Share on Twitter Share on Facebook

VII

Adrian își termină articolele sâmbătă seara, le expedie și se duse la Avramache, unde se simți așa de obosit încât adormi îndată după masă, înainte de apusul soarelui.

Era în ultimele zile ale lui septembrie, în plin cules al porumbului. Cele dintâi sute de căruțe de porumb, venind din interiorul județului și sosind pe piața Brăilei, erau luate cu asalt ca pâinea caldă, de către exportatori, deși nu mai rămăsese nici un loc unde să le înmagazineze. Le descărcau pe pavajul portului, de-a lungul cheiurilor, formând enorme grămezi în șiruri nesfârșite, peste care se aruncau noaptea țoluri.

Cizmarul vânător și tovarășul lui, servitorul jurnalist, defilară în zorii zilei pe dinaintea acestor nenumărate grămezi de porumb, deasupra cărora se vedea, ici-colo, dormind un păzitor de noapte. În momentul de a se urca în luntre, vederea lor fu izbită de o masă informă de fierărie uriașă care se profila la orizontul cenușiu, departe, în susul fluviului. Semiobscuritatea ce domnea, precum și pădurea de catarge și de coșuri de vapoare te făceau neputincios să definești natura acestor aparate monumentale, dar cei doi prieteni bănuiră adevărul.

— Nu crezi tu, zise Avramache, că acestea sunt în sfârșit elevatoarele plutitoare? În cazul acesta, au fost aduse pe nesimțite, târziu, astă-noapte, căci nimeni nu mi-a vorbit de ele aseară. Nu s-a știut absolut nimic de posibila lor sosire, altfel, în momentul de față, cheiurile ar fi înțesate de lume. Oricum, haide pe Dunăre. De acolo vom putea privi în voie. Și, atunci, vom vedea dacă ne mai putem gândi la vânătoare sau va trebui să ne întoarcem și să alergăm la... arme!

Portul era pustiu. Din distanță în distanță, o santinelă cu baioneta la armă se plimba somnoros. Pe vreun șlep, o pompă de mână scotea apa din fundul vasului, turburând tăcerea nopții cu clămpănitul ei ritmic. Pretutindeni, lumini roșii și albe ale vapoarelor. Răsfrângerea lor șerpuită pe suprafața netedă a fluviului, se pierdea la infinit.

Adrian și Avramache vâsliră în susul apei, apoi se depărtară în larg. Când fură la vreo două sute de metri de țintă, zorile albe le îngăduiră să se convingă de trista realitate. Se aflau, într-adevăr, în fața celor trei elevatoare așteptate. Se putea vedea deslușit forma lor deosebită de aceea a elevatoarelor care funcționau în docuri. Erau mai mari, cu duble turnuri înalte și cu mici punți transversale. Aspect hidos. Adevărate mașini ale nenorocirii.

— Zadarnic să mai înaintăm, zise cizmarul lui Adrian, care vâslea. Hai să ne pregătim de război.

Dar Adrian vâslea mereu. Zărise o barcă fără vâslaș, nici vâsle, care se lăsa dusă de cursul apei, venind din direcția elevatoarelor. El voia să-i taie drumul și să vadă dacă era într-adevăr neocupată.

— Caută s-o apuci în treacăt, șopti Adrian tovarășului său, am s-o abordez cât mai aproape. Vezi, ai zice că nu-i nimeni în ea. Ce-o mai fi și asta?

Puțin mai târziu, cele două bărci se izbeau ușor, se uneau și se lăsau târâte de curent. Din fundul luntrei ce părea a fi goală, un om lungit ridică capul și zise, cu o voce surdă:

— Nenorocire vouă, afară numai dacă nu sunteți de la poliție!

— Ion Rizu! strigă Adrian. Ce faci tu aici?

— O-o-oh! gemu dureros anarhistul. Tu ești Adrian? Ce sinistră întâmplare te aduce aici? Fugiți, prieteni, părăsiți-mă. Depărtați-vă de barca mea! O frânghiuță în luntre se desfășoară de pe ghemul ei și va provoca peste o clipă o explozie pe unul din cele trei elevatoare! Eu o să mă duc în Dunăre, dar voi o să fiți prinși și o să plătiți în locul meu!

