III Dragomir

Trecuseră patru ani din ziua în care Adrian ascultase, din gura lui Stavru, povestea Chirei. Cu toate cercetările și silințele pe care și le dăduse pentru ca să poată întâlni pe nenorocitul limonagiu și să-l încredințeze de dragostea și prietenia lui, nu izbutise să dea de el. Îl credea mort. Și existența, atât de zbuciumată acum, a neastâmpăratului nostru tânăr își urmă destinul.

Dar destinul acesta îl slujea de minune, cel puțin în ceea ce-l interesa mai mult în viață: nevoia de a privi fără încetare în gheena sufletului omenesc. Și cu toate că aceste gheene sunt rare și grele de descoperit în cadrul de nepătruns al mulțimii fără de nume, Adrian știa să le caute și să le descopere. Câteodată le întâlnea din întâmplare.

Astfel, într-o seară de plictiseală chinuitoare, el își târa pașii grei pe strada Darb-el-Barabra din Cairo, unde se afla de vreo lună, și intră într-o cafenea-restaurant evreo-românească, loc cosmopolit, cercetat de indivizi de toate condițiile și de toate moralitățile. Între clienții domnului Goldstein nu era nici o afinitate sufletească — se bănuiau între ei și adesea se disprețuiau. Ceea ce-i aduna laolaltă era știuca umplută evreiește și țuica românească. Adrian făcea ca ei, ori de câte ori avea cu ce, și în seara aceea avea. Dezgustul său însă pentru această ambianță era vădit. Pentru a ocoli vreo întâmplare neplăcută, el se strecură cu ochii în pământ, până în fundul sălii, unde se adunau clienții de mâna a treia și unde mesele n-aveau fețe de masă. De acolo îi asculta și-i cerceta pe ceilalți mușterii.

„Câtă asemănare între omul acesta și Stavru!“ gândi el, în vreme ce mânca știuca, aruncând priviri piezișe spre cineva așezat în profil în partea cealaltă a localului.

Sărăcăcios îmbrăcat, neras de-o lună, îmbătrânit, omul acesta ședea nemișcat, cu bărbia rezemată-n palmă, și privea în neștire spre intrare, cu un pahar de țuică dinainte. Avea în înfățișarea lui acele stigmate respingătoare care produc dezgust. Totuși, fără a bănui existența vreunui Stavru în Egipt, Adrian se simți înduioșat pentru acest bătrân stingher, tăcut și nepăsător. Ar fi voit să-l vadă la față, însă omul nu se clintea din loc, părea înțepenit.

Atunci, folosindu-se de obiceiul oriental care îngăduie oricui să cinstească pe orice necunoscut de teapa lui sau de mai jos, chiar și numai așa din senin, Adrian chemă chelnerul și-l rugă să ducă, din partea lui, o țuică omului care ședea în colț. Asta trebuia să prilejuiască neîndoios un schimb de mulțumiri și de urări. În loc de așa ceva și spre marea mirare a lui Adrian, necunoscutul refuză consumația, pe care n-o ceruse.

— E din partea domnului de colo, spuse chelnerul, arătând pe Adrian.

— Puțin îmi pasă, răspunse omul, fără să privească spre locul ce i se arăta.

Sunetul vocii însă îi ajunse lui Adrian pentru ca să recunoască pe Stavru. Se sculă, mișcat, și-l apucă de umăr. Cu glasul tremurând, îi șopti la ureche, așezându-se lângă el:

— E cu putință? Tu ești? Aici?

— Ce, nu știai? întrebă Stavru, la rândul său privindu-l bănuitor.

— Cum? făcu Adrian uluit. M-ai văzut intrând și n-ai venit să mă îmbrățișezi? Și încă respingi cinstea pe care ți-o trimit din simpatie? Ce-i cu tine? Te-ai făcut atât de ursuz, de când nu ne-am mai văzut?

— Așa se întâmplă cu oamenii la bătrânețe, mai ales când duc o viață ca a mea: simpatiile nu mai țin...

— Dar eu nu-s nimic mai mult decât o simpatie pentru tine?

— Eu vorbesc de „tratațiile“ astea din simpatie, sau de simpatia care poate încăpea într-un „pahar“... Cât despre tine...

— Ei? cât despre mine?

— Deocamdată e o deosebire: tu urci colina vieții, pe când eu o cobor, iar între noi stă culmea. Și-apoi... Stavru privi bănuitor împrejur și tăcu.

— Nu ți-e foame, Stavrule? întrebă Adrian cu dragoste.

— Da, mi-e cam foame.

— N-ai vrea să mănânci și tu știucă umplută? Aici se gătește minunat.

— Știucă, broască ori elefant, comandă ce poți... dar fă o „cinste“ mai acătării decât un păhărel de țuică, pe care mi l-aș fi putut plăti singur, răspunse Stavru.

Și cu un aer plictisit, își petrecu palma peste chipul zbârcit.

Cam după vreun ceas, înaintea unui pahar cu vin, în odaia lui Adrian — luminată de-o lampă cu gaz — și încălzit de sinceritatea tânărului său prieten, Stavru ardea cele din urmă picături de untdelemn din candela sfântă care susține sufletele celor pătimași.

— Acum, când ți-am făcut cunoscută ultima și bizara mea încarnație de negustor de piei de cloșcă, știu, dragă Adrian, că dacă nu m-ai vedea în halul în care sunt, te-ai grăbi să mă întrebi ce s-a mai întâmplat cu Chira, adică să-ți povestesc istoria micului Dragomir de altădată. Dar pentru tine sunt gata iar cu mintea în vremurile acelea de mult trăite, deși vei fi știind cât te doare când răscolești prin cuferele îndepărtatelor călătorii.

Când am scăpat de pe corabia lui Nazim-Efendi, la Constantinopol, trebuie să fi avut vreo cincisprezece ani. Tânăr, frumos, și prost, eram îmbrăcat și împopoțonat ca un fecior de prinț. Numai hainele de pe mine trebuie să fi prețuit cât un cal arăbesc! Dară-mi-te ceasul, comandat pentru mine și lucrat de ceasornicarul sultanului! Dar inelele, de care îmi erau pline toate degetele! Dar fesul cusut numai în fir de aur! Iar pe deasupra, multe lire turcești, care îmi îngreunau buzunarele și făceau să-mi cadă șalvarii. Aveam cu ce trăi zece ani, fără să mă obosesc să mișc măcar un deget.

Dar, pentru ca să trăiești, nu-i de ajuns să ai numai avere. În suflet purtam o durere grea, și în inimă închideam o naivitate și mai apăsătoare — doi călăi care ajung să răpună repede o fire prea simțitoare. Durerea era și dorul meu de Chira și de mama, cele două ființe pierdute care îmi erau atât de trebuitoare în viață. Naivitate era zadarnica mea încredere că, odată liber, oamenii mă vor ajuta să le regăsesc. Iar pentru ca să pot da de ele, eram gata de orice jertfă.

Eram gata, fără să-mi dau seama, chiar și la jertfirea trupului meu, viciat acum și obișnuit cu noua lui stare, căci în viață te obișnuiești cu totul, și cu viciul mult mai ușor decât cu oricare altă treabă, care-ți pare grea la început. Și asta e atât de adevărat încât, captiv fiind, de câte ori nu-mi spuneam: „Ah! dacă Chira și mama ar fi cu mine, n-aș dori să mai plec niciodată de aici!“

M-am simțit atât de fericit, când mă văzui scăpat ca prin minune din cușca mea aurită, încât (Doamne, iartă-mă!) uitai și de Chira și de mama! Nu mă mai temeam de asupritorul meu. Corabia lui ridicase ancora chiar în clipa în care — printr-o imprudență a lui — izbutisem să pun piciorul pe țărm. Și multișor după asta, în revărsatul zorilor, alergând pe cheiul Bosforului, l-am blestemat în fel și chip dându-i cu tifla:

— Du-te la toți dracii! Împuțitură parfumată! Să dea Dumnezeu să înceapă o furtună tocmai când vei fi pe Marea Neagră și să-ți mănânce hoitul peștii adâncurilor! Amin!

După ce corabia blestemată a dispărut, în suflet mi se aprinse o bucurie fără seamăn. Începui să alerg încotro vedeam pe străzile murdare ale Galatei, călcând pe coada nenumăraților câini râioși, ciocnindu-mă cu vânzătorii de salep, dând peste cerșetorii orbi, și răsturnând narghilelele fumătorilor de pe trotuar. Asta din pricină că cele ce vedeam și neașteptata mea libertate mă zăpăciseră cu totul. Trecătorii mă crezură nebun, iar un ceauș mă opri, fără să mă atingă, mă salută cuviincios, și-mi spuse cu atâta politețe, încât mă pufni râsul:

— Cuconașule, nu vă supărați că îndrăznesc să vă spun, dar nu stă frumos pentru părintele dumneavoastră, beiul, cele ce faceți! Care este ilustrul vostru nume? Unde este însoțitorul dumneavoastră?

— Ce-i acesta „ilustru“ și „însoțitor“ îl întrebai, ridicându-mi șalvarii, care-mi căzuseră pe vine.

Și fără multă vorbă, îi întorsei spatele. Un călăreț fugea la trap, iar stăpânul calului alerga îndărătul lui, ținându-se de coada calului. Asta-mi plăcu afară din cale, și-o luai și eu la goană, până mi se tăie răsuflarea.

Această primă zi de libertate a fost singura din vremurile acelea în care bucuria mi-a fost întreagă, fără cea mai mică grijă, întru nimic stingherită. Îmi venea să fac tot felul de năzbâtii deodată: să trec peste poduri, să mă duc la Cornul de Aur, să intru în lupanare unde dansau femei cu pântecele gol, să mă urc pe străzile în pantă care duc spre Pera. În sfârșit, mă hotărâi să mă plimb călare, și alesei calul cel mai frumos. Stăpânul lui era cuviincios și binevoitor. Mă ajută să încalec și-mi scurtă scările după măsură. Băgând de seamă că nu mă pricep la călărie și că nici nu prea știu încotro vreau să merg, mă învăță cum să țin frâul și mă întrebă unde voiam să mă duc.

— Peste tot, i-am răspuns eu, înțepenindu-mă în scări.

— Peste tot? făcu el mirat, dar luminăția-voastră n-ar putea să meargă deodată în toate părțile. Trebuie să vă alegeți o țintă.

— Dacă-i așa, du-mă spre colinele cele ce se oglindesc în Bosfor.

Și, mânat de el, mă îndreptai spre Ildiz-Kioșc și Dol-ma-Bakce, care m-au fermecat și mi-au umplut sufletul cu cele mai năstrușnice închipuiri. În timpul acestor lungi și dulci ceasuri, vrăjit de legănările calului, care mergea la pas, și de frumusețile ce se perindau pe dinaintea ochilor mei, trupul, sufletul, întreaga mea ființă nu mai aparțineau lumii acesteia. Tot trecutul meu se topise. Uitasem cine eram... Uitasem și de omul care conducea calul de căpăstru și care nu crâcnea o vorbă, după cum nici eu nu-i puneam cea mai mică întrebare; și tot timpul cât a ținut această plimbare de neuitat, n-am deschis gura. Ca prin vis, simții, într-un târziu, că se oprește calul și auzii o voce de nerecunoscut, mieunând parcă:

— Efendi, e târziu... Acuși se înnoptează. Mi-e foame, după cum trebuie să-i fie și calului. N-ar fi vremea să vă duc acasă?

Înțelesei că trebuie să descalec, și mă dădui jos aproape zăpăcit. O senzație dureroasă între picioare, mă făcu să-mi pierd cumpătul și mă așezai la pământ.

— Voiți să rămâneți aici? mă întrebă omul.

Îi făcui un semn afirmativ cu capul și scosei o liră turcească pe care i-o dădui. Știam că trebuie să plătesc, dar n-aveam nici o idee despre valoarea banilor, nici despre aceea a celor trebuitoare în viață.

— Trebuie să-mi dați trei cereci, îmi spuse el, poate aveți mărunțiș.

Fără să-mi dau seama ce fac, vrui să-i mai dau două lire.

— Nu, efendi, mi-ați plătit prea mult și n-am de unde să vă dau restul.

— Nu-i nimic, păstrează tot! șoptii.

— Vai de mine, pentru banii aceștia ar trebui să muncesc o săptămână!

— Nu face nimic! Ia-ți-i dumneata...

— În numele lui Allah, nu-mi trebuiesc! urlă el. Puternicul vostru părinte ar avea dreptul să-mi taie capul, de-aș face una ca asta! Nu, nu-mi trebuiesc!

Și, deșertându-și chimirul, îmi vărsă în brațe o sumedenie de cereci, beșlici și metelici, ceea ce mi se păru nesfârșit de mult, apoi se plecă de nenumărate ori, încălecă și dispăru.

Rămăsei singur pe pajiștea verde a unui drum curat și frumos, care mergea de-a lungul unui canal. Privirea mea, ațintită asupra apei liniștite, sorbea setoasă vedenii de povești orientale: umbrele palatelor și chiparoșilor pe care soarele ce apunea le culca pe luciul întunecat al Bosforului, iar mai încolo, cât cuprindeai cu ochiul, era o perindare nesfârșită de culori, aprinse, pete de aur și de aramă, limbi de foc, mistuindu-se în depărtări, frânte de colinele cu crestele liliachii, răsturnate de oglindirea mării.

Cum, atât de frumos e pământul? Nici idee n-avusesem până atunci. Pentru întâia oară vedeam atâtea minunății...

Salonul mamei și cușca plutitoare a lui Nazim-Efendi umpluseră toată viața mea trecută. Atât de tare mă adâncii acum în beția acestei zile strălucitoare și mai cu seamă în visările sfârșitului ei crepuscular, încât se înnoptase când tresării, readus în simțiri de un cântec duios ce venea dinspre o luntre cu vâsle, care luneca încet, nu departe de mine. Unde eram? Unde aveam să mănânc? Unde să dorm? Și unde era Chira, mama? Înspre ce inimă iubitoare urma să-mi îndrept pașii?

Mă pornii deodată într-un plâns în hohote, îmi răcnii tot pustiul sufletesc ce-l simțeam, și lacrimi fierbinți îmi inundară obrajii. Vâslașul mă auzi și cârmi spre mine, însă când fu la vreo doi metri de țărm, își lungi gâtul, mă cercetă un minut, apoi se depărtă strigându-mi pe grecește:

— Eeh! suflețelule! Ce te bocești așa? Nu cred să fii atât de nenorocit, că doar te văd poleit cu aur! Din noaptea aceea, nu mă mai încred în oamenii cu vocea frumoasă.

Îmi țipai singurătății toată durerea, toată jalea unei gingașe adolescențe, dată pradă nemiloasei vieți. Nici aurul acesta care-mi îngreuia buzunarele, nici inelele scumpe care îmi împodobeau degetele, nici ceasul acela domnesc nu fură în stare să-mi dea vreun sfat, să-mi aducă vreo mângâiere. Valoarea lor se nărui în ochii mei. Aș fi dat totul, până și cămașa de pe mine, aceluia care mi-ar fi scos în cale nu pe Chira, nici pe mama, ci numai o șuviță din părul lor, ea mi-ar fi dat mai multă putere decât tot metalul acesta blestemat, mi-ar fi alinat inima mai mult decât toate nestematele acestea.

