zicea el.

Din respect pentru cine?

Stăpânii -cei doi frați Thüringer -nu pot veni la bucătărie. Sunt niște „domni" prea mari; și „țepeni ca toți nemții„. Să fie din respect pentru „madam“ Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia?

Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare" și femei cumsecade, de altfel. Adrian le știa de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe niște „cucoane mari".

Cu șase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeași casă din Piața Săracă. În vremea aceea, „madam" Carolina tocmai își pierduse bărbatul, „domnul" Müller, fost mecanic de primele locomotive sosite în România, apoi pensionar și paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înțepenit în jilțul lui, citea ziua și noaptea Berliner Tageblatt și Frankfurter Zeitung.

Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemți sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, așa cum vedeai la „ai noștri„. Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam“ Carolina reușea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar și prăjituri.

Totuși, mizeria hărțuia din ce în ce mai tare pe biata văduvă și pe cei patru copii ai ei, trei fete și un băiat, dintre care nici unul încă nu-și scotea pâinea. Trăiau cu toții, îndatorându-se pe unde puteau. Se împrumutau până și la mama lui Adrian, cea mai sărmană dintre văduve. Apoi, datornicii, mai ales băcanii și brutarii, deveniseră agresivi. A trebuit să vândă din mobile, una câte una, ca să aibă ce mânca.

În sfârșit, lăsând toată rușinea la o parte. Ana, cea mai în vârstă, hotărî să intre servitoare la frații Max și Bernard Thüringer, mari exportatori de cereale, la Brăila, oraș în care se desfășoară cronica noastră și, în vremea aceea, port clocotitor de activitate.

Ne aflăm în primii ani ai acestui secol.

Norocul veni fără întârziere să răsplătească bărbăția tinerei și frumoasei Ana Müller: după șase luni de serviciu în casa Thüringer, domnul Max, șeful casei, luă în căsătorie pe blonda guvernantă a gospodăriei lui.

Acest gest, foarte natural la oamenii civilizați, închise câteva uși domnului Max și făcu puțin scandal printre bogătașii de baștină ai urbei, mai toți scoborâtori din vechili ai boierilor de altădată.

„S-au bosumflat? -Atâta pagubă!" își zise fericitul soț, foarte „filozof" și nicidecum veninos, cu atât mai mult cu cât era amarnic de miop și-l lăsau rece toate zâmbetele batjocoritoare ce-ar fi putut să-l întâmpine prin oraș. El își purtă mândra peste tot și o duse s-o plimbe chiar la Viena, la Berlin, la Veneția și pe Coasta de Azur.

Doamna Thüringer, din parte-i, știu să-și păstreze bunătatea și modestia. Ca și mai înainte, ea nu lipsi o zi de a-și face singură „coșnița", se mulțumi numai cu o servitoare, pe care o ajuta voinicește sâ ducă la bun sfârșit treburile unei gospodării atât de mari și făcu din propria-i mamă bucătăreasa casei, cu toate opunerile soțului său.

Netăgăduit, „madam" Carolina nu fii singura care își urmă fiica la Thüringer, îndată după căsătoria acesteia, ci aproape toată familia Müller veni să-și găsească lângă Ana mai mult un azil decât o ocupație. Acest eveniment puse în mișcare mecanismul îmbâcsit al vieții monotone a celor doi holtei. Un mare număr de fuste voioase, mirosind a curățenie, aeriseau toată casa cu neîncetatele lor du-te-vino.

Da, miroseau plăcut, afară de aceea a bătrânei bucătărese, care, neavând decât una și iubind mult „schnapsul„, se cam scăpa pe poalele rochiei, cu care mătura cimentul bucătăriei. Dar „madam“ Carolina nu părăsea domeniul ei decât ca să se ducă să se culce, așa că nu făcea supărare nimănui.

Ținându-și genunchii în brațe. Adrian privea cu milă la această rochie prea lungă, ce se târa de colo-colo, și o găsea mai păcătoasă chiar și decât acelea pe care biata nemțoaică le purta în toiul cumplitei mizerii din Piața Săracă. De ce ticăloșia asta? Probabil, din nepăsare. În prezent, „madam" Carolina își punea tot sufletul în păhărelul acesta de „schnaps", care, de altfel, i-a fost drag totdeauna. Greoaie, suferind de reumatism, ea prepara cafeaua de dimineață, din care gusta din când în când, dar mai des alerga până la cămară, unde trăgea o dușcă de rachiu pe furiș.

— Madam Carolina! zise deodată Adrian, de ce nu ții suda cu rachiu lângă dumneata? Te vei fi temând poate de feta dumitale?

