*

În popor, beția din mizerie se naște.

Românul nu-i bețiv. Bea când e nenorocit. Bea, mai ales, când simte cuțitul la os, cuțitul mizeriei. Atunci nu-l mai recunoști. Din sfătos și bun cum e din născare, de-vine brută, nici crima nu-l mai sperie.

N-a fost nici o crimă-n toamna aia, la Trei-Sate, dar au băut țăranii tot ce-aveau și ce n-aveau. N-am văzut niciodată un sat aproape întreg pus cu-atâta deznădejde pe băutură. La noi, de obicei, nu se bea decât duminica. Îndată ce-au terminat cu căratul acela îngrozitor al cocenilor, s-au apucat să bea în fiecare zi.

Căratul ăsta, nimeni nu putea să-l uite. Pe bună dreptate. Jumătate din comună căzuse bolnavă. Mulți au murit, mai ales copii. Au fost țărani care și-au văzut vitele prăbușindu-se-n jug. Și tot prăpădul ăsta ca să vadă, până la urmă, că le mucegăiau, le putrezeau cocenii. Prin staulele celor ce se bizuiau doar pe coceni foametea făcea prăpăd. De asta-i apucase pe toți nebunia.

Către începutul lui noiembrie, o delegație de țărani îl rugă pe primar să meargă la boier:

— Să ne-mprumute și nouă puțin nutreț. Că are. Vin de-n fiecare săptămână, cu vagoanele. Primarul, omul boierului, îi bruftului:

— Să vă-mprumute! Să vă-mprumute! Cum nu merge ceva, hop la boier. “Să ne-mprumute!” Parcă boieru-ar fi Dumnezeu! Descurcați-vă și voi puțin, ce dracu! Și să nu vă mai prind vorbind despre ce face boieru’ cu avutu’ lui. Dacă vinde nutreț, treaba lui!

S-au dus cojanii singuri la curte, dar boierul, care era și deputatul județului, tocmai plecase la București, în noaptea aia. Logofătul îi primi și mai rău decât primarul: îi înjură urât detot și puse pe argați să-i gonească. Știau acum la ce se puteau aștepta, dinspre partea asta. Și dinspre-a lui Dumnezeu de asemenea. Nu le mai rămânea decât băutura, mare mângâiere dată și de Dumnezeu și de lege. Numai băutura putea să-mpace pe toată lumea. Numai pe femei nu.

Femeile plăteau pentru toată lumea: pentru bărbat, pentru Dumnezeu, pentru lege, pentru boier, pentru lipsa de nutreț și chiar și pentru vremea rea. În fiecare seară puteai vedea, în bezna ulițelor desfundate, câte-o nevastă, o mamă, o soră târând spre bordei câte-un țăran care se prăvălea la fiecare zece pași. Femeia cădea după el în noroi și mai primea și câțiva ghionți zdraveni. Și-acasă o așteptau alții. Dimineața aducea totdeauna pocăința, pentru că, în fond, bărbatul nu era chiar o brută. Atunci ajuta la gospodărie, vedea de vite, căra apă și-și petrecea o bună parte din zi alegând cocenii, arzându-i pe unii, punându-i la uscat pe alții, în jurul sobei. Casele, de obicei curate, ajunseseră ca niște grajduri, noroiul și mucegaiul duhneau pestetot, până și pe mese.

— Nici în iad nu poate fi mai rău, Dumnezeule! se jeluiau femeile.

Oploșit lângă foc, cusându-și o opincă, bărbatul răspundea:

— Ar trebui, într-o bună zi, dat foc la toate conacele, și chiar și Bucureștilor... Dar asta n-o putea face, nici singur, nici atunci. Cel mult putea să ia iar drumul cârciumii. Ceea ce și făcea, către seară, când plictiseala, presimțirea viitorului întunecat și câțiva vecini la fel de nenorociți ca și el, se opreau în fața porții și-i aduceau aminte c-a venit ceasul parigoriei.

La moș Toma — sau “la caretași”, cum li se ami zicea — nu era mult mai multă bunăstare. Nu-i amenința foametea, e-adevărat, dar lipsa de bani pentru plata datoriilor era aceeași, mai ales în anul ăsta de secetă, în care prea puțini săteni se simțeau în stare să-și comande o căruță nouă. Nici reparațiile de toamnă, destul de multe altădată, nu mergeau mai bine. Așa că mai mult stăteau de pomană, trebăluiau prin jurul vitelor, pălăvrăgeau și făceau floricele.