Îmi rezemam fruntea înfierbântată de fiecare copac al drumului întunecat ce ducea spre oraș, și scoarța fiecărui copac am scăldat-o cu lacrimile mele. Îi strângeam în brațe și nepăsării lor repetam fără curmare:

— Mamă!... Măicuță!... Chiro!... Surioară! Unde sunteți? Eu am scăpat. Și nu știu încotro s-apuc... Și-i noapte... Și pe-aci e atâta lume... atâția oameni... Dar nu-i Chira, nu-i mama!

Deodată, la o cotitură, o lumină puternică îmi luă vederile. Doi „deschizători de cale“, cu pulpele goale și cu făclii în mâini, trecură în goană, strigând:

— La o parte!

Abia am avut timpul să mă feresc din fața unei calești luxoase care trecea, când un bici pocni și simții o arsură peste gât și bărbie. Din vremea bătăilor tatei și ale fratelui meu nu mai suferisem asemenea durere.

Mă ridicai bâjbâind. Drumul era acum și mai întunecat ca înainte, și o frică groaznică mă cuprinse. Începui să alerg cât mă țineau picioarele, fără să scot o vorbă, temându-mă de propria-mi răsuflare și de țiuitul vântului în urechi. Într-un târziu începură să apară câteva case, apoi străzi curate, uliți murdare, lume, negustori care țipau, câini care abia se mișcau și, în sfârșit, mă prăbușii leșinat, undeva pe un maidan.

M-am trezit când un om a dat să mă ridice și — la lumina lunii — zării un chip care parcă ar fi fost al lui Ibrahim, pescarul de raci de la Catagăți. În aceeași clipă, în sufletul meu se redeșteptă nădejdea de a regăsi pe Chira și pe mama. Mă agățai de gâtul omului aceluia, care mirosea a jeg și a tutun și strigai, cutremurat de plâns:

— Sunt nenorocit: le-am pierdut pe soră-mea și pe mama! Ajută-mă să le găsesc și-ți dau toți banii din buzunare, toate inelele, ceasul și hainele de pe mine...

— În numele lui Allah, nu țipa așa! îmi șopti bătrânul,

apăsându-mă peste gură, cu palma lui jilavă. Apoi, ridicându-mă, adăugă:

— Vino cu mine! Îl urmai. Abia atunci băgai de seamă că pe braț, ducea un coș cu rahat, cu care de bună seamă își câștiga pâinea.

Merserăm mai bine de-o jumătate de ceas. El tăcea; eram cu desăvârșire pierdut. Niciodată, până în seara aceea, nu mă bălăcisem printr-atât noroi, niciodată nu-mi mai fusese dat să văd mahalalele atât de murdare, nici o sărăcie atât de cumplită. În sfârșit, el mă trase într-un fel de magherniță, unde nu erau decât o saltea și un urcior cu apă, ambele pe pământul gol. Atâta tot.

— Acum spune-mi ce-i cu tine! îmi zise el, lăsându-și panerul și așezându-se turcește pe marginea saltelei.

În mai puțin de un ceas, îi povestii toată istoria mea, pe scurt, dar toată, fără să-i ascund nimic, începând de când eram lângă mama, până când am fugit de pe corabie. El mă ascultă, fără să scoată un cuvânt. În sfârșit, se ridică în picioare:

— Culcă-te colo, îmi zise, arătându-mi salteaua. Asta-i tot ce-ți pot spune în astă-seară.

Rămasei mirat, dar pe de-a-ntregul încredințat că mă va ajuta să-mi regăsesc ființele dragi pe care le căutam.

Căzui ca un buștean și adormii privindu-l pe binefăcătorul meu, care înlemnise într-un colț, cu ochii ațintiți asupra mea.

A doua zi mă deșteptai de cu noapte:

— Trebuie să plecăm...

— Ca să căutăm pe Chira? întrebai grăbit.

— Nu, copile, nu ca s-o căutăm pe Chira, dar pentru ca să nu ne mai întâlnim niciodată, căci aurul tău e piază rea. Sculele și hainele tale sunt purtătoare de nenoroc. Allah să te aibă în paza lui!

Și după ce încuie ușa, mă lăsă afară, depărtându-se cu panerul său de rahat.

Bătrânul acesta, împreună cu ceaușul, barcagiul și stăpânul calului luat cu chirie, au fost singurii patru inși, singurele ființe cinstite, cum multă vreme n-aveam să mai întâlnesc, iar această primă zi de libertate a fost singura la amintirea căreia putui să-mi mai dezmorțesc inima.

Cel dintâi pas pe care-l făcui din clipa aceasta mă duse de-a dreptul în prăpastie.

Părăsit într-un chip atât de crud, uluiala mea a fost așa de mare încât — crezând că bătrânul e nebun — n-avui măcar putere să plâng, să deznădăjduiesc. Nu-mi venea să cred într-atâta răutate. Primul meu gând a fost să plec cât mai curând în căutarea unor oameni cu inima mai bună. Viața m-aștepta la o cotitură, ca să mă servească de minune.

Nu-mi dau seama prin ce ciudățenie copilărească îmi vârâsem în cap ideea fixă că maică-mea continua și acum să-și îngrijească ochiul în vreun spital din Stambul. Cu ea, îmi spuneam, trebuie să-mi încep cercetările. Cu gândul

acesta înrădăcinat în creier, o pornii, întrebând pe trecători cam în ce parte era mijlocul orașului. Toți mă îndreptară spre Pera, unde ajunsei cu vreun ceas înainte de amiază.

Mi-era foame de nu mai puteam să mă țin pe picioare. Căutai ceva de mâncare într-o uliță laterală, de unde venea miros de friptură de oaie. Lângă colț, înaintea unei prăvălioare, un om făcea vânt deasupra unui grătar, pe care se frigeau o mulțime de frigărui. Cu un piept arămiu și păros, negustorul își întorcea marfa, se învârtea într-un picior, își da ochii peste cap și striga cât putea:

— Kebab! Kebab!

Intrai în prăvălia deșartă și cerui pâine și kebab. La o masă murdară de lemn, înghiții aproape pe nemestecate o jumătate de pâine, trei frigărui și băui apă. Apoi, scoțând un pumn de bani de aur, argint și aramă, îi întinsei să ia ce-i datoram:

— Ia-ți cât costă mâncarea, îi spusei.

Negustorul tresări, mă ținti cu ochii, privi pe furiș spre ușă și luă, cu îndrăzneală, o liră de aur, pe care o strecură iute în chimir. Pe când ieșeam, mă gândeam: „Una din două: sau o masă costă cu mult mai scump decât chiria unui cal pe-o zi întreagă, sau că tâlharului acestuia puțin îi păsa că „puternicul meu tată„ ar putea să-i reteze capul!“

Nerăbdător să dau cât mai curând de un om cumsecade, care să mă ajute din inimă în planul meu, mă îndreptai spre cea mai mare cafenea ce-mi ieși înainte în piața aceea. Mă gândeam: „E mai cuminte să mă adresez celor mari și nobili: ei n-au nevoie să mă fure și nici nu li-e teamă de găteala și de aurul meu.“

Judecata mea a fost exactă. Mă îndreptai mai întâi spre un văcsuitor, cum vedeam că făceau și alți oameni cu ghetele murdare ca ale mele.

De data asta însă fusei mai dibaci: trăsei cu ochiul la cât plăteau alți inși văcsuitorului, și-i dădui și eu cât mai puțin — un metelic. Apoi, curat oglindă, intrai în cafenea.

Mă zăpăci zgomotul asurzitor al glasurilor, zarurilor și pieselor de table. La mese, aproape n-aveai loc, toți jucau câte un joc. În adevăr, aici nu era decât lume bună, mărimi, civili și militari. Mă strecurai printre mese. Nimeni nu mă luă în seamă și nu păru mirat de bogăția de pe mine, nici chiar chelnerii.

„Cât e de plăcut să ai de-a face cu oameni bine crescuți! mă gândii. Aici te simți mai la locul tău decât printre calici.“

Mă așezai pe-un scaun, lângă doi jucători de șah, și poruncii o cafea cu caimac și-o narghilea. Din nou căutai să-mi dau seama cum plăteau ceilalți consumatori. Și care nu-mi fu mirarea când văzui că pentru un bănuț de argint, un cerec, puteai să bei zece cafele și să fumezi tot atâtea narghilele, cu bacșiș cu tot.

Cercetai chipurile celor doi jucători, vecinii mei, un ofițer și un civil, amândoi încă tineri, cu totul adânciți în jocul lor. Ei îl fixau cu atâta atenție, încât pe mine mă apucă durerea de cap. Îmi părură simpatici, mai ales figura cam bosumflată a ofițerului lângă care ședeam. Vorbeau rar, într-o turcească aleasă, ceea ce îmi plăcea cu deosebire, dar mă și înfiora, căci și Nazim-Efendi vorbea tot pe-atât de distins. Uniforma ofițerului însă îmi inspiră încredere.

„Acesta trebuie să fie un viteaz“, gândii, prividu-i pieptul plin de decorații.

— Mă iertați, domnule, nu știți dumneavoastră... Fără să mă privească, îmi făcu semn cu degetul să tac. Neizbânda asta, pricinuită de un gest atât de familiar, nu mă descurajă și după câteva clipe mă aplecai din nou să-l întreb, însă n-apucai să deschid gura, că el mă opri cu același semn de deget, iar cu mâna cealaltă înaintă o piesă. Atunci, îndrăzneț, nu mă lăsai:

— Mă iertați, domnule, nu știți dumneavoastră unde se îngrijesc oamenii care au ochii plesniți?

— Cine are ochii plesniți? zbieră acesta, aruncându-mi o privire care mă înspăimântă.

— Apăi... mama! bâigui eu.

— Mă-ta-i chioară? Și cine i-a scos ochii? făcu el, măsurându-mă din creștet până-n tălpi.

— Nu pe-amândoi, zisei timid, unul singur.

— Unde? Când? Cum?

— Tata, bătând-o... la Brăila, în România... Acum doi ani.

Ofițerul păru că-și iese din fire. Se întoarse spre prietenul său și repetă disprețuitor fraza mea:

— O femeie bătută în România acum doi ani, cu un ochi scos, și pe care o caută acum prin Constantinopol! Tu înțelegi ceva, din asta, Mustafa?

— Cum nu? înțeleg! făcu celălalt, lucrul acesta trebuie cercetat mai de aproape, dar nu aici! Și mângâindu-mă pe obraz, adăugă: Deocamdată ar trebui să îngrijim copilul ăsta; hai să ieșim!

Afară, el chemă o birjă în care ne urcarăm toți trei.

Am urmat șase luni de dulci nădejdi și de decepții crude, de libertate relativă și de viață îmbelșugată, după acest al doilea și ultim contact cu generozitatea lumii bune, care vorbește într-o limbă aleasă.

Scoborând la ușa lui Mustafa-bei, ofițerul se despărți de prietenul său. Omul acesta, pe care nu aveam să-l mai văd decât peste câțiva ani, în împrejurări de care voi vorbi, îmi aruncă o privire severă și plină de dispreț. Îl luai drept un om rău și în avântul meu copilăresc îi spusei beiului:

— E cam mândru, prietenul dumitale...

— Da, e cam mândru, dar e un om bun. (Mai vorbea de bunătate și Mustafa-bei!)

Locuința lui era o vilă uriașă, așezată în partea de miazăzi a orașului. Parcul nesfârșit, care-o împrejmuia, scobora până la Bosfor. Casa era tăcută, plină de bogății și de slugi care se strecurau ca niște umbre, muți ca mormintele. Însă aerul prietenos care umple orice locuință orientală mă făcu încrezător. Deosebita delicatețe a beiului a contribuit mult la aceasta. Nu avea nimic din vicleșugul lui Nazim. Fu încântător, cuviincios, familiar, tot timpul cât dură și nădejdea mea. N-aș avea să-i reproșez nimic — nici chiar neputința de a-mi îndeplini imposibila mea dorință — dacă, din clipa năruirii nădejdiilor mele, s-ar fi mulțumit să mă dea afară. Dar, pasiunea orientalilor este atât de înverșunată, încât falsifică inimile cele mai generoase și le împinge — fie din răutate, fie din violență — spre aceleași fapte scelerate.

Mustafa-bei mi-a înțeles povestea cu mult mai bine decât mulți alții de-atunci încoace. Sunt încredințat că omul acesta a fost sincer mișcat de ea, căci nu de puține ori ochii i se umplură de lacrimi în timpul istorisirii mele.

Îmi făgădui că va face pentru mine tot ce-i va fi cu putință.

— Dacă mama ta e în Constantinopol, îmi spuse el mângâindu-mi mâinile, voi afla-o prin spitale și prin poliție. Cât privește pe Chira, voi trimite iscoade rafinate ca eterul și viclene ca vulpea, să cerceteze până și haremurile cele mai bine păzite. Dacă dăm de ea, pun capul că o scoatem. Cu bani poți obține tot ce vrei în Turcia.

După asta îmi arătă odaia mea și mă dădu în seamă unui servitor, care trebuia să îngrijească de mine. Bijuteriile și hainele de pe mine, care — după spusa lui — „erau prea bogate și chiar indecente“, fură înlocuite cu altele mai „demne“. În schimbul tuturor acestor atenții, mi se ceru un singur lucru: să nu mă mai duc prin marile cafenele și să nu prea ies atât de des în oraș.

— Asta-i în interesul tău, adăugă el. Nazim nu are să renunțe atât de lesne la prada lui și, într-o bună zi, te poți pomeni cu o traistă în cap, legat burduf și îmbarcat ca un sac cu ienibahar.

O asemenea perspectivă mă băgă în toți sperieții. Pe loc, mă simții legat de el și de această semicaptivitate care se întredeschidea înaintea adolescenței mele.

Există diferite chipuri prin care să dai pierzării un suflet pătimaș. Cel mai lesnicios e să-l iei cu binișorul. Și cum inima mea pe atunci era plină numai de Chira, Mustafa-bei nu-mi vorbi decât despre ea.

O făcea cu naturalețe, căci mă iubea sincer, dar dracu s-o ia de sinceritate a pătimașilor! De cele mai adeseori nu este decât un narcotic delicios.

Mustafa-bei a început prin a o introduce pe Chira în casă, botezând cu numele ei unele obiecte deosebite. Astfel, aflând că narghilea și brățară, pe românește, sunt nume feminine, mi-aduse, pe rând, cea mai frumoasă narghilea pe care am văzut-o vreodată, apoi o brățară de preț. Pe amândouă era săpat cuvântul Chira, pa care nu știui să-l citesc. În sfârșit, abia împlinisem o lună de ședere în casa lui și iată că, într-o zi, pe când eram în parc, el veni aducând de căpăstru o iapă admirabilă, tânără, vioaie, capricioasă și neastâmpărată ca și Chira:

— Iată pe cea mai frumoasă Chiralină pe care ți-o pot oferi, îmi zise el. Ia-o, e a ta!

Și numaidecât mă făcu să încalec și-mi ajută să mă obișnuiesc cu zburdălniciile ei. Încadrat între el și servitorul lui, toți trei călări ieșirăm să dăm o raită prin împrejurimile pitorești ce se întindeau în partea de miazănoapte a vilei.

Un lucru trebuie să recunosc înainte de toate: nicicând, în această epocă de tristă îmbelșugare, desfătările n-au izbutit să mă facă să uit, trei zile de-a rândul, dezastrul copilăriei. Nu-i mai puțin drept că biata mea inimă se lăsa adesea ademenită de desfătări.

