VIII

Mândrul gentilom italian, Luigi Carnavalli, după ce cu multă voioșie a distribuit salariul pe două luni ca gratificație anuală numerosului său personal, se omorî în ziua de 31 decembrie a acestui an. O servitoare drăgălașe, cu ochii plini de lacrimi și cu capul îmbrobodit, veni să anunțe fraților Thüringer groaznica știre, cinci minute după sinuciderea generosului ei stăpân, a cărui somptuoasă locuință se afla la două sute de pași de aceea a exportatorilor germani.

Frații Thüringer se arătară foarte puțin mișcați. Răsturnați în vastele lor fotoliuri, fumând groase trabucuri, noutatea adusă de servitoare nu făcu decât să le mărească ușor paloarea de pe frunțile lor înghețate de săptămâni întregi de perspectiva unei soarte asemănătoare aceleia a armatorului care își rezolvase toate dificultățile, trimițându-și un glonte în tâmplă.

— Nimeni n-ar fi bănuit așa ceva! gemu servitoarea. Azi-dimineață ne dădea fiecăruia bacșișul obișnuit de fiecare An Nou, făcea tot felul de glume, și când colo, ia uitați-vă ce „clocea" în cap!

Ah! făcu d-l Max. V-a dat bacșișul de Anul Nou? Bine că a putut să facă și asta!

Servitoarea plecă, indignată.

— Ai văzut cu ce nepăsare au primit vestea? zise ea lui Adrian, care o însoțea la locul dramei. Totuși, d-l Luigi era cel mai bun prieten al lor. Doamne, ce inimă rece au bogații ăștia!

— N-o au chiar așa de rece, răspunse Adrian, numai atât că alde Thüringer stau și ei prost de tot.

— Crezi? Atunci sindicaliștii tăi sunt buni de spânzurat, căci de la ei ni se trag toate nenorocirile!

Adrian n-avea poftă să discute cu camerista afacerile sindicaliștilor. El se gândea cu tristețe la omul de inimă care își zburase creierii și pe care îl stimase. Pe când mergea, înotând în zăpadă până la genunchi, figura fină, inteligentă, a nenorocitului armator îi apăru sub toate aspectele pe care i le cunoscuse. Acum avea să o vadă înțepenită de moarte.

Parchetul nu sosise încă. Servitorime de prin împrejurimi staționa în fața casei, neîndrăznind să intre. Un valet al mortului făcea de santinelă pe pragul vestibulului. Văzându-l pe Adrian, începu să plângă cu hohote și îl conduse în camera sinucisului. Carnavalli se omorâse culcat în pat. Capul, înclinat pe dreapta și atârnând afară din pat, nu lăsa să se vadă rana. Brațul care trimisese glontele ucigaș sta spânzurat deasupra covorului, unde revolverul zăcea într-un lac de sânge. Chipul mortului era alb și liniștit. Nici o urmă de convulsiuni. Pe măsuța de noapte, trei scrisori.

Adrian nu aruncă decât o scurtă privire asupra acestui tablou sângeros, și întoarse repede spatele. Examină în treacăt dormitorul, traversă câteva alte camere și plecă ducând cu el imaginea unui interior supraîncărcat de mobile luxoase, de oglinzi de Veneția, de covoare și de tablouri pe care n-ar fi putut să le evalueze.

„S-a omorât omul acesta, oare, fiindcă nu putea să trăiască decât înconjurat de întreg fastul ce se vede?" se întrebă Adrian. Căci valetul îi spusese că stăpânul lui ar fi fost nevoit să se despartă în curând de această locuință princiară și de tot ce conținea.

„Ei bine, nu se poate concepe o frumoasă existență decât legându-ți zilele de mobile scumpe și de numeroase ziduri? Un splendid animal omenesc așa cum era Carnavalli, bogat de sănătate și de spirit, avea el nevoie să-și condiționeze ființa de posesia unor valori așa de meschine?" Adrian era incapabil să-și închipuie cum asemenea aberații puteau măcar să atingă un creier sănătos, o inimă voioasă.

Totuși, el nu avu dispreț pentru cel sinucis.

„Desigur, nu știu încă decât puține lucruri despre tainele vieții, își zise el. Trebuie să existe oameni în ochii cărora mândria ține un loc mai mare decât toate valorile reale ale vieții. Păcat."