— Nu, Ioane! răcni Adrian. Nu face asta! N-o să plătim numai noi, ci întreaga mișcare muncitorească! Unde e sfoara? Taie-o repede!

În clipa aceea, o puternică detunătură zgudui văzduhul.

— Trăiască anarhia! strigă Ion Rizu, și imediat dispăru în apă.

— Cine e omul acesta? întrebă Avramache, luându-și capul în mâini.

Luminile tremurânde ale vapoarelor nășteau și mureau în undă, odată cu alunecușul liber al celor două luntre, în timp ce aurora făcea ca pânza fluviului și creștetele sălciilor să se arginteze din minut în minut. În liniștea universală, goarna pichetului de grăniceri sună alarma. Imediat, un motor începu să sfornăie și o șalupă porni în goana mare în direcția eroilor noștri, singurii vizibili pe întinsa nuditate a Dunării. Ei fură repede ajunși, iar barca lor, agățată de șalupa ocupată de un sergent și doi soldați.

Acum era ziuă. Adrian și Avramache păreau împietriți. Sergentul sări în luntrea lor, pe care o scotoci cu privirea.

— Cine sunteți?

— Niște vânători, după cum poți vedea, răspunse Avramache, arătându-i pușca cu două țevi și toate dichisurile.

— Dar barca asta goală, ce-i cu ea?

— Acolo ai să găsești ce cauți, zise Adrian, dar omul care era în ea s-a înecat. S-a aruncat în apă, în momentul exploziei, pe care ne-a declarat că el a provocat-o. L-am cunoscut bine pe omul acesta, era un anarhist.

Sergentul păru satisfăcut.

— Bine. O să povestiți toate astea la Căpitănia portului.

O jumătate de oră mai târziu, două escadroane ale regimentului unsprezece cavalerie ocupau toate drumurile care duceau la elevatoare. Cel dinamitat de Rizu nu suferise decât la punte ușoare stricăciuni. O populație nevinovată, alarmată de vestea atentatului, avea să sufere consecințe mult mai grave. Ea năvăli în port, unde polițiștii nerozi și zăpăciți de spaimă o brutalizară fără milă.

Or, cum era duminică, oamenii se plimbau liniștiți. Familii întregi, cu socri, bunici și plozi, plecaseră dis-de-dimineață să vadă „elevatoarele pe care un anarhist le-a înecat„. Natural, se spunea asta cu multă simpatie pentru om și fapta lui, cu atât mai mult cu cât Ion Rizu plătise cu viața actul lui de răzbunare. Și mulți fură dezamăgiți, când aflară că „bomba“ nu făcuse decât o gaură... „în apă!"

— Mai mare daraua decât ocaua, spunea fiecare. Ce trebuia să scoată armata pentru nimica toată!

Trebuia totuși s-o scoată. Căci pe lângă hoinarii ce veneau în port din simplă curiozitate, mai erau și hamalii cărora sosirea mașinilor le umpluse inima de groaznică ură. Și oamenii aceștia nu glumeau. Dacă vreo mie dintre ei nu mai purtau cuțit, aproape toți ceilalți îl purtau încă, deși erau îmblânziți de morala socialistă. Și acum nu se mai afla unul singur care să nu fie solidar cu soarta tuturora.

Spiritele se mai înveninau și din cauza arestării lui Avramache și a lui Adrian, despre cari nu se știa nimic precis. Se zvonise că fuseseră „groaznic bătuți„, „puși în lanțuri“ și pe cale de a fi trimiși la București. Îi făceau să treacă drept „complici" ai anarhistului. Se găsise asupra lor „arme". Ca o culme a prostiei, poliția asediase localul sindicatului, unde o percheziție sălbatică nu mal lăsase nici urmă din ce fusese contabilitate și casă; o parte o distrusese pe loc, cealaltă o luase fără nici un fel de formalitate.