La auzul acestei enormități, scăpată fiului ei, mama Joița scoase un țipăt de spaimă, dar madam Carolina se duse să-l sărute pe frunte:

— Tu ai fost totdeauna băiat de treabă. De acum încolo tu ai să-mi cumperi „schnaps", nu-i așa?

— Desigur. Și mai bun decât ăsta, care pute.

— Hm! Ești nostim. O să vedem dacă ai să poți rupe Anei destui gologani, ca să cumperi din care nu pute. N-ai idee cât a devenit de zgârcită, de când are bani.

Adrian voi să răspundă, dar servitoarea intră, și el se gândi atunci cu totul la altceva. Văzu întâia fustă curată a casei, o unguroaică de douăzeci de ani, frumușică, grăsună, cu carnea albă și răsfrângându-se de peste tot, în îmbrăcămintea-i sumară de dimineață. Ea roși tare, la vederea acestui flăcău de o etate cu ea, își acoperi sânii mari și zise, ca să zică ceva:

— Iaca. Sufrageria e gata. Boierii n-au decât să se scoale.

Apoi, ca să-și învingă sfiala pe care i-o provoca prezența neașteptată a tânărului, întrebă pe mama lui Adrian, pe care o cunoștea bine:

— E băiatu' matale, țață Joița? Frumos flăcău! Am să mi-l fac logodnic.

Buna mamă fu măgulită să audă că fiul ei e un „flăcău frumos„, dar răspunse cu o strâmbătură la ideea de a-l vedea însurându-se cu o servitoare. Așa ceva, numai nemților bogați poate să le trăsnească prin cap. Dar Adrian al ei trebuia să se căsătorească cu o fată „de femilie“ și cu zestre. În privința asta, ciocoi ori calic, toată lumea la noi gândește la fel.

În privința asta. Adrian nu gândea nimic, n-avea nici o idee preconcepută. Ba chiar se întreba uneori de ce oamenii amestecă ideile cu carnea poftitoare? Cum poți să vorbești de căsătorie, de zestre, de condiție socială, de inteligență și de cultură, când nu-i vorba decât de carne pătimașă?

Netăgăduit, din ale cărnii femeiești, Adrian nu cunoștea încă decât culoarea și mirosul, dar acestea îi ajungeau ca să-și dea seama că, deși avea capul plin de gânduri, devenea un mic animal supus, de îndată ce o femeie tânără îi biciuia vederea cu strălucitoarea ei comoară trupească. Ah, în asemenea momente, la atingerea acelei mâini nevăzute, el se simțea gata să leșine de plăcere. O bogată parte din el se golea cu violență, ca să facă loc unei alte părți, cu totul deosebită, dar la fel de bogată. Se nimicea în el o grea comoară de gânduri tumultuoase, care forma baza vieții sale intime: frumusețile din cărți și din natură; prietenie; năzuinți; idei de dreptate socială, întreaga-i avere, adunată cu două brațe de băiat sărac, se eclipsa pe loc. Pentru un moment. Și ca să facă loc unei vijelii devastatoare ce debuta cu gingășie, ca o adiere plină de mângâieri: avântul impetuos către această comoară trupească a femeii. S-o atingă doar cu un deget; cu mâna, și uneori, poate, să-și lipească de ea obrazu-i înflăcărat.

Nu cerea nimic mai mult. Nici nu știa din ce era făcut acest „mai mult„. Căci firea lui pasionată nu admitea ca „totul“ să se reducă la acea experiență vulgară cu care putea să se laude orice pușlama și pe care el o judeca prea banală, prea mărginită, prea lipsită de exaltare. Nu! Camarazii lui, ori nu știau nici ei nimic, ori erau incapabili să-l facă să întrevadă întinderea pasională a acestui act final. Oriciun ar fi fost, el respingea cu dezgust descripțiile ce i se făceau. Ele erau prea grosolane, adesea josnice și, uneori, chiar injurioase. Femeia era umilită, redusă la rangul de obiect de plăcere, sclava bărbatului. Sau se făcea din ea un dușman, un tiran.

Ea nu era nici una, nici cealaltă. Pentru Adrian, femeia era o tovarășă a omului, voioasa lui complice ori parteneră. Și mult, mult mai drăguță decât el, în ciuda tuturor mizeriilor pe care această pasiune le comporta. El o vedea bogată de culori, de linii delicate, de forme voluptuoase, de finețe senzuală. Ea era giuvaerul existenței bărbatului. Acesta putea să fie bun, puternic, viril, viteaz, dar îi lipsea prima calitate a ființei umane, în materie de senzualitate: grația.