Lungile mele ceasuri de lene — hrănite de cuvintele încurajatoare ale beiului — se scurgeau între narghilea și frumoasa mea iapă, de care nu mă despărțeam decât ca să dorm și să mănânc și care, prin particularitățile și ciudățeniile temperamentului ei mă făcea să cred că ceva din dragostea Chirei îmi venea prin mijlocirea ei. La rândul lui, acest nobil animal mi se atașase în așa măsură, că era în stare să strice grajdul de câte ori, în loc să ies la plimbare, întârziam cu beiul la table.

În felul acesta, Chira era pretutindeni: în ochii frumoși ai iepei, în orice lucru pe care-l atingeam, în conversațiile noastre. Chipul Chirei era pe jumătate în casă.

Cealaltă jumătate a fost adusă de iscoadele puse s-o caute. Dihaniile acestea — una mai convinsă ca cealaltă — veneau să mă încredințeze că Chira se găsea în câte zece haremuri deodată.

Sub impresia descrierilor lor, de o izbitoare exactitate, în amănunțimile mișcătoare pe care mi le dădeau asupra înfățișării cadânelor pe care le zăriseră, inima mea zvâcnea să-și rupă coardele. Le sorbeam cuvintele cu nevinovăția unui copil de șase ani, și multora dintre codoașele acestea le săream de gât, strigând:

— Ea trebuie să fie! E aidoma soră-mea! Încearcă să te apropii de ea și șoptește-i numele meu: Dragomir! Fă tot ce poți și cere-i o fotografie! Dar pentru ca să poți vorbi cadânelor și să capeți o fotografie, trebuiau bani. Iar ca să închizi ochii curioșilor, să astupi urechile indiscreților, să deschizi ușile atât de strașnic păzite, trebuiau încă și mai mulți bani.

În mijlocul odăii, cu mâinile în buzunare, privind iscoditor și ironic, beiul asculta și zâmbea. Eu îi cădeam la picioare, îl imploram. Și el împărțea cu dărnicie monede de aur și de argint, după însemnătatea misiunii.

Apoi, din nou, trecură zile îndelungi de așteptare, ceasuri triste, goale de orice îndemn de viață. Deznădejdea mea nu găsea alt refugiu decât sufletul înțelegător al „Chiralinei“ mele. Împreună cu ea și înlănțuit adesea de gâtu-i mătăsos, mă avântai pe căi fără de sfârșit, în dimineți radioase sau în apusuri clocotitoare, în uitări de sine, pline de nostalgii dureroase, de plăceri ucigătoare.

Lângă mine și ca un nonsens și mai jignitor, servitorul călărea — înarmat până în dinți, urmărindu-mă pas cu pas — și prin tăcerea lui vinovată el violenta ultima expresie a iubirii mele.

În felul acesta trecu vremea din primăvară până-n toamnă, din mai în septembrie. Apoi nădejdea mă părăsi deodată.

Fotografiile ce mi se aduseseră nu erau ale Chirei și numele lui Dragomir, șoptit la urechile nenorocitelor întemnițate, nu trezi nici un ecou în tainițele întunecate ale inimilor lor. Nu-mi mai plecai urechea la dulcegăriile femeilor acestora, și ele au fost date afară.

Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Toate cercetările făcute ca să dea de urma mamei, prin Constantinopol, rămaseră tot pe-atât de zadarnice. Mi-o mărturisi chiar beiul, plictisit de întrebările mele, și pentru ca să-mi dovedească bunăvoința lui, el chemă chiar pe șeful poliției turcești — un uriaș cu o înfățișare de călău, cu mustățile lăsate pe oală și priviri de bandit. Acesta, după ce izbi din picior, salută și strigă, cu o voce de tunet, care doar că nu m-a dat peste cap:

— De când e Stambulul, n-a pus picior în el o româncă cu un ochi plesnit!

Era mai mult decât convingător.

Deznădejdea mă cuprinse de îndată ce orice iluzie se nărui în mine. Lacrimile îmi curgeau nestăpânite pe mâinile parfumate ale beiului, pe care îl rugam să mă lase să plec. El se împotrivi.

— Ce-ai să te faci, dacă ai să te duci de aici? Ba mai ai și nenorocirea să fii tânăr și frumos, două calități cu care în Turcia nu izbutești decât dacă ești șiret, și tu n-ai arma asta. Rămâi, deci, aici. La mine ai tot ce-ți trebuie, mai mult chiar decât nașterea ta ți-ar fi dat dreptul să nădăjduiești.

Eram nemângâiat. Vorbele lui răsunau ca niște clopote de înmormântare. Beiul își îndoi bunăvoința față de mine.

Cunoscându-mi patima pentru călărie, îmi comandă un costum de vânătoare, îmi cumpără o pușcă admirabilă, cu patul încrustat la Damasc — pe care o și boteză „cumplita Chira“ — și astfel echipat, într-o bună dimineață, întovărășiți de doi servitori, o luarăm pe drumul mare spre Adrianopol.

— Am să-ți arăt cuprinsurile locuite de cerbi și de vulturi! îmi spunea beiul. Și ai să vezi că viața e frumoasă și fără de femei, căci tu nu știi că chiar și cea mai frumoasă femeie sfârșește totdeauna prin a deveni o târfă.

Ocara aceasta mă izbi ca o lovitură de pumnal și mă făcu să-l urăsc pe Mustafa-bei. Îmi tăinuii pe cât putui simțămintele, dar pe loc mi-a venit ideea să fug.

Un prilej minunat nu întârzie să se prezinte. Plecasem pentru un ocol de vreo cincisprezece zile spre culmile cele mai apropiate ale Balcanilor și de-a lungul Mariței, pentru partida de vânătoare pe care beiul era obișnuit s-o facă în fiece toamnă.

Planul meu era întreit: ori izbuteam să înșel supravegherea tiranilor mei și să fug, îmbrăcat ca un țăran turc, ori îmi cumpăram libertatea cu bani. Iar dacă cele două încercări dădeau greș, nu-mi rămânea (în cazul cel mai deznădăjduit) decât iuțeala „Chiralinei“, care, după spusa beiului, era o gonace neîntrecută. Pentru ca să mă încredințez, cerui să-mi dea voie să mă iau la întrecere cu calul arab al lui Mustafa. Mulțumit că mă vede mai vesel, acesta primi, îmi dădu trei sute de pași înainte și-mi spuse că mă va ajunge până la un sat care se zărea la o depărtare de vreo trei kilometri.

La detunătura pistolului, descărcat de bei, mi-am înfipt pintenii în coastele „Chiralinei“. Iapa se ridică în două picioare, își frământă zăbala și porni ca o săgeată. Eu dădui drumul frâului și mă agățai de șa. Vântul șuiera atât de tare pe la urechi, încât îmi era cu neputință să aud goana potrivnicului meu. Nedându-mi seama în ce măsură eram ajuns din urmă izbeam cât puteam pântecele animalului. Pământul se învârtea în jurul meu, drumul alb părea că fuge ca într-o lume de basm.

În curând satul se ivi înaintea mea, apoi îl străbătui și-l lăsai în urmă, sub privirile înspăimântate ale locuitorilor. Gâște, găini, rațe, care — spre nenorocul lor — erau prin mijlocul drumului, fură făcute praf.

La un kilometru dincolo de sat, beiul mă ajunse din urmă. Puțin după aceea sosiră și servitorii, aducându-mi pușca, pe care nici nu știam că o pierdusem.

— M-ai bătut! îmi spuse el, strângându-mi mâna. Cere-mi ce vrei și-ți voi da!

— Ei bine, îi răspunsei, dă-mi un kilometru înainte și făgăduiește-mi că dacă nu mă ajungi, până la celălalt sat, nu mă mai cauți!

El păru îndurerat!

— Până într-atâta te-ai scârbit de mine? Ce-ți lipsește? Femei? Pot să-ți dau oricâte vrei: din haremul meu, sau fecioare de paisprezece ani. Ținuturile acestea mișună de femei, de toate fețele, de toate neamurile, și care nu râvnesc altceva decât să ni se dea ca roabe, fiindcă nu-i nici o fecioară care să nu-și găsească într-o zi neghiobul ei.

— Mustafa-bei, nu crezi că libertatea e mai scumpă decât robia și că un „neghiob“ care ți-e drag prețuiește mai mult decât un prinț de care ți-e scârbă?

— E drept asta, răspunse el. Dar ocupă-te mai puțin de ceea ce e drept... și vezi mai bine de ceea ce e bun. Noi suntem stăpânii tuturor olaturilor acestora, cu dobitoace cu tot. De ce n-am gusta din ceea ce ni se oferă atât de dobitocește poftelor noastre?

În clipa aceasta ochii mi se deschiseră pe deplin înțelegători asupra vieții. În adevăr, în cinismul lui, beiul avea dreptate: totul se pleca „dobitocește“ sub puterea sa. Nu era dator nici măcar o mulțumire.

Pe pământul turcesc, ca și pe cel bulgăresc, musulmanul și creștinul, de la sărac la bogat, nu erau decât niște robi ascultători, și dacă fecioarele se ascundeau la sosirea noastră, părinții lor, pentru a obține bunăvoința stăpânului, nu cerșeau decât îngăduința de a le jertfi, cu aceeași ușurință cu care ne ofereau patul cel mai bun și oaia cea mai grasă.

Spectacolul acesta mă făcu să râvnesc cu atât mai mult libertatea. Mă simțeam vinovat de belșugul în care trăiam. În sufletul meu tânăr încolți trebuința de a-mi căuta o meserie independentă, care să-mi îngăduie să-mi câștig pâinea cinstit. De atunci începu să nu mă mai preocupe nimic altceva decât grija de a fugi. Însă prilejul acesta întârzia să se arate, și orice sfârșit de zi mă găsea tot atât de deznădăjduit cum fusesem în ajun.

Eram din ce în ce mai bine păzit. Ziua, în timpul lungilor și obositoarelor goane ale vânătoarei, eram neîntrerupt alăturea de bei sau încercuit de doi servitori. Noaptea dormeam în odaia tristului meu protector, fără speranță de scăpare. Astfel, cel dintâi dintre cele trei mijloace de fugă se mistui. Al doilea, de a-mi cumpăra cu bani libertatea, căzu și el. Iată cum:

Într-o zi, pe când ploua cu găleata și în vreme ce beiul juca șah cu gazda, eu începusem o partidă de table cu servitorul meu. Eram singuri. Pentru a-mi ajunge ținta, devenii duios, sentimental și îl lăsai să înțeleagă dorința mea de fugă. El făcu pe surdul. Atunci i-am făgăduit banii și bijuteriile pe care le aveam. M-a refuzat.

— Cum, Ahmed? Se zice că în Turcia cumperi orice poftești cu aur!

— Da, cumperi... îmi șopti el, dar cel care vinde trebuie să ia atâta aur, încât să-și poată răscumpăra viața, la rândul său... iar tu nu ai bani de-ajuns.

Nu-mi mai rămânea decât să-mi pun viața în joc, într-o fugă disperată. Știam că pot fi ucis ca un câine, și, cu toate acestea, n-am șovăit o clipă.

Ne găseam într-o regiune muntoasă, împădurită, foarte prielnică țintei mele. A doua zi, dis-de-dimineață, începurăm să urcăm un drum greu, printre brazi, întovărășit de cinci călăreți, care trebuiau să organizeze o bătaie.

Pentru a nu da timp servitorului să-i spună stăpânului său ceea ce-i propusesem cu o zi înainte, m-am hotărât să-mi încerc norocul, de cum s-o ivi prilejul, și se prezentă cum nici nu-l așteptam.

Vânătorii poposiră la marginea unei poieni întinse, în mijlocul căreia dormea un mic lac străbătut de un torent.

— Aici e adăpătoarea ciutelor! spuse liniștit călăuza.

Și plecă cu cei patru oameni ai săi. Ambii servitori fură așezați în două locuri strategice, cu porunca să tragă când va trebui să cârmească vânatul spre pușca beiului.

Astfel, împrăștiați, simțeam că libertatea mea se apropie, căci era cu mult mai lesne să scapi de un singur om, decât de toată ceata.

Stăteam la pândă îndărătul unei stânci; priveliștea cuprindea partea de unde trebuia să ne cadă vânatul.

— Tu să nu tragi decât dacă mi-o scăpa mie lighioana, ori dacă ți-o trece pe sub nas, îmi spuse Mustafa-bei, căci „cumplita Chiră„ nu-i prea de demult în mâna ta!

În adevăr, eu nu știam să ochesc.

Trecuse cam vreun ceas, când răbufni un foc de pușcă, apoi două sau trei. Beiul, cu pușca gata, scruta împrejurimile, și deodată, ca și cum ar fi răsărit din pământ, un cerb apăru drept pe cărare, dar după o clipă pieri spre dreapta, unde se ținea Ahmed.

— Nu ne scapă! răcni beiul. Fug să-l iau din coastă! Rămâi aici și aține-i trecerea ca să-l abați îndărăt!

— Ba rămâi tu, na! ține pușca! am strigat în urmă-i, când l-am văzut depărtându-se în galop.

Aruncând pușca și tolba, o luai de-a dreptul spre vale, părăsii drumul și mă afundai în brădet, iar când dădui de-un drum neted, îmi repezii iapa într-o goană vijelioasă. De fuga aceasta atârna libertatea sau moartea mea:

— Scumpă Chira, vino-mi în ajutor!

Trebuie să fi făcut cel puțin vreo cinci leghe de la locul de vânătoare, când — în lumina duioasă de toamnă — m-am oprit într-o dumbravă de pe malurile Mariței. Îmi lăsai iapa să pască și să se odihnească. Zdrobit de oboseală și zăpăcit de fericire, mă lungii pe pătura mea. Cu toate acestea, mă încercau fiorii morții: în fuga mea fusesem văzut de locuitorii satelor și tăietorii de prin păduri. Și mă întrebam mereu: „Am scăpat sau nu?“

Înaintea ochilor mei, pământul se întindea necuprins și frumos, iar eu nu-mi dădeam seama dacă eram liber să mă scol și să plec după capul meu. Umbra unei mâini nevăzute mă amenința — ea mă putea înhăța în orice clipă și să mă rețină.

Somnul mă scoase din încurcătură. Pleoapele mi se închiseră, grele. La deșteptare, mă simții mai puțin încurcat, căci lângă mine, șezând turcește, Mustafa-bei veghea asupra fericirii mele. În timp ce eu mă frecam la ochi, ca pentru a goni un vis urât, el îmi spuse, arătându-mi o geantă din piele de căprioară:

— Uite, Dragomire, ți-am adus de mâncare... Trebuie să-ți fie foame! Iar pe când ne înapoiam în trapul cailor, adăugă:

— Așa, hai? Ești în stare să-mi faci și pocinoage de-astea? Dar tu nu știi că chiar și Dumnezeu se lipsește de lucrul pe care turcul pune mâna?

În câteva zile după aceea, întorcându-ne la Constantinopol, cea dintâi grijă a beiului a fost să spună celor doi servitori, chiar în fața mea:

— De două ori pe săptămână veți însoți pe domnul Dragomir la plimbare, călări, timp de un ceas, mergând numai la trap, și veți răspunde de el cu capetele voastre. Vă poruncesc să trageți în burta iepei lui, la cea dintâi încercare de fugă! Apoi se întoarse spre mine: Și chiar acasă nu mai ai voie să umbli decât prin apartamentul tău!