Adrian își aminti de învinuirea pe care servitorimea lui Carnavalli o adusese sindicaliștilor de a fi responsabili de ruina câtorva armatori. Era o parte de adevăr în afirmația asta, și el se simți vizat cel dintâi. Un sentiment de neliniște îi strânse inima, la ideea că soarta italianului ar putea să fie rezervată și fraților Thüringer. Mașinal, Adrian luă direcția portului, luptând cu greu împotriva unei zăpezi care cădea fără încetare de două zile. N-avea nimic de făcut acasă, unde figura îngrijorată a Anei îl urmărea cu o expresie de tristețe aproape intolerabilă. De altfel, toată casa părea scufundată într-un fel de doliu, și Ana nu-i mai spunea tot ce se petrece.

Știa, cu toate astea, că frații Tühringer au fost nevoiți să soldeze toate stocurile avariate pe prețuri dezastruoase, și că acum toate speranțele erau puse în ultimele încărcări plecate la sfârșitul lunii.

Această incertitudine economică a vieții burgheze celei mai invidiate puse lui Adrian mari probleme de conștiință. Șubrezimea așezărilor oricărei existențe omenești îi apăru ca un adevăr elementar. De ce dar oamenii se împărțeau în bogați și săraci și se sugrumau între ei, în loc să se armeze cu toții împotriva dușmanului comun: lipsa, mizeria? Nu prin solidaritatea de clasă se va ajunge a se combate cu eficacitate acel flagel social, ci printr-o solidaritate universală. Căci o clasă socială victorioasă va crea oricând nedreptăți și va arunca în mizerie alte straturi sociale. Or, nu aceasta e suprema țintă morală a omenirii.

De fapt, Adrian nu prea vedea unde era această faimoasă solidaritate de clasă pe care socialismul o atribuia bogaților și o dădea ca exemplu celor dezmoșteniți. Ea era numai aparentă, efemeră, platonică. În realitate, burghezi și proletari sufereau de aceleași vicii, erau roși de același egoism. El asistase la uneltirile ascunse ale firmelor „amice", care făcuseră totul ca să-l ruineze pe Carnavalli și al căror cuvânt de ordine era acum să facă gol în jurul Casei Thüringer, ce se clătina.

Dușmănia caselor rivale, stârnită de introducerea elevatoarelor și de acceptarea delegaților sindicaliști în locul vătafilor, adusese armatorilor germani și lui Carnavalli neajunsuri care le-au atras ruina. Și doar, acești dușmani de astăzi erau prietenii de ieri, frați din aceeași clasă. Unde era solidaritatea?

În cursul lunii următoare, Casa Thüringer își închise birourile, concediind tot personalul. Iulia, presimțind mizeria, plecă ea singură, spunând că se duce să se mărite în satul ei. Ana fu mulțumită și, la rându-i, închise ușa la toată lumea. Storurile ferestrelor de la stradă fură lăsate. Intrarea principală fu zăvorâtă și soneria suprimată. Locuința luă înfățișarea austeră a unui pensionat de fete.

În calmele zile ale unei frumoase ierni bogată de soare și de praf de diamant, doar bieții furnizori de merinde mai continuau să-și strige marfa dinaintea porții de serviciu, mirându-se că nu mai erau primiți ca altădată. Li se făcea semn, de la fereastra bucătăriei, că nu era nevoie de nimic. Ei strigau de departe că nu voiau banii numaidecât, stăruiau asupra calității păsărilor sau zarzavaturilor aduse, împodobindu-le cu tot felul de dezmierdări, și adesea nu plecau decât după ce lăsau marfă pe pervazul galeriei cu geamlâc.

Astfel, mizeria putu fi suportată până spre mijlocul lui februarie, când d-l Max declară într-o zi nevestei lui că nu mai avea o centimă. Nimic. Nici măcar suma cea mai redusă pentru coșniță.

— Și nu poți să te împrumuți la cineva? îl întrebă ea.

— Nu! răspunse el. Numai săracii pot să se împrumute, ca să mănânce. Bogații, când sunt ruinați, nu le mai rămâne decât să moară.

Ana veni să plângă pe umărul lui Adrian și să-i repete „acest răspuns de necrezut" al bărbatului ei.

— Iată-mă revenită la zilele triste ale copilăriei mele, când vindeam lucruri din casă și cumpăram pâine!