Astfel, greva generală a portului se declară singură și cu totul pe neașteptate. Rămași fără conducători, miile de muncitori se duseră să-și arunce greutatea și volumul pe toată întinderea portului, unde se lungiră la soare și nu se mai mișcară. La venirea nopții, masa de corpuri omenești rămase neclintită. Ba mai veniră și femeile, ca să aducă bărbaților hrană, tutun, o haină mai groasă, ca să petreacă noaptea. Ele nu-i părăsiră decât atunci când trebuia să se ducă acasă ca să îngrijească de copii. Și dacă bărbații dădură dovadă de un calm perfect, cel puțin la început, femeile lor, în schimb, fură de o agresivitate puțin obișnuită. Ele se duceau și veneau numai cu cârdul, și vai de polițistul care le ieșea în cale. Era strașnic scărmănat.

Această ocupare a portului de către o mulțime liniștită, nu plăcu deloc autorităților. Primele două zile, prefectul se arătă tolerant, neînchipuindu-și că o astfel de glumă putea să dureze, apoi, sub asaltul armatorilor care spumegau de mânie și văzând pe hamali că începeau să se instaleze de-a binelea, cu pături, perne și oale, el veni să asiste în persoană la formarea echipelor trădătoare, pe care vătafii se declarau în stare să le alcătuiască. Se făcu apel la toți acei care voiau să muncească, și mare fu mirarea cănd se văzu câtă lume venise să se înscrie. Dar, de îndată ce „poștele" începură munca, brusc, numeroase fluierături răsunară din toate părțile, și atunci se asistă la un spectacol de necrezut: o parte dintre muncitori arunca în Dunăre pe cealaltă parte, cu vătafii în frunte și cu sacii de grâu pe deasupra lor.

Nici o arestare nu putu fi făcută, autorii acestei isprăvi dispărând imediat în mulțime.

Astfel erau lucrurile miercuri, înaintea prânzului, când un eveniment neprevăzut veni să întărească curajul greviștilor și să-l dărâme pe acela al autorităților. Toate gardurile fură acoperite de afișe purtând textul următor, cu litere de o șchioapă:

Muncitori din orașele dunărene! Citiți în ziarul Dimineața, cu începere de mâine, joi 2 octombrie:

LIPITORILE PORTURILOR

de Adrian Zografi, fost hamal în portul Brăilei, care descrie greaua existență a robilor sacului și dezvăluie cruzimea exploatatorilor lor.

Urma enumerarea a câtorva subtitluri din seria de articole. Iar în Dimineața, din aceeași zi un fulgerător articol de fond, semnat de Constantin Mille, soma guvernul să pună imediat în libertate pe cei doi deținuți, dintre care unul era secretarul organizației sindicale, iar celălalt „chiar corespondentul ziarului„. Încercarea „stupidelor autorități locale“ de a amesteca pe acești oameni într-un atentat al cărui autor era perfect cunoscut, nu putea fi decât „o provocare polițienească de cea mai ordinară specie„. Ea putea să ducă la „conflicte sângeroase“, care trebuiau evitate cu orice preț. Muncitorii nu cereau decât suprimarea vătafilor, „lipitorile lor„. Dacă politica nu și-ar da osteneala să susție pe „acești bădărani ai colegiului al treilea“, muncitori și armatori s-ar pune de acord fără nici o dificultate. Autoritățile să binevoiască, deci, să respecte legea. Fiecare ceas de grevă, în condițiile actuale, ruinează economia națională.

Atât ziarul cât și afișele inundară portul. Furnicarul omenesc le devoră. Primele efecte ale acestei viguroase campanii, care se anunța bogată în revelații neplăcute, nu întârziată să se producă. Sediul sindicatului fu predat muncitorilor, iar Adrian liberat chiar în seara aceea, pe când Avramache era expediat în timpul nopții la locul lui de origină. A doua zi, Dimineața fu smulsă din mâinile vânzătorilor. Și o mare întrunire se organiză singură, la Casa muncitorilor.