Moș Toma și cei doi gineri ai lui, cu toate că erau oameni cumpătați, se duceau totuși la cârciuma lui moș Stoian, care era lipită de fierărie, să-și omoare vremea. Femeile rămâneau acasă, c-aveau totdeauna ceva de făcut. Și noi, ucenicii, ne aflam în treabă, adăugând la un pic de lucru multă pierdere de vreme. Cele mai deseori îmi plăcea să rămân singur, pentru că “străinu’ tot străin rămâne”, și în sat ca și-n familie. Când se supăra cineva pe mine, îmi zicea că-s “iepure de peste nouă hotare”. Și îndrugau, cui voia și cui nu voia, “povestea cu ciulinii”:

— Ni i-au adus peșcheș ciulinii!

N-o spuneau cu răutate, dar mă durea, totuși. Eram un băiat “adunat de pe drumuri”, de milă. Lucru care nu-ți face plăcere să-l auzi spunându-ți-se, când ai cincisprezece ani și-ai înghițit destule amărăciuni. Lucrul ți se-așază la inimă, unde te umfli, și-ți vine să plângi când îți aduci aminte de cocioaba din Lăteni și de mama care-i moartă, și de tata pierdut în lume.

Cu Știrbu era altceva, era la ai lui, așa că-ncepuse să mă și uite, să se îndepărteze încet-încet de mine. În schimb, câștigasem inima Tudoriței, pentru că ea era singură cu nenorocirea ei. Devenisem duhovnicul ei după ce plângea. Și plângea destul. Tănase, cu tot crâmpeiul de speranță pe care ea îl mai nutrise, se-nsurase cu Stana.

“Rușinoasă nuntă“, spunea satul, cu toată prezența “domnului administrator”, naș fără voie al noilor căsătoriți. La nunta asta au putut fi numărați pe degete țăranii pe care-i îndrăgea boierul, fruntașii satului, singurii care nu duceau lipsă de nimic. Erau cam o duzină. Când nunta ieșea tocmai din biserică, câteva glasuri din mulțime îi pomeniră Stanei de legăturile ei nelegiuite cu călăul satului, și un băiețaș bătu toba pe o oală spartă.

Eram și eu în duminica aia printre ceilalți, să-l văd pe Tănase alături de femeia căreia-i ziceau “târâtură“. Era de plâns, sărmanul prăpădit, neîndrăznind să se uite-n fața nimănui. A fost și mai de plâns a doua zi, luni de dimineață. Eram în fierărie, Costache și cu mine, făcând puțină rânduială printre scule, când l-am văzut, în haine de nuntă, ducându-se de-a dreptul la cârciumă. A trecut pe sub ochii noștri fără o vorbă, cu capu-n jos. Și cu toate astea, ținea la noi; Costache era prietenul lui cel mai bun.

— Nu ne-a văzut, zise Costache. Trebuie să fie tare amărât. Hai după el!

Cârciuma era goală. În odaia din fund, moș Stoian și cu Tănase, în picioare amândoi, își turnau în păhărele, fără să scoată o vorbă. M-am tras deoparte într-un colț, cu o pisică în brațe, ca să nu-i tulbur, dar multă vreme n-au deschis gura. Tănase era stacojiu la față; te-nspăimânta. L-am văzut pe urmă cum și-a scos de la cheutoare beteala și floarea de lămâiță și le-a lăsat ușurel să cadă sub masă.

— S-a făcut, zise el apoi, cu voce spartă și oprindiu-și privirea la Costache. Acuma “târâtura” mi-e nevastă...

— Așa a vrut Dumnezeu, făcu moș Stoian.

— Câinele a vrut, izbucni Tănase, dar câine să fiu, ca el, de nu i-oi face eu una, zilele astea!

— Ai să-ți găsești tovarăși, zise Costache. Un județ întreg. Sunt destui Tănase care-au trebuit să se-nsoare cu-alte Stane...

Mânii de-astea izbucneau adesea în prăvălia lui moș Stoian, pentru că negustorul nutrea și el amărăciuni împotriva proprietarului și ținea cu țăranii. Dar într-o zi, mânia oamenilor s-a auzit și dincolo de zidurile cârciumii.