„Servitorii“ însă n-avură când să îndeplinească aceste gingașe porunci, căci chiar în ziua aceea mă îmbolnăvii și căzui la pat. Vreme de o săptămână, zăcui fără cunoștință, pradă frigurilor și aiurărilor.

Când mi-am venit în fire, odaia mea era prefăcută într-o vastă infirmerie. Doi medici vegheau pe rând la căpătâiul meu. Mustafa-bei era aproape nebun.

Uitându-și rangul, el se frământa la picioarele mele, cerându-și iertare.

— Mă lași să plec? l-am întrebat.

— Dar asta nu se poate, suflețelule! Cere-mi tot ce vrei, dar nu să pleci!

— Atunci mai bine să mor! i-am zis întorcându-mă cu fața la perete.

Da, voiam să mor. Dar nu mori când ți-e voia. Trei săptămâni mai târziu părăseam patul, ca să intru într-o lungă convalescență, când, timp de o lună, nu ieșeam dintr-o criză furioasă de nervi, decât ca să cad într-o năuceală completă.

Toate darurile pe care mi le aducea beiul le călcam în picioare, le sfâșiam. Frumoasa mea narghilea o izbii de gratiile ferestrei, iar brățara o făcui bucățele. Chiar și numai apariția asupritorului meu în odaie mă făcea să-mi sfâșii hainele de pe mine.

În vremea asta, o întâmplare duioasă, nevinovată și neașteptată veni să pună puțină rânduială în organismul meu dezechilibrat.

Începuse iarna. Iarna blândă și senzuală a Bosforului. Singur, de dimineața până seara, tot ce puteam face era să privesc în parc prin cele trei mari ferestre ale apartamentului.

Pentru a mai însufleți acest colț pustiu al parcului, aruncam păsărilor resturile meselor mele: pâine, fructe, carne.

În curând, o sumedenie de vrăbii și chiar de ciori începură să se apropie, pe furiș, și să ciugulească sub ochii mei.

Într-o zi, spre marea mea mirare, un câine ciobănesc apăru printre arbori. El se opri departe de ferestre, adulmecă aerul și auzind că-l chem, își vârî coada între picioare și se îndepărtă cu un aer trist.

„Și acesta trebuie să fi gustat din bunătatea oamenilor!“ mă gândii.

În zilele următoare reveni și se apropie ceva mai mult. Mă ascunsei, ca să nu-l sperii, și i-am aruncat trei sferturi din îmbelșugata mea masă. Încetul cu încetul, în sfârșit, ne împrietenirăm. La mângâierile mele, începu să dea din coadă și plecă, lăsându-mă să înțeleg că trebuie să mă mulțumesc cu atât în ziua aceea. Îi dădeam dreptate, căci, cumințit de propriile mele pățanii, eram eu însumi hotărât să fiu mai cu luare-aminte în alegerea prieteniilor mele, dacă Cerul s-ar fi îndurat să mă ajute să-mi redobândesc într-o zi libertatea.

Câinele acesta avea un suflet deosebit. Cu toate că era mort de foame, mânca cu delicatețe și se ferea să-și ia îmbucătura de-a dreptul de pe pământ, mesteca încet și nu rodea niciodată oasele. Neîndoios, o mare durere trebuie să-i fi apăsat inima... De ce, de pildă, nu se lăsa să fie hrănit de oamenii miloși?

Se știe că la Constantinopol fiecare musulman are câinii lui obștești, care îl întovărășesc o dată pe zi la brutărie, unde fiecare își capătă bucățica lui de pâine. Va fi găsit el înjositor faptul acesta? Îi plăcea mai bine să bată câmpii, pentru a găsi o viață mai neatârnată? Sau poate îl scârbea promiscuitatea abjectă a semenilor săi?

Îl botezai Lupu, nume potrivit purtării lui sălbatice și demne, și făcui minuni de îndemânare ca să dobândesc din parte-i un început de prietenie. A fost cât se poate de zgârcit cu avansurile pe care mi le făcu; dar fiecare dintre noi își are viața lui, durerile și propria lui filozofie. Așa că am respectat rezerva, în care se ținea. Pentru ca să-i dovedesc că-l înțelegeam, nu-i mai aruncam carnea de-a dreptul pe pământ, ci i-o învăluiam în hârtie.

Fără îndoială că a băgat de seamă aceasta, căci, pentru întâia oară, se hotărî să se așeze pe picioarele dindărăt și să mă privească în față, destul de departe totuși pentru a nu putea fi ajuns de vreun băț.

Lupu era bun, un câine de rând și destul de voinic. Cât despre starea lui de curățenie, de! face omul ce poate, când duce o viață de lup.

Ochii lui mari, negri, clipeau trist, asupra durerilor vieții silindu-se — fără nici o îndoială — să le vadă mai bine. Expresia lor mai că nu putea fi definită. În orice caz, nu erau nici blânzi, nici chiar indulgenți. Cât despre fruntea lui, era poate de o prea rece seninătate și de un calm prea încăpățânat.

— Sărmane Lupu! îi vorbeam, întinzând deznădăjduit mâna printre gratii și cerșindu-i un semn de încredere. Sărmane Lupu, să fi suferit tu oare atât de mult, încât să ți se fi împietrit inima? Cred că multe ți-a pătimit pielea — odinioară — gustând din dragostea celor tari și că poate vei fi avut și tu cândva frumoasa ta narghilea, brățara ta, pușca și iapa ta, apoi boala și medicii tăi. Dar, oricum, tu azi ești liber, pe când eu sunt întemnițat și fără nădejde, în dosul gratiilor ăstora. Hai, frate Lupule, apropie-te și lasă-mă să te mângâi!

Nu vreau să spun că în Turcia câinii înțeleg românește, dar pot să afirm că Lupu al meu — după ce a ascultat săptămâni întregi plângerile mele deznădăjduite — s-a apropiat într-o bună zi, cu îndrăzneală, și și-a pus laba în palma mea. În ziua aceea mi s-a dat cea mai sinceră strângere de mână din câte am primit în viața mea.

Eram fericit ori, dacă vreți, am simțit din nou binefacerile bucuriei, care nu încearcă decât inimile nemuritorilor, oricare ar fi durerea ce le bântuie. M-am ferit pe cât am putut să-mi destăinui prietenia pe care o legasem cu Lupu. Pentru ca să nu mă trădeze fără voia lui, l-am făcut să înțeleagă că atunci când ferestrele erau închise nu găsea nimic de mâncare. El a înțeles atât de bine lucrul acesta, că, mai târziu, ori de câte ori le vedea închise, se întorcea de departe și pleca. De asemenea, în convorbirile noastre, când ziceam: „Du-te, prietene, hai, du-te acuma!“ el pleca pe dată ce închideam ferestrele, se îndepărta demn, prietenos, fără să se supere.

Pe Mustafa-bei și pe servitorul lui îi primeam la anumite ore: pe cel dintâi, ca să mă vadă; pe ceilalți, ca să mă servească. Din pricina stării mele nervoase, vizitele acestea erau cât se poate de scurte.

Îndeosebi prezența beiului mă făcea să-mi ies din sărite, și, de-abia venit, se ducea la dracu. Apartamentul său era lângă al meu, dar ne despărțea un mare fumoar. Pentru mai multă siguranță, mă închideam cu cheia.

Cu bucuria pe care Lupu o aduse în viața mea, îmi schimbai atitudinea, devenind mai împăciuitor. Beiul îmi răspunse, încărcându-mă de favoruri. Astfel, îmi îngădui să mă plimb prin parc, întovărășit, bineînțeles de servitorul meu.

Dar, cu deosebire, două din favorurile pe care mi le arătă îmi fură funeste și avură înrâuriri incalculabile asupra restului vieții mele.

Mai întâi, beiul introduse în casă alcoolul, care mi-era aproape necunoscut și, din nenorocire, băutura asta dulceagă îmi plăcu peste măsură. Sub înrâurirea beției, creierul meu pierdu simțul tristei realități, mintea mea luă câmpii. Găsii o mângâiere în rachiu și rugai să mi se dea mereu.

Beiul îmi dădu cât am vrut și bău și el. Ne îmbătam zilnic. Alungându-ne — în patru labe — pe covorul largului fumoar, urlam ca lighioanele. Mai ales el era de nerecunoscut. Chipul lui nu mai avea nimic omenesc, și într-o seară — pe când voia să-mi sfarme între dinți un deget de la picior — îl izbii peste față cu un vătrai de la sobă. El stătu liniștit, la pământ, lăsă să i se prelingă sângele spre gură, și își linse buzele. Atunci, de scârbă, îl scuipai în obraz. El se linse din nou.

Zilele care urmau acestor desfrâuri îmi erau de nesuferit. Ședeam în pat până la amiază, văitându-mă. Capul îmi părea de plumb, aveam chipul palid și tremuram din tot corpul. Lumina zilei îmi făcea rău. Mustafa-bei trăgea draperiile grele ale ferestrelor. Și de îndată ce camera se lumina de nenumărate lumânări și se îmbălsăma de mirt, nebuniile începeau și mai îndârjite.

Într-o noapte pe când eram năucit de beție, patru fete cu tamburine și castaniete năvăliră în fumoar și începură un joc amețitor. Inima îmi tresări de plăcere! Ai fi jurat că sunt patru Chire gătite ca niște domnițe orientale, cu chipurile abia ascunse de văluri.

Sării de la locul meu răsturnându-mi cafeaua, păhăruțul cu lichior și narghileaua și mă aruncai la picioarele lor. Lungit în mijlocul camerei, cu ochii închiși, simții îndelung, foarte îndelung, fâșâitul rochiilor lor și oarecari parfumuri necunoscute îmi izbiră nările cu putere, apoi...

Apoi, îmi pierdui cunoștința...

Când mă deșteptai, eram în pat și nu-mi venea să-mi cred ochilor, simțurilor, respingătoarei realități. Patru târfe din cel de pe urmă bordel, bătrâne, zbârcite, scârbos de goale, mă mângâiau, mă hârjoneau din toate părțile, acoperindu-mi fața și trupul cu balele lor. Mă zbătui, țipând după ajutor. Ele mă mângâiau și mai de zor. Atunci mă smucii din brațele lor, înșfăcai cleștele de la sobă și sfărâmai totul în odaie, oglinzi, vase, statui, bibelouri, tot ce mi-a stat în cale.

Înspăimântate, dezgustătoarele prostituate s-au făcut nevăzute, ducându-se să spună lui Mustafa-bei că eu mă îndărătniceam să nu recunosc pe cele patru fete de mai înainte, în aceste „cotoroanțe“ cu chip de bufniță.

După noaptea asta de desfrâu, mă închisei douăzeci și patru de ceasuri în odaia mea, nemaiprimind pe nimeni. Mâncarea îmi făcea greață. O azvârlii lui Lupu, căruia îi mărturisii decăderea mea.

În sfârșit, scârbit până în măruntaie de josnicia în care beiul voia să mă cufunde, am hotărât să mă spânzur și chemai pe stăpânul meu pentru a-i spune că — dacă nu consimte să-mi dea drumul — îmi pun planul în executare prin orice mijloace aș găsi. Mi se răspunse că beiul plecase într-o călătorie de zece zile. Vestea aceasta a fost o nouă surpriză pentru mine și o mare ușurare. Ideea fugii mi se înfipse în minte.

Eram în martie. A doua zi, după plecarea beiului, mă plimbam prin parc, întovărășit de slugă, când deodată o întrebare îmi trăsni în minte: „Pe unde intră câinele în parc?“ Parcul era doar împrejmuit de ziduri vechi și cu neputință de escaladat, iar poarta cea mare, din față, sta veșnic zăvorâtă. Trebuia doar să fie vreo spărtură pe undeva. Începui să cercetez cu băgare de seamă și, în adevăr, ținându-mă de-a lungul zidului îmbrăcat în iederă și cătină, am găsit un loc în care frunzele erau călcate în picioare. Făcându-mă că am o nevoie oarecare, lăsai însoțitorul pe cărare și mă strecurai în tufiș și, la temelia zidului, am descoperit o surpătură proaspătă, care îngăduia trecerea spre latura cea mai neumblată a câmpiei. Îmi însemnai locul în minte: se găsea tocmai în fața ferestrelor mele.

În chiar noaptea aceea, prizonier al blestematei mele fortărețe, creierul mi se aprinse. Scăparea era acolo, la două sute de pași de odaia mea. Dar cum să mă strecor printre gratiile acestea înțepenite în niște usciori de stejar?

Mă străduii zadarnic, prin întuneric, până la miezul nopții. Mă istovii încercând să lărgesc gratiile, apoi scobind la îmbucătura lor în ramă, ca să le pot smulge. Silință zadarnică!... Simțeam că înnebunesc. Afară: lumină de lună, liniște, spațiu, libertate... Aici: închisoare, desfrâu, tiranie... Întrezăream sosirile beiului și reînceperea sarabandei cu tot cortegiul ei. Mă simțeam zdrobit. Odaia mi se părea o cușcă infernală, stăpânită de diavoli. Un fior de gheață mă furnică prin spate, sudori reci îmi acoperiră fața, încât mi-am mușcat limba până la sânge.

Ceasul era două. O liniște de mormânt stăpânea toată casa.

Repede adunai hârtii, petece, lemnișoare, le așezai pe pervazul ferestrei și le dădui foc. Tremurând de spaimă, priveam spre tocul ferestrei care se mistuia, în timp ce camera se îneca în fum, iar parcul începea să se lumineze. Mă apăsam cu amândouă mâinile pe gură ca să nu strig ajutor. Într-o sforțare deznădăjduită, apucai un vătrai și smulsei două gratii, care se prăbușiseră înăuntru, împreună cu bucăți de cărbuni aprinși. Apoi, ca scuturat de friguri, am adunat ce aveam mai de preț și sării în parc, unde începui să alerg, cât puteam de iute, spre zid.

Dar în zăpăceala mea și împiedicat de întuneric, nu putui să nimeresc surpătura deodată. Cuprins de groază, începui să alerg la deal și la vale, răscolind ramurile și însângerându-mi fața și mâinile. În sfârșit, cu un strigăt de bucurie, dădui de gaura salvatoare și o zbughii afară!...

După vreo două ore, în schimbul câtorva bani grei de aur, eram pe țărmul asiatic, și de acolo, în lumina zori-lor, contemplam colțul drept al Perei, de unde flăcări uriașe se înălțau, răzbunătoare, spre ceruri! Un incendiu mai mult în Constantinopolul acesta bântuit de incendii...

În seara acelei zile liberatoare, o diligență mă lăsă la ușa unui han dintr-un sătuleț turcesc. După câteva zile mă culcam în Smirna, iar o săptămână mai târziu fumam o delicioasă narghilea pe terasa unei mari cafenele din Beirut.

Dar nu s-a sfârșit încă...

Acum mă credeam în stare să deslușesc limpede viața și să nu mă las înșelat. Aveam șaisprezece ani și oarecare experiență. Experiența aceasta a mea împărțea lumea în două categorii: întâi veneau ființele blânde și iubitoare, cum erau Chira și mama, apoi sălbaticii de teapa tatălui meu și, în sfârșit, mărinimoșii de felul lui Mustafa-bei. Trebuia deci să iau aminte.

Și chiar de pe terasa de unde mă aflam, începui pe loc să mă feresc de vreun jucător de șah cu trăsături simpatice. Mă gândeam la sărmanul Lupu, care se codise atâta vreme până să se lase mângâiat de mine. Făcui la fel, îndepărtându-mă întotdeauna de mâinile care se întindeau să mângâie obrajii mei de adolescent.