Adrian apăru în tribună, cu vânătăi pe obraz, și povesti, în urletele de indignare ale asistenței, cum el și Avramache fuseseră bătuți cu o vână de bou în beciul poliției, în timpul celor trei zile de arest. Cizmarul nu mai putea să se ție în picioare, fiind numai răni peste tot. A trebuit să fie transportat la gară. Drept hrană, nu li se dăduse, în tot timpul deținerii, decât o bucată de pâine pe zi și apă. Ziua și noaptea călăii lor veneau, la fiecare două, trei ceasuri, să-i schingiuiască și să le ceară, amenințându-i cu moartea, să declare că erau complicii anarhistului înecat.

— Nu mai credeam să scăpăm cu viață din mâinile acestor brute cu față omenească! conchise Adrian.

Numeroase voci strigară că „trebuie pus foc prefecturii de poliție". Adrian sfătui pe toată lumea să fie calmă.

— Ați văzut, zise el, cui servesc violențele. Nenorocitul de anarhist și-a dat viața ca să recolteze o satisfacție absurdă, o detunătură, dar ne-a predat pe noi toți unei represiuni care, fără gestul lui nebunesc, ar fi fost evitată. El îndemnă pe muncitori să contribuie fiecare la întărirea organizației și anunță, pentru duminica următoare, sosirea celor doi șefi sindicaliști, Gheorghiu și Cristin.

Mai mulți muncitori luară cuvântul, ca să facă apel la solidaritate. Deși debutanți, știură să vorbească cu multă îndrăzneală și fond, expunând limpede drepturile și datoriile lor. Adrian fu surprins. Tribuna nu îi intimida ca pe el, deși îi considera inferiori lui.

La propunerea lui moș Ștefan, adunarea ceru lui Adrian să accepte secretariatul organizației. El se codi.

— Mai întâi, nu mă pricep la contabilitate, și apoi nu-mi place să fiu salariatul vostru. Totuși, am să vin în fiecare seară, timp de un ceas sau două, ca să mă ocup de nevoile sindicatului, după cum făcea și Avramache.

Întâia săptămână de grevă se termină printr-o disperare generală. Singură casa Thüringer avea șase vapoare care așteptau în port să fie încărcate cu grâne. Cât despre Carnavalli, în afară de necazul de a nu-și putea încărca vasele, mai pățise o nenorocire tot atât de neprevăzută: o telegramă îi anunța că încărcătura de grâu a două vapoare sosite la destinație se încinsese pe drum și fusese respinsă de client.

Din partea muncitorilor, nevoia de a ajuta pe cele mai multe familii rămase fără mijloace de trai, obligă comitetul de grevă să intre în fondurile depuse la casa de economie. Dar fiecare știa că nu se poate merge departe cu aceste fonduri.

Aceasta era situația când, lunea următoare, autoritățile, ca să dea satisfacție expoatatorilor, puse în mișcare cele trei elevatoare, fiecare mașină lucrând sub paza unei companii de soldați.

Slabă satisfacție și prost rezultat, față de riscurile pe care această îndrăzneală le comporta. Un elevator încărca optzeci de tone pe ceas. Era a treizecea parte din puterea de muncă manuală a portului. În momentul în care situația arăta limpede că totalitatea randamentului mașinilor era de zece ori insuficientă, munca celor trei elevatoare, torcând ca niște pisici în mijlocul a vreo șaizeci de vapoare la ananghie, făcea impresia penibilă a unui om care s-ar trudi să umple un butoi de apă, servindu-se de o lingură. Hamalii aveau dreptate să facă haz de această jalnică încercare a dușmanilor lor de a-i îngenunchea. Or, autoritățile se bizuiseră tocmai pe o demoralizare, apoi pe o discordie și o înfrângere a sindicaliștilor.

— O să vedeți ce dezertări compacte se vor produce în rândurile lor, după o singură zi de muncă mecanică! asigura prefectul, acasă la Thüringer, în ajunul acestei demonstrații ridicole.

El făcea pe grozavul, fiindcă duminica precedentă reușise să zădărnicească întrunirea proiectată în oraș, interzicând închirierea oricărei mari săli publice și trimițând la urmă pe cei doi propagandiști, Gheorghiu și Cristin, la sosirea lor în gara Brăila. Adrian putu totuși să ia contact cu acești doi oameni, care îl înștiințară că un ajutor moral și material va sosi pe curând greviștilor din partea Internaționalei Muncii de la Amsterdam.