O femeie, trecând pe lângă un bărbat, putea să-l facă fericit și să-i lase o amintire neștearsă, numai învăluindu-l cu grația ei. Râsul și plânsetele unei femei amintesc neîncetat cea mai frumoasă vârstă a vieții umane: copilăria. Până și furia ei te face să simți că femeia nu e făcută pentru truda care sluțește.

Astfel, Adrian vedea în femeie cea mai vie dintre toate operele de artă. Și adesea, fericit de locul enorm pe care femeia îl ocupa în sufletul lui, el se întreba dacă bucuria ce i-o aducea dânsa nu făcea cât mulțumirea ce-o simțea citind cutare pagină de Balzac, ori iubind cu toată pasiunea-i amicală pe Mihail, sau desfătându-se într-o zi de libertate totală pe malul Dunării lui dragi.

În fond, aceste mari ramuri ale existenței pasionate trebuie să aibă același trunchi și aceeași rădăcină, își zicea el. Căci începea să simtă că toate îl încălzeau și-l bucurau deopotrivă. O iubire, cedând locul alteia, nu-i micșora ființa, dimpotrivă, completându-se amândouă, îl îmbogățeau. Ceva și mai mult, prin natura lor profund deosebită, aceste pasiuni înlăturau spinul rivalității, a cărei înțepătură otrăvește inima, umilind-o.

Adrian observă că servitoarea n-avea nici o grație. Era numai ațâțătoare, cu tânăra ei carne albă. El o dori un moment, apoi cochetăriile ei puțin grațioase îl lăsară nepăsător. El se ghemui și mai mult pe scăunel și se gândi la Mihail, la ultima lui lectură, la libertatea-i pe care avea s-o piardă peste un moment.

Gândul că o să fie servitor îl întristă puțin, dar el căută sâ-și facă inima bună. La urma urmei, trebuia să-și câștige pâinea. Și apoi, ca băiat de alergătură, n-o să fie ca în pușcărie, ci mai mult pe-afară, prin oraș, prin port, unde „Casa" își avea biroul de afaceri de bursă. Spre biroul acesta și spre telegraf, avea s-alerge fără încetare.

Nu-i tocmai rău. Ești la aer, la soare. E un fel de libertate.

Deodată, zarva ce-o făceau doi cotei greoi, alergând unul după altul pe coridoare, îl scoase din visurile lui.

—Iată că vine cucoana Ana, zise servitoarea.

În adevăr, câinii dormeau la un loc cu stăpânii lor și, de îndată ce li se deschidea ușa, năvăleau totdeauna zbenguindu-se spre bucătărie, unde-i aștepta strachina cu lapte. Erau doi baseți germani, unul roșcat, celălalt negru, și grași să crape. Ei se prăvăliră în bucătărie ca două ghiulele, dar cucoana Carolina îi dădu afară:

— Ia s-o ștergeți de-aici, urâților! Dimineața trebuie mai întâi „să faceți ceva", și apoi să vă puneți pe mâncare.

În pragul bucătăriei apăru cucoana Ana, în cămășuță de zi și jupon alb cu dantele, vedenie grațioasă pe care Adrian, după șase ani, o găsea mai perfectă ca niciodată. Spre această imagine.

Da, el era gata să se precipite, fără șovăire, să-i înlănțuiască genunchii și să i-i sărute, cu sufletul pe buze. Apoi să moară.

El nu făcu decât să se scoale în picioare și să răspundă, la rându-i, la salutul stăpânei:

— Bună dimineața... cucoană Ana.

Ea surprinse sforțarea pe care tânărul o făcu ca s-o numească „cucoană", și-l încurajă:

— Așa, Adrian: acum nu trebuie să-mi mai zici „Ana“ ca altădată, ci cucoană. Și pe Hedwig, de asemenea, trebuie s-o numești cucoană. Iar pe Mitzi: domnișoară. Nu pentru noi, ci pentru obrazul „casei". Noi... Mereu prieteni, nu-i așa?

Veni să-i dea mâna. O mână frumoasă, călduță și moale, pe care el o duse la buze cu o dragoste ce-o făcu să tresară, ca arsă. Ana căută numaidecât să se pună în gardă, luând o atitudine de stăpână gravă și depărtându-se de Adrian. Apărare inutilă, căci acesta nu făcea nimic care s-o întărească în bănuiala ei. El plutea în sferele unei fericiri senine, lipsit de orice gând păgân și adânc recunoscător de plăcerea pe care o gustase cu înfrigurare.