Dar, vai! Mă păzii atât de bine că, fără să-mi dau seama, mă apropiai de altă prăpastie, căci viața nu se cuprindea toată în cele trei categorii ale mele.

Închiriasem o cameră, chiar deasupra frumoasei terase a lui „Grand Concert-Variétés“, de pe unica piață publică din Beirut. De dimineață până seara, cafeneaua gemea de lumea cea mai împestrițată, dar, afară de eleganții băștinași, de care mă feream, ceea ce făcea farmecul acestui local era trupa de artiști străini, angajați la varieteu.

Bărbați și femei, tineri și bătrâni, frumoși și urâți, ei erau cu toții oameni de viață. Pretutindeni n-auzeai decât glume, râsete comunicative. Pentru fiecare dintre obișnuiții cafenelei ei aveau câte-o vorbă drăguță, și fiecare era mulțumit. Cum și eu făceam parte dintre obișnuiți, mulțumirea generală dădu și peste mine și mă nimeri de minune!

Artiștii aceștia erau italieni, greci și francezi. Locuiau în același hotel cu mine. Pe un coridor strâmt, în fața odăii mele, ședea o tânără pereche de greci, care cântau foarte bine. Bărbatul nu-mi plăcea, dar femeia... s-o sorbi într-un pahar de apă! Eu o sorbeam din ochi de dragă, dar... în taină. Ori de câte ori ieșeam, nu știu cum se făcea, că ușa camerei lor era mereu deschisă, iar ea totdeauna singură și aproape goală în fața oglinzii. Asta mă făcea să mă rușinez din cale afară și închideam ochii cât puteam, dar... ceva mai tare decât mine, mi-i deschidea.

Și iată că, într-o bună zi, pe când ne încrucișam prin umbra coridorului, ea mă prinse în brațe, mă sărută apăsat și spuse:

— Dar știi că e rușinos tinerelul nostru! Trebuie încurajat!

Zăpăcit de întâmplarea asta, îndată ce m-am întors în odaia mea, mi-am zis: „Ei și!... Ce primejdie poate fi într-un sărut pe care-l dă o femeie unui tinerel?“

Căci, într-adevăr, acum eram un „tinerel“. Nu o spunea ea? Și hainele, independența, aperitivele scumpe pe care le luam o dovedeau îndeajuns. Numai judecata mea n-o dovedea, căci începusem să-mi pierd capul... Dar cui îi pasă de judecată?

Într-o după-amiază contemplam de la fereastra mea furnicarul de oameni din piață, mă gândeam la jocul, la vocea, la gesturile actriței, amintindu-mi cu durere ingenuitățile Chirei, când, deodată, ușa se deschise, și cântăreața intră. Mă prinse frica.

— Nu te teme de nimic, micuțule: el e jos, prins într-un joc mare... Mi s-a aruncat de gât. Am protestat:

— Nu vreau să stați aici.

— Cum? Mă gonești? Și eu care te iubesc și care credeam că și tu mă iubești! șopti ea duioasă, sărutându-mă.

Ședeam pe pat alături de ea și zău, nu mă simțeam rău deloc. Apoi, nu știu cum a făcut, dar tot mângâindu-mă, deschise ușa și apucă repede o tavă pe care erau o sticlă de vin străin și prăjituri. Îmi plăcură nespus. Ea porunci altele. Nu m-am dat bătut, nici de data asta, mai din lăcomie, mai pentru a face pe grozavul. Și ce mai îmbrățișări! Ce sărutări!

Dar am băgat de seamă că grecoaica prea mă pipăie și mă rușinai.

— Știi ce, puișorule? îmi zise ea. Nu ești bun de nimic! La vârsta ta!

Și ca să nu mă supăr schimbă vorba:

— Ești raia?

— Nu știu...

— Ce acte ai?

— N-am nici un act.

— Cum, călătorești prin Turcia, fără hârtii? Dar asta-i cât se poate de imprudent, dragul meu: ai putea fi arestat!

Mă îngrozii. Dacă mi-ar fi spus cineva că poliția lui Mustafa-bei e la ușă, nu m-aș fi înspăimântat mai tare. O rugai să nu spună nimănui. Ea îmi făgădui sprijinul ei. Iar protecție! Ce blestem! Oare nu e chip să trăiești nicăieri pe lumea asta fără să fii protejat?

Pe loc mă cuprinseră tot felul de gânduri negre. Ea îmi mângâie degetele:

— Ce frumoase inele ai!... Nu-mi dai și mie unul? Firește, n-am putut refuza un inel... protectoarei mele. Viața mi se întunecă. Nici cincisprezece zile nu trecuseră de când trăiam în libertate. Și iată că o mână invizibilă care parcă se întindea de la Constantinopol până la Beirut, îmi primejduia din nou viața.

Dar o mână foarte vizibilă și mult mai apropiată îmi întinse, în chiar seara acelei întâlniri, o socoteală de vinuri străine și prăjituri care egala prețul întreținerii mele pe o lună întreagă.

Plătind nota, mi-am zis:

„Asta și cu inelul mă fac să înțeleg că libertatea mea e bolnavă rău“.

După câteva zile, am aflat cât era de bolnavă.

Nedespărțiți la aperitiv, cântăreața și bărbatul său deveniră curând comesenii și chiar pensionarii mei. Într-o zi, pe când jucam o partidă de table, un ofițer de poliție se apropie și-mi spuse:

— Dumneavoastră locuiți aici, domnule?

— Da, domnule! șoptii, gata să leșin.

— Fiți așa de bun și treceți mâine dimineață pe la poliție să vizeze hârtiile!

Și, salutând prietenos pe tovarășii mei, plecă. Am simțit că mă prăbușesc într-o prăpastie.

— Nu face nimic! îmi spuse cântăreața. Bărbatul meu se va duce chiar acum să-l roage pe polițai să te lase în pace. Sunt prieteni buni!

Cu câtă căldură le-am mulțumit!

În adevăr, nimeni nu mai veni să mă supere. Chiar în ziua aceea mă frământai să găsesc un mijloc de a le arăta recunoștința mea, altfel de cât prin mesele ce le ofeream. Prilejul mi-l dădu bărbatul însuși:

— N-am noroc la joc, prietene! îmi spuse el, aprins la față. N-ai putea să mă împrumuți cu două lire?

— Cum nu!

A doua zi a fost atât de nenorocos și-mi mai ceru două lire. A treia zi, tot pe atât. După vreo săptămână, ghinionul lui îmi dădu de gândit, căci, dacă urma tot astfel, banii nu-mi ajungeau nici trei luni.

În aceeași seară, am luat drumul Damascului în tovărășia a doi mari negustori de covoare.

Zdruncinat în colțul harabalei, mă gândeam la ciudățeniile vieții:

„De-acum trebuie să fiu cu băgare de seamă și față de femeile care au obiceiul să te sărute pe întunecimea coridoarelor!“

Damascul a fost pentru mine cu adevărat un drum al Damascului. Acolo, viața mea se schimbă cu totul.

Ai crede că asupra acestui oraș Dumnezeu a cernut praful din cele patru colțuri ale lumii. Ajungând aici, crezui că-mi dau sufletul.

Mă îmbrăcasem cu un costum sărăcăcios de orășean grec, pentru a trece mai nebăgat în seamă. Celelalte lucruri le duceam la subsuoară, învelite într-o basma, iar bijuteriile și banii mi-i ascunsesem în chimir, pe care-l încinsesem chiar pe piele. Astfel deghizat, mă simțeam la adăpost de orice „protecție“ nedorită. Mă strecuram pe străduțele care străbăteau, ca niște hrube, casele mahalalei Cadem, căutând vreo odaie mai ieftină. Un hangiu grec îmi spuse că pentru ca să mă coste mai puțin ar trebui să iau un pat, în vreo odaie cu două paturi. Am primit.

Când am intrat să văd camera și să-mi las legătura, întrebai cine va ocupa patul celălalt.

— Tot unul ca tine! îmi răspunse el, morocănos.

Eram foarte tulburat. Țara mea, Chira, mama se scufundau într-o depărtare neguroasă, pe veci dispărute pentru mine. Iar eu, pe veci smuls din cuibul meu drag, ce căutam în orașul acesta sinistru? Cum puteam eu nădăjdui să mai dau de soră-mea? Și ce-am să pot face, ca să-mi câștig pâinea de toate zilele, când voi isprăvi banii?

Afară de asta, n-aveam nici un act. Și iată ce era mai grav. Puteam fi arestat oricând. Cine m-ar fi scos din închisoare?

În curtea hanului, în jurul unui havuz împodobit cu flori, o mulțime de pierde-vară ședeau tolăniți, flecăreau, fumau și beau un rachiu lăptos. Toți păreau fericiți. Oamenii aceștia erau la ei acasă. Se cunoșteau, se ajutau între ei, aveau dureri și bucurii comune. Dar eu? Ce eram eu pentru ei? Un necunoscut. Cine intră în odaia în care zace un necunoscut ( de boală sau de inimă rea), ca să-l întrebe ce-l doare sau ce-ar pofti?

Instinctiv, dusei mâna la chimir, unde îmi aveam banii, singurii mei prieteni! Dar aurul e un prieten care te părăsește, fără să-i pese, te trădează cât ai clipi din ochi, iar eu nu cunoșteam nici un mijloc prin care să-l fac să reintre în chimir.

O ființă precum Chira ar fi fost cu totul altceva. Ea nu m-ar fi părăsit pentru nimic în lume. Eram nedespărțiți. Oare să fi fost cu putință să existe vreo altă Chiră pe lumea asta? Poate! Dar ele își aveau desigur Dragomirii lor. Pentru ele eu eram un simplu necunoscut, un trecător pe care-l privești o clipă cu curiozitate și pe care-l uiți tot atât de ușor.

Ca să mă mângâi, cerui un pahar cu rachiu, apoi altul. Ceasul prânzului veni. Am gustat ceva și cerui un pahar cu vin, apoi altul. Și cu inima grea de amărăciune mă urcai în odaia mea.

Aici, un om ca de vreo treizeci de ani, pe jumătate dezbrăcat, sta pe marginea patului. Pe masă ardea o lampă. Două scaune. Paturile, de o curățenie îndoielnică. O oglindă afumată. Nici urmă de lavoar.

Îi dădui bună seara pe grecește și-mi examinai patul.

— Trebuie să-l depărtezi de perete, îmi vorbi el ca unei vechi cunoștințe, sunt ploșnițe. Vom lăsa lampa aprinsă toată noaptea: ploșnițele, ca și bufnițele, se tem de lumină.

— Ploșnițe? făcui eu mirat, căci într-adevăr nu văzusem în viața mea asemenea gângănii. Ce sunt astea, ploșnițe?

— Cum? tu nu știi ce sunt ploșnițele? mă întrebă el uimit. Lasă, ai să afli în noaptea asta... Dar, ia spune-mi, unde ai dormit până acum de n-ai habar de ele? Eu, dimpotrivă, nu știu ce-i aia un pat fără ploșnițe!

— Și fac rău ploșnițele? întrebai, înfricoșat de acest vrăjmaș.

— Oleacă, îmi răspunse el nepăsător.

Eram obosit. Voiam să mă dezbrac și să mă culc, dar o rușine necunoscută până atunci mă reținu în fața acestui străin. El înțelese, căci micșoră lumina, iar după ce mă strecurai în așternut, se sculă și mări flacăra.

— Parc-ai fi o fată mare! adăugă el râzând.

Această glumă îmi dădu un pic de încredere în el, și noaptea aceea am dormit în pace, strângându-mi chimirul sub căpătâi.

A doua zi de dimineață nu știam mai mult decât în ajun ce însemnează o pișcătură de ploșniță, dar tovarășul meu îmi arătă o pată de sânge pe fața de pernă. Mă îmbrăcai vesel, fără să mă mai jenez de el.

Din curte răzbăteau frânturi de vorbe și hohote de râs. Privii pe fereastră: în jurul fântânii, aceeași lume împestrițată fuma din ciubuce lungi și sorbea zgomotos din cești cu cafea. Curtea era stropită și măturată. Aerul proaspăt pătrundea adânc în plămâni, o lumină aurie, misterioasă, cum numai în Orient strălucește, învăluia lucrurile și ființele.

M-am luminat pe dată. Drăcușorul cel duios, care dormea în adâncul sufletului meu, se trezi.

— Nu vrei să luăm o cafea împreună? îl întrebai pe necunoscut.

— Ba da, cu plăcere.

Jos, trăgând din ciubuce, care fumegau ca niște coșuri, vorbirăm multe și de toate. El îmi destăinui amarurile lui: n-avea de lucru, nici bani și era dator vândut. Atunci i-am destăinuit că și eu aveam un necaz.

— Mi-am pierdut actele. Dacă m-ai ajuta să-mi procur

altele, ți-aș da o liră turcească drept mulțumire. El se înflăcără:

— Cum nu! Se poate! Cunosc un „scriitor public“ care face așa ceva, dar cere cam scump.

— Cât? întrebai voios.

— Patru lire!

— Le dau!... Și ție, lira făgăduită.

După un ceas, un scrib cu o barbă lungă și albă se jura — pe ochii lui — înaintea unui funcționar, că mă văzuse născându-mă la Stambul, în cutare an la Egirei, că mă numesc Stavru, și că eram deci raia, supus al sultanului, „stăpânul nostru“.

Funcționarul ascultă, zâmbind, apoi luă o pană și acoperi o foaie întreagă cu frumoase slove arabe, semnă, puse pe bătrân să iscălească și el, aplică sigiliul împărătesc și-mi înmână prețiosul talisman.

— Trebuie să-i dai un bacșiș, îmi șopti martorul. Pusei o liră pe masă.

— N-ajunge! făcu bătrânul.

Mai dădui una. De câte ori scoteam câte o liră mă duceam într-un colț, ca să scotocesc în chimir. Când ieșii, îmi plătii și martorul, apoi plecai cu tovarășul meu să hoinărim prin oraș, să mâncăm și să bem.

Seara ne întoarserăm la culcușurile noastre, beți și veseli. Am adormit buștean, bătându-mi joc de ploșnițe, dar având grijă să-mi ascund chimirul sub cap.

Când m-am trezit, mă prinse mirarea văzându-mă singur în odaie. Tovarășul meu de cameră mă părăsise, fără să-mi spuie un cuvânt. Dar nu numai el plecase, ci și prietenul meu trădător, aurul, scumpul meu chimir. Mă trădase fără nici un pic de îndurare, se duseseră amândoi, lăsându-mă doar cu trei megedii în buzunar și cu blestematul talisman!

Acum nu mai era cazul să plâng. Era moarte curată...

Și azi simt, aici, deasupra stomacului, nodul, golul care mi-a pustiit pieptul în dimineața aceea, când doar că n-am murit.

Mă învârteam năuc, în cămașă și izmene, și mă aplecam peste fereastră, fără să-mi dau seama de ce fac. Ca întotdeauna, în curte fumau aceeași oameni, roată în jurul fântânii, dar acum parc-ar fi fost niște gropari care păzeau un sicriu. Voind să cobor scara, mă azvârlii in-conștient în gol! M-am ridicat pe dată, cu fața însângerată și simțind că mă înăbuș. La sosirea hangiului și clienților săi, nu putui rosti decât un cuvânt:

— Chi...mirul!