Ca să evite o eventuală dezamăgire, Adrian păstră pentru el această minunată știre. Dar, joi seara, a patra zi de muncă cu elevatoarele, o depeșă din București aducea confirmarea neașteptatului ajutor, precum și textul salutului Internaționalei către greviștii din Brăila.

Adrian voi să tipărească afișe cu acest salut. Toți tipografii din oraș îi răspunseră că poliția le interzicea executarea unei asemenea lucrări pentru sindicaliști. El plecă pe loc la Ploiești, de unde se întoarse a doua zi de dimineață, ducând în spinare un mare rulou de afișe. La prânz, acestea erau placardate. Se putea citi, la sfârșitul unei entuziaste exaltări a solidarității muncitorești, următoarea telegramă din Amsterdam:

„În numele lucrătorilor de transport din lumea întreagă, Internaționala Muncii trimite salutul ei frățesc camarazilor hamali din Brăila, în luptă cu monstrul capitalist, și îi asigură de întreg concursul ei moral și material Ea a luat toate dispozițiile pantru ca orice vas încărcat în timpul grevei să fie boicotat la sosirea lui la destinație. Trăiască hamalii din Brăila! Trăiască socialismul!"

Și ca să le taie adversarilor pofta de a pretinde că telegrama aceasta ar fi o ficțiune. Adrian termină afișul cu următoarea declarație: „Internaționala Muncii însoțește depeșa de mai sus cu un prim ajutor de treizeci mii lei, care au și sosit și se află în mâinile Comitetului Central din București".

În după-amiaza aceleiași zile, o manifestație cum nu mai văzuse încă Brăila, parcurse în tăcere străzile principale ale orașului. Poliția încercă s-o împiedice de a trece prin centru, dar fu debordată de un val omenesc de aproape zece mii de suflete, în fruntea căruia se putea vedea un bătrân ducând în brațe o litografie încadrată cu pânză roșie și reprezentând pe Cuza-Vodă, al cărui legendar spirit de dreptate părea să fie cu totul la locul lui în această manifestație.

Seara, mulți hamali se îmbătară de bucurie. Aveau acum ferma convingere că victoria lor era sigură, căci o putere nevăzută îi proteja de departe. Într-o cârciumă, unde moș Ștefan fu târât cu sila, câțiva muncitori cerură fostului rahagiu să le explice ce era această „Internațională", care avea atâția bani încât putea să trimită la toți greviștii din lume. Răspunsurile puțin limpezi ale bătrânului nu-i staisfăcură; unul dintre ei își dădu cu părerea:

— Trebuie să fie un fel de stat, „Internaționala" asta. Își are tarapanaua ei ! Cu siguranță!

— Și a „boicota„? îl întrebă un hamal. Ce-i asta să „boicotezi“?

— Este să împiedici un vapor să intre în port, zise moș Ștefan, la noroc.

— Nu! făcu muncitorul. Eu cred că înseamnă să-l confischezi cu totul și să-l vinzi în folosul greviștilor!

La aceste superstiții, privind puternica și misterioasa „Internațională", veni să se adauge o alta privind legile atmosferice. În ultima zi a acestei a doua săptămâni de grevă, un uragan se abătu asupra portului. El fu cu adevărat dezastruos pentru armatori și providențial pentru greviști. Căzu ca un adevărat trăsnet din senin. Ploaie și furtună surprinseră elevatoarele în plină activitate. Cu mare greutate, marinarii reușiră să închidă gurile hambarelor. Capacele și țolurile le erau smulse din mâini, pe când trombele de apă inundau grânele depuse în pântecele vaselor.

Elevatoarele suferiră stricăciuni grave. La magaziile de grâne, acoperișuri întregi fură smulse ca niște simple găteje. Cât despre marfa vărsată pe pământ, ea se transformă într-o baltă vastă cât portul, în care zăceau sute de tone de porumb, grâu, ovăz, orz, secară, fasole, mei etc.