Adrian, care nu mai primea nici o leafă, îi dădu vreo sută de lei din economiile lui. Ana acceptă fără mofturi. Apoi, fu rândul lui Hasan lustragiul să-i dea toată agoniseala lui, vreo mie de lei. Dar sumele acestea erau niște bagatele pentru o casă ai cărei stăpâni schimbau o cămașă de mătase în fiecare dimineață, își hrăneau câinii cu fripturi și fumau douăzeci de lei pe zi havane. În curând, trebuită să aleagă între a fuma sau a mânca, între cămașa zilnic schimbată și lemnele de încălzit casa.

Max și Bernard Thüringer nu șovăiră un minut: aleseră havana și cele șapte cămăși ale săptămânii. La fiecare două-trei zile, bătrâna Carolina, târându-și cu greu picioarele umflate, se ducea în oraș ca să vândă vreun obiect din casă, argintărie sau bijuterie, având totodată grijă în asemenea ocazii să-și facă mica ei rezervă de „schnaps". Frații Thüringer și-o făceau numaidecât pe a lor de țigări. Cât despre cămăși, era mai simplu: mama lui Adrian luase acum obiceiul să spele fără să mai fie plătită.

Dar, într-o zi, domnii de la Tribunal veniră să aplice sigiliile pe toate mobilele, până la cele mai mici lucruri. Nimic nu mai putu fi vândut. Nu mai avură nici argintărie de care să se servească. Dar cum nu se mai găseau cine știe ce bunătăți de pus pe masă, nu făcu nimeni nazuri că supa era servită în farfurii crăpate și cu linguri de fier. Uneori, chiar o mâncau în picioare. Apoi, cei doi armatori își aprindeau excelentele lor țigări și, cu paltonul pe umeri, începeau să se plimbe prin casă ceasuri întregi, ca să nu înghețe de frig. Căci puținele lemne ce se aflau erau păstrate pentru bucătărie. În dormitoare nu se mai făcea foc decât dimineața și seara, atât cât trebuia pentru toaletă.

Felul acesta de a accepta nenorocirea, fără un murmur, Adrian îl găsi eroic. N-ar fi bănuit niciodată să descopere atâta stoicism la oameni obișnuiți cu viața ușoară. Ana se arătă mai ursuză, reproșând în fiecare zi surorilor ei, Hedwig și Mitzi, de a aștepta „să fie hrănite ca niște trântori". Hedwig, rănită, se duse să se bage la stăpân. Cât despre Mitzi, biata fată descurcă drumul într-un chip cu totul neașteptat.

Foarte lacomă, ea devora tot ce-i cădea sub mână. Într-o zi, cum nu era nimic de mâncat, descoperi prin birouri niște mostre de grâu, pe care îl fierse cam pe jumătate, înghiți trei farfurii una după alta și muri după o săptămână. Era o fată de vreo optzeci de kilograme, care cu greu încăpu în coșciug.

Moartea ei ocazionă cheltuieli tragice. Ana părea gata să întrebe pe toată lumea dacă era cu putință să-ți îngădui luxul de a muri pe o asemenea sărăcie. Așa că singurul care plânse sincer fu bunul Hasan, căruia marii sâni ai Mitzii îi făcuseră atâta plăcere altădată, când se arătau puțin. Tot bietul turc fu acela care scoase pe loc banii necesari înmormântării.

Puțin mai târziu, o altă moarte se întâmplă în casă și care produse și mai multă încurcătură. Fu aceea a d-lui Bernard. Cel mai tânăr dintre cei doi frați, fire delicată, se împăca greu cu hrana insuficientă și cu frigul. La sfârșit, nu mai părăsea patul și vărsa puținul ce mânca. Într-o noapte fu găsit leșinat la closet, unde domnea un ger siberian. Dimineața, o dublă pneumonie se declară, care-l ucise în câteva zile.

Nu găsi nici un doctor care să-l îngrijească, nici un prieten care să vie să-l vadă pe patul de moarte. El stătu două zile fără sicriu. Adrian și mama lui putură întruni suma de zece lei, întorcându-și buzunarele pe dos, dar nu era de-ajuns. Atunci, tristul adevăr fu adus la cunoștința furnizorilor care veneau să-și reclame banii; și aceștia, uitând ce li se datora, se cotizară între ei și înlesniră îngroparea, cea mai săracă ce se poate închipui, a fostului bogătaș armator, Bernard Thüringer. Ei ținură chiar să-l conducă la locul de odihnă.

— Nu poți să lași un om așa de singur pe pământ! spusese barba Stamate.