Ușor miop, dar îndeajuns ca să nu poată distinge amănuntele unui obiect situat la cinci metri de dânsul. Adrian nici nu mai cătă spre doamna Thüringer. N-o simțea el, toată, în sângele lui clocotitor? Ce-i mai trebuia? Niciodată încă viziunea și atingerea unei femei nu-i transmisese atâta căldură; și, pentru moment, nu concepea cum ar putea fi mai fericit.

— Bună diminea-a-ța. Adrian! ziseră, în același timp și tărăgănat, două voci de femeie.

Erau Hedwig, cea mal mare, și Mitzi, cea mai mică dintre cele trei surori Müller. Prima, măritată cu un grec pierde-vară, avea douăzeci și șapte de ani și se ocupa în casa Thüringer cu întreținerea lenjeriei. Mitzi era de aceeași etate cu Adrian și căuta, printre musafirii casei, un viitor soț.

Ana fu mulțumită văzându-le sosind ți ele la bucătărie, căci, după părerea ei, Adrian mirosea prea tare a armăsar. Și nu voia să fie singura care să-i atragă privirile, cu tot aerul confuz, preocupat, ce i-l descoperea.

— Așadar, Adrian, o să fim iar împreună ca în Piața Săracă, acum șase ani! zise Mitzi, venind să-i strângă mâna. Ia povestește-ne ce-ai făcut în toată vremea asta.

— N-am făcut nici o brânză! răspunse Adrian, cu o vădită nepăsare.

Nu-i plăcu intervenția noilor-venite, care îl făceau să se scoboare din norii lui, mai ales că Mitzi, comparată cu Ana, i se părea o adevărată iapă, atât de mult crescuse și se îngrășase. Mai drăgălașă o găsi pe Hedwig, mai fină, deși era cea mai în vârstă. Totuși, nevoind să pară grosolan, o lăudă pe Mitzi pentru frumusețea ei.

Acum se aflau la bucătărie trei femei frumoase și tinere, în jupon alb, cu picioarele goale, cu umerii și sânii aproape tot așa de goi, neavând decât un biet prosop care să-i ascundă privirilor indiscrete. Ele veneau să-și droteze părul la mașina de gătit și umpleau bucătăria de miros de femeie curată ieșind din culcuș. Asta era prea mult, chiar pentru un miop ca Adrian, care găsi cuminte să iasă în curtea de serviciu, să se joace cu cei doi cotei dolofani.

Mama-sa răsuflă ușurată. Doamne, atâtea femei, pe jumătate goale, la ora asta, în fiecare dimineață! Cum de nu s-a gândit ea! Netăgăduit, afară de servitoare, toate celelalte sunt stăpânele lui, cărora el le datorează respect. Oricum, e un flăcău de nouăsprezece ani, încă neștiutor în cele lumești și cu atât mai curios când e vorba de „asemenea lucruri„. Totuși, n-avea ce face, era nevoită să-l „vâre“ în haremul acesta, căci nu mai putea să-l ție pe cheltuiala ei. Cum va face oare, bietul băiat, ca să iasă la capăt cu cinste?

Adrian fu chemat, tocmai când clopotul liceului vecin suna intrarea în clasă; ora opt. În bucătărie nu se mai afla nici o femeie care să-ți aprindă simțurile. Ana, în picioare, îmbrăcată, pudrată, fermecătoare în rochia ei de vară, bogată în culori vii, se arăta pătrunsă de dorința de a părea demnă, serioasă. Ea luă pe Adrian ia repezeală:

— Iată, dragă băiete: trei birouri și coridoarele de curățat și pus în ordine, precum și cele două curți, cea principală și cea de serviciu. Apoi, argintăria și alergătura. Asta este treaba ta zilnică, și nu-i puțin. Trebuie să te execuți cu punctualitate și ireproșabil. Dar vei fi răsplătit. Am obținut de la domnul Max să ți se plătească cel mai mare salariu acordat până azi unui băiat ca tine: optzeci de lei pe lună și toată întreținerea, casă, masă, spălat și...

Și deodată se porni pe un râs nebun, roșind până la urechi, cu toată pudra, și ascunzându-și fața în mâini. În clipa aceea, părea o fată de șaisprezece ani, atât rămăsese de tânără la caracter și neprefăcută.

„Madam" Carolina interveni gravă, aproape furioasă:

— „Casă, masă, spălat și"... Și mai cei? Nu-ți e rușine?

— Și de ce mi-ar fi rușine? ripostă ea, aproape înăbușită. Am vrut să spun că Adrian va mai avea și cadouri, și asta m-a făcut să mă gândesc la altceva. Ce, nu-i îngăduit?