Era într-o duminică, spre sfârșitul lui noiembrie. De câteva zile bântuia un ger crâncen care ardea ca focul și făcea din noroi cremene. Nici un fulg de zăpadă să apere semănăturile de groaznica arsură. Despre asta vorbeau înspăimântați țăranii adunați mult înainte de amiază în fața cârciumii. Duminica, nu se deschidea decât după liturghie. Se făcuse în felul ăsta o lege, pentru ca țăranii să fie siliți să se ducă la biserică măcar duminică dimineața, când era cârciuma închisă. Dar oamenii tot nu se duceau și lăsau slujba în seama câtorva babe surde. Veniseră și se rezemaseră cu spinările de obloanele trase ale lui moș Stoian, așteptând să se închidă biserica și să se deschidă cârciuma.

Pe un soare care făcea să sclipească chiciura de pe salcâmi, tineri și bătrâni, gătiți de sărbătoare caraghios, cu câte un brâu stacojiu, cu chipuri întunecate, stăteau strânși grămadă când trecu furios, popa:

— Sunteți niște derbedei! le strigă el. Mă mir că nu vă trăsnește Dumnezeu!

— Ne trăsnește el, zău, da’ pe-aici trăiesc unii pe care ceru-i ferește de rele... răspunse repede unul.

De-abia atunci am băgat de seamă că printre noi se afla un necunoscut, un târgoveț, un om tânăr, cu pălărie. El îi răspunsese popii și-i făcuse pe toți să izbucnească-n râs.

— Da, făcu el, pe voi țăranii și pe noi muncitorii de la orașe, Dumnezeul popii ăstuia ne trăsnește-n fiecare zi: cu-o foamete pe capul oamenilor și-a vitelor, cu geruri ca ăsta care distrug ogoarele, cu furtuni ca acele de luna trecută, care-omoară oameni și vite de-a lungul drumurilor, cu secetă, cum a fost cea de-a distrus recolta de anul ăsta. Astea-s trăsnetele! Dar ar trebui să ne-ntrebăm de ce n-a fost și proprietarul vostru atins de vreuna dintre nenorocirile astea!? De ce-s pline hambarele lui și vitele-s neatinse?! De ce fulgerele cerului nu-l duc și pe el la mizerie, și nici pe popă, și nici pe primar, și nici pe alți câțiva!? Nu-i așa că-i cazul să credem în milă cerească și-n paratrăsnet?

Necunoscutul plimbă o privire inteligentă și întrebătoare peste capetele oamenilor. Sătenii îl aprobară cu strigăte, apoi vrură să știe cine era.

— Sunt de la București, răspunse el, și muncesc cu brațele, ca și voi, dar știu care mi-s dușmanii. Nu-s nici trăsnete, nici Dumnezeu. Sunt proprietarii de la sate și de la orașe care ne duc la sapă de lemn chiar și în anii de belșug. Pentru noi belșug nu-i niciodată.

Scoase un pachet de broșuri și începu să le împartă:

— În asta, adăugă el, puteți citi lucruri pe care trebuie să le știe oricare cetățean: este Constituția țării, sau mama legilor noastre. Scrie că aveți dreptul de a vă aduna, de a scrie și de a vorbi, și, de asemenea, că un om nu poate fi ținut arestat mai mult de douăzeci și patru de ore, nici nu i se poate intra în casă fără mandat de la judecătorul de instrucție. Astea sunt drepturile voastre, pe care trebuie să le cunoașteți și să cereți să fie respectate. Apoi trebuiesc cucerite alte drepturi, în primul rând votul universal. E-o adevărată batjocură ca la alegeri cincizeci de țărani să aibă un vot și un popă tot un vot. Și, pe urmă, trebuie să cereți să vi se dea înapoi pământurile de care ați fost jefuiți...

— Așa e! Așa e! strigară cojanii. Vrem pământurile noastre!

— Care-i ăla care împarte pământurile, se auzi atunci o voce acră.

Era jandarmul.

— Eu nu împart decât Constituția, domnule! Pământul, țăranii trebuie să și-l ia singuri.

— O să vedem noi acuș cine ce are de luat! zise jandarmul înhățându-l.

Cu primul fulg de zăpadă venit să se lipească pe fereastră, veni și liniștea Tudoriței. Băgarăm de seamă și unul și celălalt într-o după masă când ea broda lângă fereastră și eu îi descurcam o grămăjoară de fire de lână de mai multe culori.

— Ninge! Ninge! strigă ea bătând din palme ca un copil. O s-avem un Sfântu Niculae cu barbă albă! Și reluându-și lucrul, fredonă timid:

Cine te-a făcut pe tine,

Tudoriță nene,

Așa ’naltă și subțire,

Tudoriță nene!