Acum sărăcia care domnea în casă intră într-o fază nouă. Numărul gurilor de hrănit se redusese la jumătate. Și iată că în curând, soții Thüringer și madam Carolina, care aveau să continue calvarul, nu mai fură așa de singuri.

Știrea groaznicei lor mizerii, răspândindu-se la mahala, aceleași femei nenorocite, pe care Ana le ajutase altădată, veniră acum în ajutorul ei. Ele erau tot așa de nenorocite ca în trecut, dar săracul știe și poate totdeauna să împartă ce are cu cineva mai sărac decât el.

De altfel, iarna, când munca este aproape inexistentă într-un port ca Brăila, numeroase gospodării de muncitori se bizuie pe ajutorul neamurilor de la țară, care le aduc ce au: un sac cu mălai; o ciozvârtă de porc; o baniță de fasole ori linte; slănină, ouă, ceapă, cartofi.

Aceste merinde modeste, uneori de calitate destul de mediocră, fură primite cu recunoștință de flămânzii din strada Grădinii Publice, în tot timpul lunii martie. Nu era zi în care o femeie să nu vină să scoată din coșniță partea ei de provizii, în această bucătărie pe care o cunoscuse, cu șase luni în urmă, bogată în mâncărurile cele mai fine, și care acum era rece și lipsită de toate. Ana nu mai putea să ofere nici măcar un ceai sau o cafea, și această mizerie nu părea s-o umilească. Dar plângea des, și atunci când te așteptai mai puțin. Înfășurată într-o broboadă mare, ea petrecea ceasuri întregi stând pe scăunel în fața mașinii de gătit, în care fâsâiau două lemne ude.

Prietenele și cunoștințele ei nu se arătau deloc mirate de nenorocirea care o lovea. Pentru ele, lipsurile, sărăcia cumplită chiar, erau niște dușmani familiari, pe jumătate îmblânziți de faptul de a le simți încontinuu prezența. Și nimeni nu era la adăpostul ravagiilor lor. Nu pomeneau oare basmele de existența prinților deveniți cerșetori? Trebuia deci să facă și ea ca toată lumea, să accepte viața așa cum este și să spere mereu, căci deznădejdea nu slujea la nimic.

Furnizorii, la rândul lor, dădeau Anei aceleași îndemnuri.

La început ei nu credeau în ruina casei Thüringer, dar, puțin câte puțin, au recunoscut adevărul. Acum nu mai reclamau datoriile. Continuau să vie din dragoste. Era o casă care totdeauna plătise cu ochii închiși, îi făcuse să câștige mulți bani. Și , spuneau ei: „ca în orice comerț, unde e câștig e și pagubă„. Apoi, îi păstrau Anei o vie recunoștință pentru prietenia, bunătatea, afecțiunea ce le-o dovedise totdeauna. Amintindu-și de timpul când ea nu lipsise niciodată să le ofere o gustare caldă, acum considerară de datoria lor să aducă zahăr, ceai, cafea și chiar un sac de lemne, „ca să încălzim bucătăria și să ne mai spunem la verzi și uscate, cu voioșie, ca altădată“. Ana prepara băuturile și plângea încet.

D-l Max venea și el să accepte uneori o ceașcă de ceai la aceste umile sindrofii de Ia bucătărie. Atunci se trudea să vadă, cu privirea lui tulbure, și să înțeleagă pe acești datornici de care se temea și care se arătau atât de umani. Nenorocitul armator slăbise groaznic și suferea de o bronșită îndărătnică. Totuși, se considera fericit că a scăpat de închisoare. După ce își lichidase toate afacerile, rămăsese sărac lipit pământului, dar cu onoarea intactă. Peste puțin, o casă de comerț din Galați avea să-l angajeze ca director, asociat la beneficiu. Nu voia să moară. Era hotărât să lupte până la capăt și, dacă era cu putință, să creeze nevestei lui o viață independentă.

Adrian, redevenit zugrav, lucra pe socoteala lui de la începutul lui martie, văruind și vopsind mai ales cârciumi, ai căror stăpâni profitau de lipsa de lucru ca să-și refacă prăvălia. Cum frigul și umezeala întârziau lucrul, împiedicând vopseaua să se usuce, el se ducea să-și petreacă timpul liber lângă Ana, care rămăsese în ochii lui aceeași creatură ideală, mult mai respectabilă de când suferea de o mizerie atât de neagră.