Începură să întrebe toți, din toate părțile. N-am putut îngăima nimic decât:

— Chimirul!

— Ei bine... ce-i cu chimirul?

— Chimirul!

Îmi turnară apă pe cap, îmi spălară fața de sânge și mă siliră să beau rachiu.

— Hai, spune acum! răcni hangiul, zgâlțâindu-mă de umăr.

— Chimirul!

— Să știți, făcu el, că tâlharul care dormea în patul celălalt i-a șterpelit chimirul, drept mulțumire că l-a îndopat ieri toată ziua.

Cum nu mă mai astâmpăram la un loc, el mă așeză pe un scaun. Rămăsei răstignit, cu mâinile atârnând moi de-a lungul trupului. El încercă să mă mângâie:

— Știu... e o nenorocire... Ți-a furat gologanii... Dar pentru asta trebuie să te omori? Ce-ai să câștigi atunci? Câți cereci aveai?

— Chimirul! repetam întruna.

— Ei, na-ți-o bună! Băiatul ăsta nu mai știe să spună altceva decât „chimirul“. Și hangiul se urcă în odaia mea și-mi aduse hainele.

— Hai! Îmbracă-te!

Mă lăsai moale ca un paralitic. El mă îmbrăcă din tălpi până în creștet. Apoi, căutându-mi prin buzunare, scoase actul de identitate și banii rămași.

— Ia te uită!... Dar, după cât văd, nu ești chiar atât de sărac! Ai trei megedii... Și te chemi Stavru! Ei bine, Stavrule, cu banii ăștia nu mori de foame... Ce treabă știi să faci?

— Chimirul...

— Eiii!... Lua-l-ar dracu de chimir! răcni el, înfuriat. Și vârându-mi averea în buzunar, plecă, bombănind:

— Ce dracu, doar nu vei fi avut în chimir cu ce cumpăra o cămilă, că atunci n-ai fi tras la mine!

Aveam în chimir mult mai mult decât trebuia ca să cumpăr o cămilă. Aveam optzeci și trei de lire turcești, de aur, nouă inele cu pietre scumpe și ceasul! Și, bogat, cu toată această avere, trăsesem, totuși, la hanul lui!...

Nu-i deloc adevărat că omul ar fi o creatură care înțelege rostul vieții. Deșteptăciunea lui nu-i servește la mare lucru. Că are grai, nu însemnează că nu-i un prost. Dar acolo unde prostia-i întrece chiar și inconștiența animalelor e când e vorba să ghicească și să simtă durerile semenilor săi.

Nu rareori ni se întâmplă să vedem pe drum câte-un bărbat cu chipul palid și privirile rătăcite, ori câte-o femeie plângând. Dacă am fi, în adevăr, niște ființe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Asta ar fi singura superioritate pe care aș fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! În realitate însă niciodată nu facem așa ceva...

Au trecut cincizeci de ani de la întâmplarea asta, așa că nu-mi prea aduc aminte cum m-am sculat de pe scaun și am ieșit în curtea hanului, nici pe unde am umblat — cu mintea rătăcită — străbătând orașul. Dar ceea ce știu e că nici o mână nu s-a pus pe umărul adolescentului aceluia care, privind în gol, mergea în neștire; nici un glas, nici un chip omenesc nu s-a oprit să mă întrebe: „Ce ai?“. În starea aceasta de inconștiență mă pomenii, în dimineața aceea de aprilie, în păduricea care este locul de plimbare al locuitorilor Damascului — numită Baptumá.

Mă dezmeticii în urletele și înjurăturile unui vizitiu arab, care doar că nu mă răsturnase. Mă pipăii la brâu, dar chimirul nu mai era!

Simțeam cum îmi bătea inima ca unei vrăbiuțe pe care-o ții în mână, și în același timp un nod parcă mi se ridica din stomac și-mi curma răsuflarea. Mișcarea aceasta devenise un tic chinuitor. Ori de câte ori îmi duceam mâna la brâu, inima îmi săgeta de o spaimă care mă sugruma și neîncetat simțeam nevoia de a mă încredința că, în adevăr, fusesem victima acestei nelegiuiri și că nu mai aveam chimirul.

În momentele de grea cumpănă, inimile simțitoare se deprind anevoie cu gândul că nenorocirea într-adevăr s-a întâmplat și că nu mai este nimic de făcut.

Pe lângă mine treceau tot felul de oameni: perechi de îndrăgostiți, femei cu copii, domni burtoși, liniștiți și satisfăcuți. Mă priveau și treceau înainte. Nu vedeau nimic. Pe când eu... Eu muream... Eram singur, menit să îndur un chin prea greu pentru vârsta, pentru inima și pentru lipsa mea de experiență.

Mergeam întruna. Ieșii din oraș. Câmpia siriană, cu drumurile ei gloduroase și colibele beduinilor, îmi păru ca moartă, asemenea simțurilor mele. Nu priveam un lucru fără să-mi duc mâna la brâu și să tresar; „Nu mai am chimirul!“... Iar în clipa aceea, parcă mă strângea cineva de gât.

Un copil de arab trecu pe lângă mine, călare pe-un măgar și trăgând de funie o cămilă împovărată de două sarcini care se legănau. Urâciunea dihaniei acesteia, cu ochii lătăreți, ca de șarpe, mă înfioră. Mai încolo, un beduin cu barba neagră, încâlcită, cu chipul ars de soare, se apropie în galop, opri și mă întrebă ceva pe arăbește. N-am știut ce să-i răspund. El pieri, lăsându-mi o impresie plăcută, căci mi-a amintit frumosul chip al lui Cosma.

Curând după aceea am ajuns într-un sat sărăcăcios, în care oamenii, stând la pământ, strujeau lemne, slujindu-se pentru treaba asta de picioarele goale, tot atât de bine cum s-ar fi servit de mâinile sale. Femei îmbrăcate în zdrențe negre, murdare și cu chipurile acoperite — adevărate „sperietori“ — duceau pe cap ulcioare ovale, în timp ce copiii, murdari și slăbănogi, se jucau și țipau ca niște draci. Înaintea unui cuptor, făcut din lut uscat, pe jumătate scufundat în pământ, un bărbat scotea niște lipii calde, care răspândeau un miros de cocă crudă.

Tocmai ieșeam din sat, când am băgat de seamă că un câine se luase după mine. Mă oprii. Se opri și el și ne privirăm în ochi. Era un câine cenușiu, de mărimea lui Lupu, dar, sărmanul, n-avea nimic mândru și independent în el. Nici liniștea conștientă a celuilalt. Își plecă umilit capul și se piti de frică. Expresia ochilor lui era ștearsă, tulbure. Îmi fu milă și-l mângâiai pe cap. Îmi linse mâna. Nu era mofturos.

M-am întors la cuptor, am cumpărat de doi metilici patru lipii și i le dădui. Le înghiți pe câte patru, fără să le mestece. Mai luai patru, le vârâi în buzunar și o pornii în neștire. Câinele iar s-a luat după mine.

În fața mea se ivi un deal nisipos, cu totul sterp și pustiu. Am ajuns la el și am început să-l urc, însă obosii curând și mă așezai alături de câine. Departe, în vale, Damascul, presărat cu cupole și minarete care dominau nenumăratele terase, îmi apăru ca un imens cimitir, îngropat în pulberea lui albă.

Nici un zgomot nu ajungea până la mine. În urechi nu-mi răsunau decât zvâcniturile puternice ale inimii mele zdrobite. Ochii mi s-au împăienjenit. Damascul și lumea au dispărut. Din negura trecutului îmi răsări luminoasă casa mamei mele. Traiul tihnit al vremurilor acelora atât de îndepărtate mi se strecură sub pleoapele închise. Retrăii zilele fericite de odinioară până în cele mai mici amănunte, din clipa cea mai întunecată a amintirilor mele, până la grozava noapte a omorului, până la răpirea noastră.

Și deodată mi se înfipse în suflet gândul că nenorocirea mea și a Chirei erau suferinți izbăvitoare, pentru că am voit, am provocat și am servit de unelte pentru înfăptuirea acelui omor. Dorisem moartea părintelui și a fratelui.

Neîndoios, acesta era un păcat de moarte. Și acum Dumnezeu ne pedepsea pe amândoi — pe ea prin robie, pe mine printr-o libertate plină de chinuri...

Deschisei ochii și mă înspăimântai. La apus, cerul era roșu ca sângele. Nori grei, ca de sânge închegat, se târau aproape de pământ, luând întruchipările cele mai fantastice, una mai grozavă ca cealaltă.

M-am prăvălit la pământ, ascunzându-mi fața între palme, înaintea micii peșteri lângă care poposisem. Mă rugai îndelung, cerând iertare lui Dumnezeu, tatei și sufletului fratelui meu ucis.

Și noaptea învălui în taina ei trupul unui adolescent pocăit, care căuta mângâiere în trista soartă a unui câine trimis de hazard.

Rugăciunile și penitențele ușurează sufletele credincioșilor. Avui câteva ceasuri de liniște. Însă în apropierea zorilor, în regiunile nisipoase se lăsă un frig de gheață. Când soarele a apărut în zare tremuram din toate încheieturile și mi-am închipuit că trebuie să mă fi îmbolnăvit de moarte.

„Dacă voi muri, mă gândeam, după această căință, Dumnezeu mă va ierta și poate nu-mi va trimite sufletul în muncile iadului!“

M-am sculat și am luat-o înapoi. Pe drum mâncai o lipie. Pe celelalte trei le dădui câinelui care era mai flămând decât mine.

După puțin, soarele începu să mă înfierbânte în spate; în mine simțeam încolțind o pace binefăcătoare. Ajunsei în sat. Nu mi se mai păru atât de urât. Aici, câinele m-a părăsit. Asta mă duru puțin. Îl mângâiai pe cap și m-am despărțit de el ca de-o cunoștință plăcută, făcută într-o călătorie scurtă.

Singur acum, mă îndreptai spre Damasc prin păduricea Baptuma, chinuit mereu de gândul chimirului meu.

În drum m-am încrucișat cu o lungă caravană de cămile, dar nu mă mai speriai de ele. Am ajuns pe aleile Baptumei puțin înainte de amiază, pe o vreme admirabilă. Forfoteala de acolo mă minună. Bărbați în mândre haine turcești, femei tinere și negrăit de frumoase — cele mai multe neavând decât partea de jos a feței ușor acoperită de un val străveziu — treceau încoace și încolo, pe jos și în trăsuri. De pretutindeni zvoneau glasuri sonore, hohote de râs, amintind clinchetul paharelor de cristal lovite cu o vărguță, convorbiri vesele.

Eram încântat de farmecul glasurilor ca și de pitorescul costumelor. Mi-aduc aminte că era într-o vineri, duminica musulmanilor. Femeile se salutau rar, grațios și discret, însă efuziunile sentimentale dintre bărbați, salamalecurile și nesfârșitele strângeri de mână pricinuiau opriri îndelungi celor ce se plimbau pe jos. Se vorbea foarte mult turcește. Cu toate acestea, araba domina.

M-am oprit îndelung, admirând mișunarea mulțimii. Cu încetul trecătorii și trăsurile începură să se rărească. Îmi urmai drumul, visător, tulburat, cu inima chinuită între dorința de a trăi, setea de veselie și nenorocirea și ruina mea. Curând rămasei singur, singur cu jalea care mă bântuia. O trăsură cu doi cai venea la trap din partea opusă. Când ajunse în dreptul meu, răsuflarea mi se tăie, inima-mi încetă să mai bată.

Da, și azi mai cred că era dulcea și iubita mea soră! Era Chira, așa cum o împodobise Nazim-Efendi în corabia lui, într-un maiestru vestmânt de odaliscă, de cadână de harem, semănând portretelor atârnate pe pereți!

M-am clătinat, am bătut din palme și am strigat pe românește:

— Chira!... Chiralina!... Eu sunt!... Dragomir!...

Tânăra femeie surâse sub vălul străveziu și-mi făcu un semn cu mâna înmănușată, dar vizitiul pocni din bici, eunucul de pe capră mă fulgeră cu privirile și echipajul zbură.

Am crezut că mor!... Chira era — îmi făcuse doar semnul!... Și fără să mai aștept o clipă, începui să alerg ca un struț în urma trăsurii, zicându-mi: „Doamne-Dumnezeule!... Abia mi-am mărturisit păcatul și m-am căit, că îndurarea ta mi-a scos în cale pe surioara mea pierdută!“

În ciuda strădaniilor mele, trăsura se îndepărta mereu. Răsuflarea mi se tăiase și mă temeam să nu pierd trăsura din vedere. Spre norocul meu, la ieșirea din pădurice o văzui îndreptându-se spre o bogată vilă, ale cărei porți se deschiseră, înghițiră echipajul și se încuiară în urma lui.

Țipai de bucurie. M-am repezit cu cele din urmă puteri spre poartă și începui să lovesc cu furie, cu pumnii și picioarele. Pe dată se deschise o portiță și apăru un cavas în uniformă.

— Chira!... urlai eu, în turcește, gâfâind. Aceea-i sora mea!... Vreau să-i vorbesc!

— Ce!... Ce vrei? mă întrebă cavasul, tot în turcește, oprindu-mă.

— Cucoana... care a intrat cu trăsura e sora mea... Chira!

— Ce Chira, bre? Ai înnebunit?

În adevăr, înnebunisem, căci am tăbărât peste cavas, și țâșnind pe lângă el am răzbătut în curte. N-avui însă timp să trec mai departe. Doi inși apărură ca din pământ, în vreme ce de la o fereastră un glas răgușit de bătrân strigă:

— Ce însemnează zgomotul acesta?... Ia să-i dați câteva ghiaurului acela, precum și cavasului care l-a lăsat să intre!

Fusei târât afară din ogradă, întins la pământ și bătut cu o vână de bou, până îmi plesniră și pantalonii și pielea. Apoi traseră zăvoarele și mă lăsară pe jumătate leșinat de durere.

Ăsta-i punctul culminant al calvarului meu... Aici sfârșesc tristețile a mai mult de trei ani de copilărie chinuită... Căci, dacă Dumnezeu a fost crud cu mine și nu a voit să mi-o redea pe Chira, o Providență există totuși, și această Providență mi-a trimis un prieten.

Ridicându-mi trupul zdrențuit, de-abia avui puterea să mă târăsc de partea cealaltă a drumului și mă lăsai la pământ, secătuit. În momentul acela, un om între patruzeci și cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum grecesc sărăcăcios, ducând într-o mână vasul cu salep, și în cealaltă coșul cu cești, se apropie de mine, își lăsă jos povara și încrucișându-și brațele pe piept, oftă din fundul plămânilor:

— Ah, sărmane copil! făcu el, în grecește. Am văzut când te băteau, dar n-aveam nici o putere! Ce supărare le-ai făcut păgânilor acestora ca să te schingiuiască așa?

Priveam chipul acela plin de sinceritate, barba sură și încâlcită, ochii buni și îndurerați sub o frunte încrețită. Și, turbat de durere am țipat răzvrătit împotriva simțirilor mele:

— Du-te la dracu!... Lasă-mă în pace!

Și izbucnii în plâns. Bunătatea lui birui:

— Pentru ce mă dai la dracu, băiatu-meu? Mi-e milă de tine și aș vrea să te ajut, căci te văd nenorocit!

— Să mă lăsați în pace cu toții, cu mila și cu inima voastră!... Sunt sătul de voi!... Vreau să mor singur!