— Nu, nu! Te gândești cam prea des la „altceva-a-a„... de când ai devenit „doamna Thüringer“, și asta îmi displace, iaca!

Ana, potolită, melancolică, se întoarse către flăcău:

— Haide, Adrian: ia panerul și însoțește-mă la piață. Vrei?

„Te-aș însoți chiar și în iad", se gândi Adrian. Dar răspunse:

— Dacă trebuie...

Un aer de reproș întunecă privirea tinerei femei, întristând frumosu-i chip:

— Cum „dacă trebuie"?... Nu trebuie deloc! Sunt hamali la piață. Îi iau totdeauna. Dar azi n-avem nimic de purtat; și apoi, mi-ar plăcea să mă însoțești, iată de ce te-am poftit. Însă fă cum vrei.

Și dădu să plece. Adrian îi tăie drumul, palid, zicându-și: „Cum a putut să-mi scape o asemenea gogomănie?" Ana îi biciui obrazul cu mănușile:

— Haide... Vino repede!

El alergă să caute panerul, meditând, ca concluzie: „E simplu: numai femeia e în stare să-ți dea o asemenea fericire! Soare, libertate, prietenie, lecturi, -toate sunt accesorii!"

Era nenorocit că nu se afla singur cu aceea care era pentru el un izvor de fericire. Ar fi voit să se arunce la picioarele ei și să sărute cimentul bucătăriei.

În cămară, unde se dusese să caute panerul, o ceapă putredă pe care puse piciorul fu gata să-l dea în brânci. Odaia, neavând fereastră, era întunecoasă, dar un miros greu îl preveni de murdăria care domnea.

— „Madam" Carolina, zise el, ieșind, îmi vei da voie să pun nițică ordine în cămară: nu miroase a curățenie acolo.

— Nu știu nimic. Sunt bătrână și n-am nas.

Ea voi să spună că nu mai avea miros.

Ana, punându-și mănușile, murmură:

— N-ai nas, dar acela pe care îl ai, îl vâri în treburile tuturora!

„Hm! se gândi Adrian; mama și fiicele n-au aerul s-o ducă bine".

În momentul acesta, vocea domnului Max răsună pe galeria cu geamlâc, de lângă bucătărie:

—Maus! Maus! Laptele miroase a gaz, astăzi!

El îi spunea nevestei lui, Maus. ⁴

— Poftim! exclamă Ana. Când nu miroase friptura sau pâinea a gaz, miroase laptele. N-o să isprăvim niciodată cu păcătoasa asta de lampă din policandru, până nu vom arunca-o la gunoi. Curge mereu gazul din ea, deși o reparăm în fiecare săptămână.

— O să mă ocup eu de ea, doamnă, zise Adrian. Am un prieten, bun tinichigiu. El o să-i vie de hac.

— Ați apucat să mâncați, barem? întrebă Ana pe bărbatu-său.

—Deloc! Nici Bernard, nici eu. Cum să mâncăm, când laptele miroase a gaz? Și murim de foame amândoi!

Servitoarea tocmai trecea pe lângă ei. Ana îi trase un perdaf:

— Imbecilo! Știi bine că lampa din sufragerie curge: de ce pui cana cu lapte sub policandru?

Max o dezmierdă pe obraz:

— Nu te supăra, Maus! De astă dată, ne vom mulțumi cu ouă, unt și cafea neagră. Cine e tânărul acesta?

— E Adrian, despre care ți-am vorbit, fiul spălătoresei noastre. Ți-l prezint: el va fi băiatul nostru de alergătură.

Max Thüringer era un om înalt, voinic, cu privirea tulbure și părul cărunt. Ca să distingă trăsăturile feței lui Adrian, el trebui să-i vâre aproape sub nas cele două perechi de ochelari ce purta în permanență:

— Foarte bine, aprobă el cu bunătate. Caută, băiete dragă, să ne scapi de pacostea asta de gaz care curge prin mâncăruri.

Din strada Grădinii Publice, ca să se ducă în Piața Mare, Ana o lua pe Bulevardul Carol. Nu e drumul cel mai scurt, dar bulevardul acesta e poate unic în lume, prin masa de aer, de cer și de spațiu pe care o cuprinde. Larg cât Câmpiile Elyzee din Paris și încă pe-atâta de lung, el e format de două nesfârșite șiraguri de căsuțe, aproape nici una cu etaj pe atunci, dar având fiecare fizionomia ei proprie, găteala ei, zorzoanele ei. Ai fi zis că erau niște lelițe cochete, stând una lângă alta de-a lungul trotuarului. În anotimpurile cu zile frumoase, soarele, cerul albastru își găseau aci leagănul, întârziind cât mai mult timp cu putință.