Mereu frumoasă și plină de grație, deși mai slabă și mai tristă, vizitele tânărului, statornicia lui amicală, o făceau fericită. Ea îl iubea acum frățește, așa cum dorise el totdeauna. Relațiile lor cordiale nici nu mai erau ascunse d-lui Max, care participa adesea la convorbirile pe care le aveau, seara mai ales, lângă mașina de gătit. Blândul neamț ținea mult la Adrian și într-o zi îi spuse nevestei lui că dacă moartea îl va surprinde în momentul de față, era fericit de a ști că avea „un prieten sigur care s-o protejeze", ceea ce făcu pe Ana să roșească până la urechi.

Dar Adrian își prepara sufletul pentru mari încercări. Hotărât, toamna trecută, să se consacre mișcării muncitorești din orașul lui, el își schimbase acum cu totul orientația, din cauză că, în timpul iernii, evenimente importante interveniseră. În comitetul sindical, propagandiști din București și chiar unii lucrători din oraș îl făceau să treacă drept „un camarad nesigur, gata la toate compromisiurile cu burghezia, pentru care avea simpatie„. Vechiul comitet, compus din oameni serioși, fusese înlocuit, cu sprijinul „Centrului“, cu indivizii cei mai puțin recomandabili din port, niște ariviști al căror casier delapidă într-o zi banii organizației și trebui să fie deferit „justiției burgheze„. Adrian se convinse că locul lui, un loc întreg așa cum îl înțelegea el, nu era printre acești „frați de clasă“.

Locul lui era cu atât mai puțin acolo, cu cât experiența, dureros umană, pe care o trăise în Casa Thüringer, îl fortificase în vechea lui credință că viața era prea complexă ca să poată fi închisă în compartimente dogmatice, așa cum i-o cereau pontifii socialiști de la București. Mihail avea dreptate: „Trebuie să fii mărginit, ca să poți activa cu frenezie sub drapelul acela, ca de altfel sub orice drapel".

Nu. El voia să fie liber de a suferi alături de oricine era învins de suferință, de soartă, așa cum se întâmplase cu cei doi frați armatori. Ei bine, da, el pătimea de nenorocirile care loviseră pe burghezii Thüringer și, dacă ar fi fost în puterea lui, ar fi făcut totul ca să-i ajute să se ridice.

„Inima mea, își zicea el, nu e simțitoare numai la suferința cutărei ori cutărei categorii sociale, ci la tot ce e suferință pe pământ. N-o să mă clintească nimeni din credința asta, e zadarnic."

Va rămâne singur, se înțelege. Nici o turmă umană nu îl va admite, nici nu-l va susține. Dar, în schimb, sufletul lui va fi deschis vieții întregi. Va iubi pe cutare om aci și va detesta pe cutare, dincolo. Nici o doctrină sau solidaritate nu-i va impune o acțiune nedreaptă. Mai curând va pieri.

Într-o seară din primele zile ale lui aprilie se duse în strada Grădinii Publice, ca să-și ia adio de la bunii lui prieteni.

— Am primit o scrisoare de la Mihail, care se întoarce din Manciuria, zise el. Îmi dă întâlnire la București. Plec mâine.

— Iar noi, murmură Ana, cu ochii înroșiți de plâns, noi vom fi mâine în stradă. Ni s-au ridicat toate mobilele. Casa va fi ocupată mâine de noii chiriași.

Adrian fu copleșit de durere.

— Unde o să vă duceți?

— Deocamdată, la Lina. Ea ne va da adăpost și hrană până când Max va ocupa postul de la Galați. Să sperăm că aceasta nu va întârzia prea mult. Altfel..

Adrian îi îmbrățișă pe toți trei și plecă.

În Piața Sfinții Arhangheli, la lumina unui felinar, privirea îi căzu asupra unui afiș care anunța muncitorilor sosirea în oraș a lui Cristin propagandistul și conferința lui, chiar în seara aceea, la sediul sindicatului. Adrian, curios, se duse să îl asculte, dar în fața sălii de întrunire, înțesată de lume, de-abia putu să deschidă ușa când, vocea stridentă a lui Cristin, îl izbi cu acest crâmpei de frază:

— ... căci burghezia, lacomă de mari beneficii și solid apărată de baionete...

Adrian dădu îndărăt, închizând repede ușa. „Da, burghezia e ceea ce spui, dar ea mai poate fi încă ceva de care tu habar n-ai."

Și se cufundă în noapte.