— Vai, nenorocitule!... Atât de tânăr și... dezgustat de viață!... Dar, oricum... ia bea ceașca asta cu salep cald!... Are să-ți facă bine...

Am luat ceașca cu salep fără să știu ce să mai cred. Ce regulă, ce înțeles trebuia să trag din scurta mea experiență, în care atâți oameni, care începuseră prin a se arăta buni și generoși, sfârșiseră prin a fi josnici și criminali? Da, la șaisprezece ani, cunoșteam această josnicie a sufletului omenesc. Și cu toate acestea, nu știam totul.

Nu știam, mai ales, că operele Creațiunii sunt infinit mai complexe și mai variate, că miile de patimi îndurate nu ne dau dreptul să scuipăm asupra întregii lumi. Dumnezeu însuși a înțeles aceasta când, supărat pe-o omenire păcătoasă, s-a hotărât s-o pedepsească, fără s-o extermine, căci a scăpat de la pieire un patriarh drept și familia lui. E adevărat că oamenii care au venit după potop n-au prețuit mai mult decât înaintașii lor, însă asta n-a fost din greșeala lor. Asta însemnează că Dumnezeu (întocmai ca mine la șaisprezece ani) nu cunoștea bine lumea și n-a prea știut ce face.

Din ziua în care soarta mi-a scos înainte pe Barba Iani, vânzător de salep și suflet divin, am înțeles că omul care are norocul să întâlnească în viața lui pe un Barba Iani trebuie să se considere fericit. Nici eu, de când trăiesc, n-am întâlnit decât unul singur, dar el mi-a fost de-ajuns ca să-mi îndulcească întreaga viață și să mă facă adesea s-o binecuvântez, să-i ridic osanale.

Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni. Răul piere în aceeași clipă cu moartea celui care l-a săvârșit, binele continuă să-și reverse strălucirea și după dispariția celui drept.

Întocmai ca soarele care gonește norii și aduce bucuria pe pământ, Barba Iani trăsni răul care-mi rodea inima și mi-o umplu de sănătate. Nu de puține ori împotrivirea mea îl răni, dar care inimă — oricât de zdrobită ar fi de întâmplările vieții — poate rezista inimoasei bunătăți?

Trebuii să mă las copleșit; și providențialul salepgiu cunoscu toată drama fragedei mele vieți. Leacul său m-a tămăduit fulgerător.

— Stavrache — vorbi el, adoptând, din prudență, falsul meu nume — deocamdată trebuie să renunți de-a mai căuta pe sora ta într-un chip atât de puțin înțelept. Trebuie să știi că mai curând smulgi o căprioară din colții tigrului decât pe o femeie închisă într-un harem. Iar dacă izbutești să-ți înfrânezi această slăbiciune a inimii, restul e ușor ca bună-ziua! Tu ai trei megedii. Ei bine, banii aceștia îți ajung ca să-ți cumperi un ibric și cești pentru salep, adică ceea ce vezi că am și eu și-mi îngăduie să trăiesc — de douăzeci de ani — în deplină libertate. După asta, cu ibricul într-o mână și cu panerul în cealaltă, cu Barba Iani lângă tine, vom bate ulițele, piețele, vom străbate locurile de petrecere și bâlciurile, strigând voioși: „Salep! Salep! Salep! Iată salepgiul!“ Îngăduitorul pământ al Levantului se va întinde larg și liber înaintea ta. Da, liber, căci — orice s-ar spune despre acest pământ absolut turcesc — nu este altul pe care să poți trăi mai liber, cu o singură condiție însă: să te faci mic, să dispari în mulțime, să nu te deosebești prin nimic de alții, să fii surd și mut... Atunci și numai atunci te vei strecura pretutindeni, nezărit. Porțile cele zăvorâte nu se deschid când vrei să le foțezi.

Nu mai departe decât a doua zi, împovărat cu ibricul și panerul cu cești, strigam, cu tărie, alături de Barba Iani: „Salep!... Salepgiul!“.

Atunci am înțeles în ce chip izbutești să faci să revină în chimirul tău banul, prietenul acela trădător și fără inimă, care te părăsise. Din toate părțile ne cădeau gologani, libertatea intra în punga mea, și seara, frânt de oboseală, gustam din fericirea omului care poate trăi, fără să aibă buzunarele pline cu aur. Fumându-ne narghilelele pe câte o terasă, mă pătrundeam tot mai mult de bunătatea pe care o răspândea făptura lui Barba Iani. I-am fost recunoscător și l-am iubit așa cum iubești un părinte și un prieten. Ședeam la el, lucram amândoi. Masa o luam laolaltă, ceasurile de hoinăreală le gustam împreună, astfel că am ajuns nedespărțiți. O prietenie strânsă ne legă cu timpul, altoind mlădița tânără pe trunchiul arborelui copt.

Barba Iani, ca să nu-mi pară misterios, merse cu bunătatea lui până a-mi dezvălui trecutul său. Trecutul acesta nu era nici fără pată, nici fără amărăciuni.

Daskalos (învățător) într-un orășel din Grecia, săvârșise un păcat pasional, care-i adusese doi ani de închisoare și pierderea titlului. La ieșirea din pușcărie trebuise să-și părăsească orașul și rătăci mai mulți ani, făcând negoț, cunoscând toate greutățile, legând prietenii și sângerându-și inima. O altă aventură amoroasă era cât pe ce să-l coste și viața. Atunci trecu în Asia Mică și trăi singuratic, în independență, aproape în înțelepciune.

Era un om care știa să vorbească, precum știa să tacă, îi plăcea să facă bine, fără să cadă în slăbiciune, și când nu-i plăcea vreo mutră, era inutil să i-o vâri în suflet.

Cunoștea toate dialectele Orientului Apropiat, și tot timpul liber și-l petrecea citind, hoinărind, spălându-și rufele. Nu mă îndemna la nimic, îmi arăta numai ceea ce era bine, folositor și cuminte de făcut. De la el am învățat să citesc și să scriu grecește. Văzându-mă atât de fidel atașat lui, nu-mi precupeți dragostea. La început îi ziceam „domnule“, el îmi spuse să-i zic „Barba“, adică „unchiule“.

În curând, uitând de pierderea chimirului — cu întreaga lui comoară — am devenit discipolul său, singurul lui prieten și mângâierea bătrânețelor lui.

Dar deocamdată mai aveam o grea încercare de trăit. O trăirăm împreună.

Dacă uitasem pierderea chimirului, nu mă puteam obișnui cu aceea a soră-mi. Mi-era drag Barba Iani, dar pe Chira o adoram. Și cum eram încredințat că ea trăiește îndărătul porților lângă care mâncasem bătaia aceea de neuitat, demonul mă împinse să trec iar pe acolo.

Era în mijlocul verii, la vreo lună de la nenorocita plimbare la Baptumá. Dădui târcoale — fără știrea lui Barba Iani — în mai multe rânduri, afurisitei vile, ocolind-o pe departe, pândind, spionând. Nimic. Tot felul de femei ieșeau la plimbare în trăsură. Chira pierise.

Încurajat de îndemânarea pe care o întrebuințam, într-o seară am hotărât să fiu mai îndrăzneț. Îmi procurai o scară și, favorizat de o noapte întunecoasă, mă dusei s-o rezim de zidul înalt care împrejmuia curtea. Căutam cu orice preț mijlocul să privesc înăuntrul haremului, unde știam că femeile umblă fără văl. Dar nu dădui decât de obloane închise. Mă încăpățânai, făcui înconjurul zidului și sfârșii prin a da de-o fereastră luminată. Dar asta nu era decât o cameră mare, bogat luminată și în care nu era nimeni. Am așteptat, cu inima zvâcnind, în capul scării, nădăjduind mereu să zăresc trecând vreo femeie.

Deodată, treapta pe care ședeam plesni și fu cât pe ce să cad. Înghețat de frică, mă agățai cum putui mai bine, când o zguduitură neașteptată mă aduse în simțuri. Scara mi-a fost smulsă, iar eu căzui în brațele unui cavas, care, fără să scoată o vorbă, mă zdrobi sub o ploaie de pumni.

Am fost legat burduf, așezat într-un cărucior tras de un măgar și dus la Damasc, unde mă aruncară în arestul preventiv.

Închisorile preventive, în Turcia vremurilor acelora, erau adevărate morminte pentru supușii otomani. Nenorocitul care intra acolo, mai ales pentru vinovății grave ca a mea, habar n-avea când avea să fie judecat, dacă vreun om cu vază n-ar fi alergat, sfănțuind în dreapta și în stânga și implorând grația unui înalt funcționar. Dar cea mai mare suferință nu era atât pierderea libertății, cât îngrozitoarea viață pe care trebuia s-o ducă acolo cel închis, mai ales când era un tânăr.

În celula mea eram o duzină. Patul comun — o lungă înșiruire de scânduri goale — ocupa trei sferturi din încăpere. Într-un colț, un hârdău mare de lemn, cu capac, în care ne făceam nevoile, împrăștia o putoare înăbușitoare. Păduchi de toate felurile, ploșnițe fără număr și șobolani mișunau puzderie. Nu se obosea nimeni să-i mai ucidă: pentru asta ar fi trebuit o viață de om.

Faptele cele mai scârboase se petreceau în văzul tuturor. Turci, greci, armeni sau arabi nu mai păreau oameni. Abjecția omenească era fără seamăn, așa că n-ar putea fi comparată decât cu ea însăși, căci singură specia umană, dintre toate făpturile pământului, poate să se degradeze până într-atât.

Și eu căzusem tocmai în iadul acesta pământesc, în mijlocul acestor monștri... Ce pleașcă pe ei!

Nimeni nu mi-a luat apărarea, nimeni nu m-a ocrotit, nici musulmanii, nici chiar creștinii... Mai mult, se bătură pe prada proaspătă, își smulseră bărbile, se însângerară. Dacă ar fi avut arme, s-ar fi ucis! Astfel, timp de o lună, cunoscui cele mai cumplite batjocuri ce se pot închipui...

Azi nu-mi pare rău de tot ce am pățit. Numai astfel am putut cunoaște ființa omenească până în adâncurile ei. Dacă am rămas bun, în ciuda tuturor celor ce am văzut, celor ce am suferit, e doar pentru a putea să-mi aduc prinosul de recunoștință celui care a creat Bunătatea, a făcut-o rară și a așezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieții.

Mă socoteam îngropat de viu și mă gândeam la moarte. Se povestea că unii întemnițați, nemaiputând îndura chinurile la care erau supuși, se spânzuraseră de gratiile ferestrelor, cu fâșii din hainele lor, în timpul nopții, pe când toți ceilalți dormeau. M-am hotărât să fac și eu ca acești martiri.

Cu toate acestea, un glas lăuntric mă îmbărbăta. Știam că nu mai eram singur pe lume, ca mai înainte. Un om inimos, un prieten rar, se afla undeva, afară. Era sărac și fără protectori, dar bun și inteligent. Neîndoios că el se gândea la mine, că lucra la libertatea mea.

Judecasem bine. Într-o zi, ușa celulei se deschise, paznicul intră și îndărătul lui se ivi Barba Iani!... Câtă nespusă fericire! Numai apariția Chirei m-ar fi putut face atât de fericit. Însă în același timp, câtă tristețe! Într-o lună, părul bietului om albise! M-am aruncat în brațele lui, plângând. Drept orice compătimire, în fața acestei scene dureroase, un grec, tolănit pe pat, strigă:

— Ei, moșneguțule! E al tău băiatul? Bună bucățică pentru un loc ca ăsta!... Ne-am înfruptat cu toții! Tu i-ai luat caimacul?

Galben ca ceara, Barba Iani mă strânse în brațe și-mi spuse cu glasul tremurător și înăbușit:

— Fii tare!... Fii tare!... Mâine vei fi scos de aici pentru a fi deportat...

— Deportat? strigai eu. Să mă despart de tine?

— E pedeapsa cea mai ușoară pe care am putut-o obține. Greșeala ta e gravă: ai voit să intri noaptea într-un harem.

De altfel, mângâie-te, eu te voi întovărăși. Lumea-i largă, vom fi liberi și — dacă în viitor te hotărăști să mă asculți

— vei fi fericit pe pământul turcesc. Hai, la revedere!... Pregătește-te pentru mâine dimineață, în zori!

N-am putut dormi toată noaptea. În faptul zilei, am fost scos afară. Doi jandarmi călări, înarmați cu puști și iatagane, așteptau la poarta închisorii, cu o căruță. Abia atunci băgai de seamă că eram trei condamnați la deportare. Barba Iani era în față cu bagajele noastre. Căruța fu încărcată și convoiul porni spre Diarbekir.

O viață de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viață de om, care a iubit lumea și a străbătut-o, e și mai cu neputință de povestit. Dar când acesta a fost un om pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii și ale nenorocirii, străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viața lui. Mâi întâi, e o imposibilitate pentru el însuși; de asemeni pentru cei ce trebuie să-l asculte.

Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieții unui om cu temperament puternic, zbuciumat și, în același timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieți. Frumusețea trebuie căutată de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănunte? Cine le poate gusta? Și, mai ales, cine le-ar putea înțelege?

Iată pentru ce am fost totdeauna vrăjmașul lui: Povestește-ne ceva din viața dumitale!...

Mai este o dificultate: când iubești, nu poți trăi singur. Nu poți trăi singur, nici chiar atunci când nu mai vrei să fii iubit, cum este cazul meu astăzi. Asta e adevărat cel puțin pentru pătimașii care încă n-au încetat să trăiască din amintire, căci nu poate fi nici o amintire, fără de prezent. Poți, mult și bine, să vrei să mori. Eu am voit-o, de-a binelea, de mai multe ori în viața mea. Dar chipurile frumoase ale trecutului meu mi-au răsărit vii în minte, m-au înduioșat, au înlocuit amărăciunea prin bucurie și m-au silit să caut mereu veșnicul balsam pe fețele oamenilor. Una din aceste mărețe figuri a fost Barba Iani.

Despre el nu pot povesti nimic, sau aproape nimic: opt ani din viața mea fură alipiți de a sa... Diarbekir, Alep, Ankara, Sivar, Erzerum, sute de târguri și de sate fură străbătute de cele două umbre ale noastre. N-am vândut numai salep. Covoare, mătăsuri, cuțitărie, balsamuri, dresuri, parfumuri, cai, câini, pisici, toate au trecut prin mâinile noastre, dar tot bietul salep era acela care ne scotea din nevoie. Când vreo afacere neizbutită ne lăsa cu buzunarele goale, dam fuga la ibrice, la sărmanele ibrice ruginite. Și, atunci: „Salep! Salep!... Haai la salepgii“. Ne uitam unul la altul și ne înveseleam.

Râdeam, da, pentru că Barba Iani era un prieten de neprețuit, dar cauza ruinei eram totdeauna eu, neasemuitul făcător de boroboațe. Între multe alte năzbâtii, îmi amintesc de una care le-a întrecut pe toate.

Băgaserăm toți banii în doi cai frumoși, pe care-i cumpăraserăm dintr-un bâlci mare, la vreo cincisprezece kilometri de Ankara. Eram mulțumiți, făcuserăm o afacere minunată. La întoarcere, pe drum — mai din mulțumire, mai din cauza oboselii — îmi veni gustul să mă opresc înaintea unei crâșme. Era noapte, Barba Iani se împotrivi:

— Lasă, măi Stavrache!... Hai să mergem acasă!... Acolo vom ciocni un păhăruț.