Adrian fu recunoscător Anei de-a fi luat calea aceasta, cea mai dragă lui, din câte avea Brăila. Mergând spre târg alături de stăpâna și prietena lui, el nu știa cum să-i mulțumească, nu numai de-a fi ales calea asta, care era un fel de plimbare, ci pentru toate cauzele cu care îl fericise în dimineața aceea: făptura ei apărând în jupon și cu umerii aproape goi; râsul acela voios, plin de mister; lovitura ce i-o dăduse pe obraz cu mănușa parfumată; în fine, pentru rochia de muselină pe care o purta atât de gingaș și chiar pentru felul lenevos cum mergea acum lângă el.

Ar fi voit, dar nu putea să-i spună cât îi era de recunoscător.

Nu că i-ar fi lipsit mijloacele de a se exprima, dimpotrivă, lecturile îl făcuseră stăpân pe un vocabular destul de bogat; dar tocmai din cauza asta, știind-o pe dânsa cam mărginită în ale gândirii, se temea să nu fie rău înțeles și să i se pună la îndoială curățenia sentimentelor.

— Nu mi-ai spus, făcu dânsa brusc, dacă ești mulțumit de leafa mare ce-am obținut-o pentru tine.

Adrian se opri, sufocat:

—Atâta pagubă pentru leafa ce-ai obținut-o, c-o fi mare ori mică! răspunse el. Nu muncesc pentru „lefuri mari".

Ea îl privi mirată, uluită:

— Pentru ce muncești, atunci?

— Ca să trăiesc! Și traiul cum îl înțeleg eu, n-are decât o foarte mică legătură cu chestiunea lefei. Iată, de pildă, sunt gata să muncesc la d-ta numai pe mâncare, fără nici o leafă. Și dacă într-o bună zi rămân fără haine și desculț, n-am să-ți cer să-mi cumperi nimic, ci am să mă duc să lucrez patru ceasuri pe noapte într-o brutărie, și după o lună mi-am cumpărat tot ce-mi trebuie. Ei, înțelegi d-ta așa ceva?

El o oprise în mijlocul bulevardului și-o fixă în albul ochilor, ca un șarpe. Ana ar fi voit să scape de privirea aceea și să continue drumul, dar nu știa cum să facă.

O droaie de căruțași din port, adevărați găligani, trecând în goană pe lângă ei și crezând că e vorba de un flirt, strigară:

— Hei, frumoaso! Vezi să nu te înghită craiul!

Adrian îi arătă cu mâna:

— Iată cine muncește pentru lefuri și ar fi bucuroși să le aibă cât mai „mari"!

Apoi o slăbi din ochi, reluând drumul, fără să mai scoată un cuvânt.

„Ce drac! se gândi Ana. Spunea drept mă-sa când ne povestea cum își petrece nopțile citind. Se vede!"

Nu se vedea nimic, bineînțeles, dar tânăra stăpână nu-și putea explica altfel caracterul prietenului ei servitor

„Da -își zicea Adrian, rectificând o gândire din dimineața aceea -da, nimic nu poate întrece fericirea pe care ți-o dă o femeie grațioasă. Și totuși... Câte n-o întrec! Păcat..

El simțea o lovitură în inimă, de câte ori constata zădărnicia unui sentiment. Lui îi plăcea să vadă în toate absolutul. Degradarea vreunuia dintre avânturile lui îi lăsa în suflet goluri a căror amărăciune n-o putea învinge. Rana i se părea de nevindecat.

Astfel, de ce trebuia ca Ana să vorbească de acea stupidă chestiune de „leafă„, tocmai în clipa în care ea îl făcea așa de fericit? El nu-i cerea nimic, nici măcar să-l lase să-i sărute mănușa ori o mânecă a bluzei. De altfel, ar fi putut să-i sărute, cu aceeași plăcere, veștmintele separate de corp. Căci, venind de la ea, care era un model de grație, cel mai neînsemnat lucru îl făcea fericit. De ce, dar, să vorbească de „leafă“?

Ana îi spulberă aceste gânduri triste, pe care, de altminteri, le ignora. Observând tăcerea lui prelungită, îi zise:

— Știi de ce era mama așa de furioasă? Are necaz pe mine, fiindcă mă bănuiește.

— Ce bănuială?

— Un amant.

— Și ai, într-adevăr?

Da' de unde! Un flirt, asta-i tot, îți jur!

— Și cine-i flirtul acesta?

— O să-l vezi numaidecât la piață. E un profesor de gimnastică.