În ziua aceea, sindicaliștii evlavioși se duseră să aprindă groase lumânări înaintea Domnului și să-i mulțumească pentru ajutorul lui, mai eficace decât acela al „Internaționalei". Căci era vorba de un dezastru ce punea vârf tuturor amărăciunilor cu care erau adăpați exportatorii din Brăila, de două săptămâni încoace. Consecințele aveau să se vadă imediat.

Lunea următoare, a treia luni de grevă, portul avea aspectul unui oraș devastat și părăsit. Vreo sută de bieți derbedei, recrutați în grabă, se târau de colo-colo, înotând într-o papară de cereale care acoperea o întindere de mai multe hectare. Ar fi trebuit să se mobilizeze pe loc câteva mii de brațe capabile de a repune în valoare această mare cantitate de grăunțe vătămate.

Fără știrea și pe deasupra capetelor autorităților, ce-și arogaseră dreptul de a duce tratativele, frații Thüringer, Carnavalli și mulți alți armatori rupseră consemnul și cerură organizației sindicale să ia în mână formarea și conducerea echipelor de lucru. Aceasta însemna înlăturarea pur și simplu a unei părți din vătafi.

Comitetul grevei puse muncitorilor întrebarea dacă trebuia acceptată această jumătate victorie sau respinsă. Adrian pledă pentru compromis. Autoritățile sufereau o înfrângere care le obliga să se dea la o parte. Atunci lupta avea să fie mult mai ușoară. Cu un sindicat recunoscut de majoritatea armatorilor, mai mult de jumătate dintre vătafi erau învinși. Restul putea să fie învins la prima ocazie. Și era foarte posibil ca înlăturarea să se facă fără luptă, căci casele exportatoare n-ar fi întârziat să constate avantajele pe care le-ar avea înțelegându-se cu delegații sindicatului.

Contractele fură semnate în chiar după-amiaza acestei luni. Iar a doua zi portul își reluă activitatea lui febrilă în cântecul Internaționalei.

Dar lucrurile nu mergeau bine deloc.

O lovitură grea fusese dată comerțului de cereale. Imobilizarea totală, timp de cincisprezece zile, a unui port de însemnătatea Brăilei, în momentul în care zeci de mii de vagoane de grâne se îndreptau spre el, pe apă și pe uscat, cauzase pierderi ireparabile. Marfa vândută și predată de producător, neputându-și găsi scurgerea naturală, a trebuit să fie aruncată acolo unde evenimentele au surprins-o. Mici porturi dunărene, gări și halte erau năvălite de mari stocuri de cereale, descărcate în saci sau vărsate pe țoluri. Le acopereau sumar cu câteva rogojini și le părăseau, expuse furtunilor și intemperiilor.

Astfel, o întreagă recoltă fu vătămată de ploi. Or, în lungile călătorii maritime, grânele nu suportă mai mult de optsprezece până la douăzeci la sută umiditate. Această cifră depășită, ele fermentează, mucezesc, sau, ca să întrebuințăm termenul consacrat, se încing, mărindu-și uneori volumul până a provoca dislocarea vasului în plină mare și, deci, pierderea lui.

Ca să se remedieze în parte acest mare neajuns trebuia să se procedeze la uscarea întregei cantități de cereale udate, operație care se face cu lopata, la soare, și care durează multe zile. În mijlocul lui octombrie, așa ceva e peste putință. S-a încercat, totuși, sub un cer de plumb, dar umezeala permanentă din aer a făcut ca rezultatele să fie aproape nule. De unde, reducerea afacerilor, nerespectarea angajamentelor, procese, falimente.

În noiembrie, când de obicei exportul e în toi, portul somnola într-o mare tristețe. La șase decembrie, dată la care companiile de asigurare încetează să mai garanteze navigația fluvială, ultimele vapoare încărcate luară drumul Mării Negre, fugind de riscul înghețului. Portul luă atunci fizionomia lui hibernală, înainte de a fi putut să verse miile de tone de cereale pe care umezeala le consuma prin magazii și pe cheiuri.