— Nu, Barba Iani, eu vreau aici!... Un minut numai!... Am chef să ne cinstim norocul!

Bietul om se dădu bătut. Ne legarăm dobitoacele afară de un stâlp. Și, cu ochii țintă spre fereastră, cinstirăm un păhărel. Apoi mai luarăm unul. Ne prinse foamea, îmbucarăm ceva. Apoi o sticlă, apoi alta, căci Barba Iani știa și el doar ce-i aia trai bun!... Capetele ni se înfierbântaseră. Începurăm să cântăm grecește:

Iar te-ai îmbătat, trăsnilă!

Iar îmi spargi paharele!

Ce animal slut mai ești!

Dar, deodată, Barba Iani tăcu. Calm, cu ochii ațintiți pe geamurile întunecate, el îmi zise:

— Cred și eu Stavrache, că ești un „animal urât“, căci animalele noastre cele frumoase ori au pierit, ori nu mai văd eu bine!

Dintr-o săritură am fost la ușă, dar nu mai putui prinde decât un tropot de galop nebun, care răsuna în noapte. Un ceas după aceea, orbecăind și poticnindu-ne prin toate gropile, Barba Iani îmi strigă, în chip de mustrare:

— Ai vrut să... cinstim norocul!... Ei bine, umblă acum pe jos, copil afurisit și încăpățânat ce ești!... Ca să-ți treacă de necaz, hai, ia mai cântă-mi. Iar te-ai îmbătat, trăsnilă!

Ferice de cel ce-și simte inima zvâcnind pe bunul pământ omenesc, pe glia asta de calitate superioară, care-și transmite seva ei dătătoare de viață!... Vai de acela care nu știe ce e bun!

Vreme de ani îndelungați, în timpul cărora viața mea fu una cu a lui Barba Iani, natura însăși a avut o înfățișare atrăgătoare, frățească, poetică. Totul îmi părea frumos și demn de a fi trăit. Urâciunea își pierdea repulsia, prostia se lovea de batjocurile noastre, șiretenia era demascată, violența celor tari îmi părea suportabilă. Când contactul cu cei de rând ne înăbușea, ne adânceam în lumea gândurilor, în viața în care natura singură vorbește ochilor și inimii.

Barba Iani era în stare să meargă o zi întreagă fără să scoată un cuvânt. Doar din câte o singură privire îmi indica ceea ce merita să fie văzut. El zicea că asta înseamnă „să iei o baie dezinfectantă„. Era foarte adevărat.

Opera mută a Creațiunii îl purifică și-l redă însuși pe omul umilit de josnicii. Și nu e om, oricât de puternic, care să poată trece prin ticăloșii, fără să se-ntineze.

Mai mult, acest neasemuit tovarăș al adolescenței mele era un cunoscător al antichității și al filozofilor ei. Toate disertațiile lui asupra vieții — marea lui plăcere în ceasurile de odihnă — erau împestrițate de pilde scoase din înțelepciunea grecească. El nu era un înțelept, dar cultiva liniștea conștientă a sufletului.

— „Mai curând sau mai târziu, omul inteligent ajunge să înțeleagă deșertăciunea zbuciumului sentimental, care tulbură pacea și consumă viața, îmi zicea el. Ferice de cel ce ajunge să înțeleagă aceasta mai de timpuriu: cu atât mai mult se va bucura de existență!“

Într-o zi rece de toamnă eram pe un câmp de manevre, în apropiere de Alep. Băutura noastră caldă fu luată cu asalt de către soldați. Chiar ofițerii veniră să se împărtășească din ea; și cum sub ibricele noastre era jăratec, rămaseră să se încălzească și să mai vorbească. Un ofițer superior povestea unui subaltern al său anecdota în care un general, prieten al lui Alexandru cel Mare, se declara partizan pentru pacea propusă de Darius:

— „Eu aș accepta, dacă aș fi Alexandru“, spuse cel dintâi, la care marele cuceritor îi răspunse: „Și eu aș accepta, dacă aș fi... dacă aș fi...“ Ofițerul turc se încurcă:

— Ah, făcu el, cum se chema ofițerul acela al lui Alexandru?

— Parmenion! răspunse Barba Iani, care trăgea cu urechea la convorbirea lor.

— Bravo, moșule! exclamă ofițerul. Dar de unde știi tu asta? Când vinzi salep, nu prea te întâlnești cu Alexandru cel Mare.

— Cum să nu? îi replică prietenul meu. Tot omul are nevoie să se încălzească, după cum vedeți!

Aluzia aceasta cu îndoit înțeles îi plăcu ofițerului. El binevoi să vorbească cu noi. În clipa aceea, privirea mea se încrucișă cu a lui.

— Parcă te-am mai văzut undeva. Figura ta îmi e cunoscută! îmi zise el.

— Da! îi răspunsei, înroșindu-mă. Am fost în aceeași trăsură cu Mustafa-bei, la Constantinopol, acum cinci ani.

— Pe Allah!... E-adevărat!... Tu ești băiatul ce căuta pe maică-sa, care avea un ochi vătămat. Ei bine, nefericitule, trebuie să fi îndurat multe de la blestematul acela de satir!

— Multe!... De unde era să-l cunosc?

— Dar cum poți să te încrezi așa, în cel dintâi venit, care începe să mângâie obrajii unui copil?

Ofițerul ne vorbi îndelung și-mi dezvălui toate ticăloșiile făptuite de Mustafa-bei. Apoi începu să-l descoase pe Barba Iani și fu mișcat de câte află. La despărțire ne strânse mâinile cu dragoste și ne rugă să primim câte o liră turcească de aur.

— Să n-o luați drept bacșiș. Asta e ca să vă arăt că prețuiesc înțelepciunea bătrânului și deplâng suferințele tânărului!

Întorcându-se acasă, Barba Iani îmi spuse:

— Vezi tu, Stavrule? Pretutindeni sunt rătăciți, dar inteligența înlătură barierele dintre oameni, chiar atunci când e învestmântată într-o uniformă militărească!

Între timp, Barba Iani îmbătrânea.

O boală de inimă îl făcu din an în an mai neputincios să-și câștige pâinea de toate zilele. Oboseala îl dobora. Întristarea punea din ce în ce stăpânire pe el. Eu aveam douăzeci și doi de ani, eram puternic, curajos, și dezghețat.

Câteva mici economii, pe care izbutiserăm să le agonisim, m-au decis să-l rog să se mai odihnească; iar pentru ca repausul acesta să-i priască bine, alesei, ca loc de retragere, o țară necercetată încă de noi: Libanul.

O, frumosul și tristul Liban! Numai gândindu-mă la anul acela petrecut acolo, inima mi se înfioară de plăcere și sângerează în același timp!... Ghazir!... Și tu, Dlepta!... Și tu, Hermon!... Și tu, Malmetein!... Și voi cedri cu lungi brațe frățești, care voiți să cuprindeți întreg pământul! Și voi, rodii, care vă mulțumiți cu trei pumni de mușchi îngrămădit în crăpătura unei stânci pentru a putea oferi călătorului rătăcit rodul vostru zemos!... Și tu, Mediterană, care te dai, voluptoasă, mângâierilor zeului tău înflăcărat și care-ți desfășori imensitatea fără de pată înaintea sărmanelor ferestre ale căsuțelor libaneze, suprapuse în fața infinitului!... La toate și tuturor vă zic: adio!... De astăzi nu vă voi mai revedea, dar ochii mei vor păstra de-a pururea amintirea unicei și blândei voastre lumini... Lumina aceasta s-a mohorât în amintirea mea... Viața n-a voit ca bucuria să-mi fie deplină...

Dar, Doamne, unde și când ne dăruiește viața bucurii depline?

Ne-am oprit la Ghazir, un sat pitoresc, cum e aproape întreg Libanul, și așezat pe un platou adăpostit. Eram singurii chiriași ai unei femei în vârstă, și bolnavă de artrită, Set Amra, o arabă creștină, ca mai toți locuitorii Libanului, care trăia în singurătate.

Cu toate că eram ortodocși și ea catolică, fiind tot creștini, furăm bine primiți.

Și-acum iată încă o întâmplare, căci viața mea e bogată în întâmplări.

La Ghazir hotărâsem să lucrez numai eu. Barba Iani, suferind, se plimba, căutând rodii și omorând mici șerpi. Cu Set Amra aveam lungi convorbiri când ne fumam narghilelele. Astfel aflarăm că și ea avea o durere.

Era prea singură pe lume, și singurătatea asta îi rodea inima. Unicul ei copil — o fată de vreo douăzeci de ani — era în Venezuela, unde plecase cu tatăl ei ca să facă avere, după cum e obiceiul locuitorilor din Liban. Dar tatăl murise de vreun an, iar după moartea lui scrisorile din America veneau tot mai rare. Selina — tânăra fată — nu era săracă. Conducea o bună afacere cu bijuterii. Cu toate acestea, inima ei nu se prea prăpădea în atenții pentru maică-sa. O uita, și Set Amra era nevoită să trăiască zile întregi cu pâine goală.

Ne-a fost milă de ea. Din ceasul acela, mâncarăm laolaltă. Set Amra deveni sora și mama noastră. Ea se înfruptă cu bune bucățele de friptură de oaie și narghileaua i-a fost totdeauna îndopată cu tumbac. Asta era tot ce-i trebuia. Ea îi mulțumea lui Dumnezeu de-a ne fi adus sub acoperișul ei și i-a scris fiică-si scrisori pline de recunoștință duioasă. Selina răspunse mulțumind „celor doi necunoscuți“, cu inimă frățească.

Și timpul trecea în fericire.

Dar câștigând din ce în ce mai puțin, economiile noastre începură să scadă văzând cu ochii. Toamna veni, și ea aduse o răceală lui Barba Iani. Plecai la Beirut după un medic. Îngrijirile date îmbunătățiră starea scumpului meu prieten, dar banii se mistuiră.

Iarna a fost grea pentru niște ținuturi ca ale Libanului. De-abia izbuteam să scot cele trebuitoare, ca să nu crăpăm de foame. Ne lipsirăm de carne. În casa noastră, de trei ori pe săptămână, nu găseai decât pâine goală. Ca să facem și mai mare economie, nu mai aprindeam decât o singură narghilea, al cărei ciubuc trecea din mână în mână și de la gură la gură.

O duceam greu. Totuși, cu chiu cu vai, ieșirăm în martie, când o veste ne umplu inimile de bucurie. Selina își anunță plecarea din Venezuela și întoarcerea la căminul părintesc, peste vreo trei-patru săptămâni.

Chiote!... Îmbrățișări nesfârșite!

— Știți ceva? ne spuse într-o zi Set Amra, în taină. Stavru e băiat frumos. Desigur, Selina se va îndrăgosti de el și atunci bunătatea voastră față de mine va fi răsplătită cu prisosință... Ei, ce zici tu, Stavrule?

Ce să zică Stavru? Nimic alta, decât că își pierdu capul, ca de obicei... Ba îl făcu chiar și pe Barba Iani să și-l piardă, și tustrei, împreună cu Set Amra ne puserăm să jucăm o horă, ca să sărbătorim apropiata mea nuntă cu Selina, care habar n-avea de toate astea!...

Eu o luasem razna, ca un cal surd. Considerând casa drept o viitoare proprietate a mea băgai de seamă că terasa acoperișului se înmuiase, lăsând să picure în odăi apa ploilor. Deci, după obiceiul libanezilor, mă suii pe acoperiș, cu tăvălugul de piatră și în hazul nestăpânit al vecinilor, mă încăpățânai să alerg în lungul și largul terasei, târând după mine greul cilindru, care-mi zdrobea călcâile și mă trântea în nas.

Ah! afurisită de inimă, la câte prostii nu m-ai împins!

Mersei mai departe. Într-o zi, arătând lui Barba Iani buzele încă rumene și cărnoase ale Set Amrei, care sugeau cu voluptate din ciubuc, îi zisei:

— Ei, Barba Iani!... Ce zici de buzele astea? Cine știe? Poate că ele mai știu să sărute și altceva, afară de chihlimbarul narghilelei! Și se prea poate să jucăm la două nunți deodată!

Da, două nunți, înțelegi dumneata! Căci, cât despre nunta mea cu Selina, ea era sigură și aievea, ca și sărăcia noastră.

— Ah! Stavrache! oftă sărmanul meu prieten. Are să treacă multă apă pe gârlă până vei ajunge să cunoști lumea!

A fost prooroc.

Selina sosi. O oacheșă cu ochi de diavol și cu păr bogat, înaltă, voinică, neastâmpărată ca argintul viu, dar suflet de negustor și minte depravată. Din prima zi ea ne-a umilit pe toți. Mulțumirile ei fură scurte și reci. Găsea că viața pe care o duceam era „dezgustătoare“ și n-a lipsit mult ca ea să ne învinovățească chiar de sărăcia maică-si. Ea ne arătă disprețul ei, închiriindu-și o casă aparte, venind să ne facă zilnic câte o vizită de un sfert de oră și înmânând Set Amrei o sumă ridicolă de bani, care ne fu dată drept „despăgubire“. Gătită cu vestminte exotice și cu bijuterii de preț, ea se afișă ca o marfă în ochii râvnitori ai satului.

Într-o zi, o vecină alergă să ne spună că un frumos vântură-lume sosise cu trăsura de la Beirut, ca s-o viziteze pe Selina... Pe Selina, logodnica mea!

— Ah! Barba Iani, ce plină de dezamăgiri e viața! am hohotit eu, prăbușindu-mă pe umărul singurului meu prieten pe care îl aveam.

— Nu știai asta, Stavrache? Ei bine, afl-o acum! Până una-alta, caută ibricele de salep, hai să ne strângem catrafusele și... la drum! Să plecăm: pământul e plin de frumuseți!

Plecarăm, lăsând-o pe biata Set Amra cu lacrimile în ochi. Și trei luni în șir băturăm superbele meleaguri ale munților Libanului, adăpându-ne din izvoarele lor limpezi și adăpând pe libanezi cu veșnicul nostru salep.

— Salep! Salep! Hai la salepgiu!

— Nu-i așa, Stavrache, că pământul e veșnic frumos?

— Ah! Barba Iani! Câtă dreptate ai!

Pământul e frumos? Da’ de unde! Și asta e tot o minciună! Toată frumusețea lui se răsfrânge din inimile noastre, atâta timp cât inimile acestea sunt pline de bucurii. În ziua în care bucuria își ia zborul, pământul nu mai e decât un cimitir.

Iar frumosul ținut al Libanului a fost un cimitir pentru inima mea și pentru trupul lui Barba Iani.

Într-o zi, în apropiere de Dlepta, prietenul meu a suferit un brusc și neașteptat atac, care îl doborî la pământ cu capul înainte.

— Barba Iani!... Aman, Barba Iani!... Ce ai? Ți-e rău?

Nu! Lui Barba Iani nu-i mai era rău. Răul rămăsese întreg pentru mine...

El a fost viermele care mi-a ros toată viața mea după aceea. Nostalgia acestei prietenii pierdute, precum și dorul de a afla — împotriva tuturor piedicilor — o iubire caldă, m-au hotărât, câțiva ani mai târziu, să mă întorc în țara mea, să mă lipesc de-o ființă gingașă și s-o iubesc așa cum o iubeam pe Chira, pe mama, pe Barba Iani.

Dar asta a fost, după cum vă amintiți, povestea lui Stavru.

SFÂRȘIT