— Sper că n-o să te acosteze pe stradă! În cazul acesta, prefer să nu fiu de față, mă întorc acasă.

Și se opri.

Ea îl apucă de braț, râzând:

— Nu cumva ești amorezat de mine?

— Amorezat? Nu! Amorezat e profesorul d-tale de gimnastică, așa cum ar putea să fie amorezați căruțașii de adineauri, de ce nu? Pentru mine, d-ta ești cu totul altceva. Ceva ce n-ai putea fi pentru ei. D-ta ești, vei fi în curând, izvorul de energie care mă face să suport starea mea de servitor în casa d-tale, și aceasta, c-o vei voi sau nu vei voi-o, căci nu-ți cer nimic. Ceea ce iau eu, nimeni nu mi-o poate refuza.

De data asta, Ana fu înciudată că nu putea să-și dea seama dacă Adrian îi făcea complimente ori își râdea de ea. Totuși, comparându-l cu numeroșii ei curtezani, putu să constate că Adrian era singurul tânăr care îi vorbea cu o față atât de inspirată, o privire atât de profundă. Se simți măgulită, căci îl considera ca pe un băiat foarte instruit, deși servitor. Și voind să-l minuneze, opunându-i propriile ei cunoștințe, îi zise surâzând și atingându-i ușor obrazul cu vârful degetelor înmănușate:

— Tu îmi amintești un personagiu dintr-un roman intitulat Majestatea Sa Banul Alteța Sa Amorul.

Adrian o privi aiurit și gândi:

„Nu-ți amintesc nici pe dracul, dar chiar și așa, tot îmi ești dragă când îmi surâzi cu ochii tăi mari, albaștri, cu gropițele din obraji și cu cele două rânduri de mărgăritare ale dinților tăi. Iată de ce-aș munci și la ocnă, dacă m-ai trimite, ba sunt gata să rabd să fii acostată și de toți profesorii de gimnastică din lume".

— Dacă îți plac romanele, îi zise el, dă-mi voie să ți le procur eu, dar nu mai pune mâna pe toate „Majestățile și Altețele“ astea în fascicole. Astea-s romane pentru birjari sau băieți de prăvălie.

În epoca aceea, cam pe la 1900, Piața Mare din Brăila oferea un spectacol demn de penelul unui pictor și de avântul liric al unui poet. Nu produsele meritau acest omagiu artistic, ci vânzătorii, sau mai curând vânzătoarele.

Țărance, toate. Bătrâioare, cu umerii obrajilor încă frumoși, cu privirea ștrengărească, gata să te iscodească, și cu buzele încrețite și țuguiate, ușor pornite pe laudă dar și pe ocară. Tinere măritate, cu frumoși sâni, doldora de lapte, scoși la lumina zilei și vârâți în gura lacomă a unui prunc. Acestea aveau ochi reci și răutăcioși, gonind privirile indiscrete. Se mai aflau codane cu fețe rușinoase, cu căutătura drăcoasă și cu părul îmbâcsit de unt-de-migdale parfumat cu mosc.

Vara, fustele lor, bluzele, șorțurile, testemelele semănau cu un câmp acoperit de flori. Marfă -ouă, unt, brânză, smântână, sau trufandale, fructe, zarzavat -se întindea chiar pe pavajul pieței și era oferită publicului într-un vârtej de gesturi și țipete disperate care te amețeau. Fiecare își striga clienții și îți făcea pomelnicul mărfii, amestecând cuvinte deopotrivă de dezmierdătoare, și petrecându-te cu un iureș de sudălmi, dacă cumva gustai din unt ori din smântână și plecai strâmbând din nas.

După ce termina cu măcelarul, Anei îi plăcea totdeauna să întârzie în acest târg țărănesc, unde era cunoscută de toate cumetrele, mult adulată și tot atât de ocărâtă. Căci, aci, ea avea apucături urâte: veșnic mofturoasă, gustând din toate oalele și tocmindu-se peste măsură. Așa că, deși bună clientă, plictisea pe toată lumea cu zgârcenia ei. Adrian o plângea și se mâhnea. De ce urâțenia asta de caracter, lângă atâta grație? Ea ar fi putut să fie mai drăguță și mai dreaptă cu aceste biete țărănci. Frumuseței nu-i stă bine să fie arțăgoasă și avară.

Și iată că pe când o urma, tăcut, printre rândurile de țărăncuțe, Adrian băgă de seamă că un domn îi urmărea la o oarecare distanță. Ana, preocupată cu târguielile ei, nu-l văzu decât mai târziu, se fâstâci și înclină din cap, ca să răspundă la salutul dulceag al gentlemanului, apoi își continuă cumpărăturile, indiferentă.

Această atitudine demnă plăcu lui Adrian, convins că se afla în prezența profesorului de gimnastică, ceea ce era adevărat. Tipul îi fu antipatic, cu mustățile lui ungurești, obrajii roz, părul pomădat, ochii languroși și baston cu mâner de argint, reprezentând un cap de ogar, de care părea tare mândru, căci îl ținea cocoțat sus pe umăr, la nivelul gambetei. Dar era voinic ca un atlet, așa cum le place tuturor femeilor, fie ele tinere ori bătrâne, frumoase ori urâte. Îmbrăcămintea îi era desăvârșită. Mersul, deși vădit nenatural, prefăcut, îi devenise familiar și imita pasul mărunt al spaniolilor și clătinătura rățoiului. Un veșnic surâs părea să i se fi înțepenit pe buze.

Adrian fu curios să vadă cum înțelege un om din lumea „bună" să facă curte unei femei dintr-o lume și mai „bună", cel puțin prin măritișul ei, ca doamna Thüringer. Cunoștea el oare trecutul ei umil și recenta ei ascensiune? și o va trata ca pe o fostă servitoare, ori ca pe-o doamnă onorabilă?

La sfârșitul târgului, era fixat. Acest profesor era ca aproape toți profesorii, când sunt curtezani. El nu-și dădea osteneala să afle mai întâi cu cine avea de-a face, cu o personalitate puternică ori cu una mediocră. Se mulțumea să desfășoare aceleași banalități, aceleași glume răsuflate, adoptând o voce de circumstanță, o privire și un surâs de cari era sigur că trebuiau să fascineze pe orice soi de femeie.

Așa, de pildă, făcând pe clientul, se adresa țărancei cu care Ana sta la tocmeală și o întreba, cu miorlăieli de cotoi și dând ochii peste cap, ca un june amorez la teatru:

— Spune-mi mata, te rog, dacă nu cumva astea au pui în ele, căci, în asemenea caz, vreau să ți le plătesc pe prețul puilor! N-aș vrea să te înșel, Doamne ferește!

Ana surâdea, firește, din complezență ori din prostie, dar lui Adrian îi venea să ridice brațele la cer și să strige, acestui profesor de gimnastică: „Ce-ai deveni d-ta, domnule profesor, cu un astfel de spirit, dacă s-ar întâmpla să te afli în prezența unei femei de geniu? Da, o femeie de caracter, cu multă știință și inteligență. De ce nu? Aceasta se întâmplă rar, dar nu se întâmplă numai cu artiștii consacrați. Geniul nu e totdeauna de notorietate publică. Prietenul meu Mihail e un astfel de om de geniu, fără să fie artist, și s-ar putea, deci, să existe și Mihail-femeie. Ei bine, ce te-ai face în fața unei asemenea femei, cu ridul d-tale de profesor și monumentala-ți neghiobie?"

Adrian gândi așa, dar nu zise nimic. El nu avea încă curajul de-a spune oamenilor gândurile lui, chiar cele mai mature. Îi lipsea încrederea în el. Plecat de prea de jos, neavând ca instrucție decât clasele primare și dându-și seama de imensitatea sarcinei lui de autodidact, el se simțea umilit în fața diplomelor, ridurilor și a științei ierarhice.

Totuși, începea să întrezărească deșertăciunea celor mai multe din aceste valori turnate în serie și pierdea, încet, respectul față de ele.

Bineînțeles, nu cerea ca omul tare să fie un oracol de înțelepciune. Și lui Mihail îi scăpa uneori câte-o prostie. Ba chiar i se întâmpla să le plaseze cu bună știință. Dar Adrian știa să deosebească neghiobia omului inteligent, de aceea a omului născut neghiob. Așa că profesorul de gimnastică fu repede judecat și clasat.

Acum ar fi voit să știe în ce stadiu se afla acest flirt. Întorcându-se acasă, tot pe bulevardul cel mare, o întrebă pe Ana:

— De cât timp îți face curte profesorul d-tale?

— De astă-primăvară; cam vreo două luni. Dar de ce-i numești profesorul meu? Ți-am spus că n-am vorbit niciodată cu el. Mi-a scris o singură dată, ca să-mi ceară o întâlnire. Atât.

— Și i-ai răspuns?

Ea se burzului:

— Știi că ai haz! Uiți că port numele unuia din fruntașii orașului!

Adrian își zise: „Dacă asta e singura cauză care te-a oprit să-i răspunzi, vai de tine!".