De la sosirea mea în casa asta era prima dată c-o auzeam cântând. Și-a dat ea singură seama:

— Oh, Doamne... Totul se uită în viață! oftă ea. M-ai auzit, Matache? Credeam c-am să mor, și iată-mă cântând!

— Cu atât mai bine, făcui. Trebuie să-ți pară bine să te știi, așa cum zice cântecul, ’naltă și subțire. Se uită la mine.

— Să nu te-apuci să te-ndrăgostești de mine, Matache! făcu ea veselă, și puțin în zeflemea.

— Și de ce nu?

— Da, așa-i. De ce nu? Păi, pentru că n-ai decât cincisprezece ani. Dar într-o zi ai să fii un flăcău frumos. Și-or să te iubească Tudorițele de-atunci.

— Aș vrea să fii tu aia.

— În ziua aia, dragul meu, eu o să fiu de mult nevastă și mamă. Totul va fi sfârșit pentru mine. Copilași veșnic murdari, o soacră veșnic arțăgoasă or să strige toată ziua după mine. Un bărbat care n-o să mă iubească, o să-mi spună că-s o îngălată și poate c-o să mă și bată.

— Atunci de ce te grăbești să te măriți de la douăzeci de ani?

— Asta-i soarta noastră, Matache... Mergem la măritiș, ca la moarte, tot iubind...

— Atunci n-ai de ce pizmui soarta Stanei: o s-o bată și pe ea, în curând, pentru că Tănase n-o iubește.

Tudorița rămase o clipă pe gânduri, cu privirea pierdută:

— Nu-i același lucru, dragul meu... Stana e o stricată, un pui de lele, care-și bate joc și de Tănase și de boier, și de căsnicie și de dragoste chiar. Ce-i place ei e să ducă o viață desfrânată și să zăpăcească bărbații. N-o să se-ncurce ea cu copii și bătută n-o să se lase. Cât să pizmuiești soarta ei, nu face. Mai bine pe a mea...

Tudorița se înviorase, casa fu dată cu fundu-n sus chiar de a doua zi de dimineață. Trebuia să-nceapă una din cele două curățenii mari ale anului, cea de Crăciun după cea de Paști. Și toată lumea se bucură când amărâta de ieri strigă, cu mâinile-n șold:

— Hei, oameni buni! Moș Crăciun e pe-aproape! Ia dați încoa’ varul! Și lutul! Balega de cal! Mai repede! Mai repede!

— Bravo, Tudorițo, bravo!

O copleșiră cu îmbrățișatul. O purtară pe brațe. S-au bătut cu zăpadă pufoasă. Pătruț striga:

— Un tățune s-un cărbune,

spune, băete, spune...

Golirăm două odăi și puserăm lucrurile într-o a treia. În mijlocul tindei trei roabe cu lut galben ca șofranul și una cu bălegar de cal fură amestecate cu apă caldă. Mie îmi căzu sarcina să amestec, să calc în picioare lutul în odăile pe care Tudorița le spoia cântând de-ți lua urechile. Se gătise cu niște rochii vechi de-ale maică-sii, părul și fața și le acoperise cu totul cu-o basma din care nu-i vedeai decât ochii ei frumoși, și, înarmată cu o bidinea cu coada lungă, acoperea pereții și tavanul cu stratul acela de var albăstrui, care-i bucuria și sănătatea țăranului român și pe care-l întâlnești numai în satele balcanice. După ce termină cu spoitul, veni rândul pământului de pe jos. Cât să fumezi o țigară, și era neted ca masa, din mâinile îndemânatice ale Tudoriței, care-l bătătorea mergând de-a-ndăratelea.

O săptămână întreagă am dus viață de băjenari, culcându-ne o seară ici, o seară colo, cum se nimerea și mâncând de-a-npicioarelea, într-o abureală ca la baia turcească, mirosul de var și de bălegar pișcându-ne nările.

În sfârșit, pereții, tavanele, pe jos totul ca nou de la un cap al casei la altul, lucrurile fură duse fiecare la locul lui; pe jos se așternură scoarțele de sărbătoare, macaturi și ștergare numai fir de borangic fură scoase cu grămada din cufere, ca să împodobească cu dragoste care un pat, care o fereastră, care o oglindă sau o icoană; după care Tudorița ne interzise să mai călcăm în “odăile de zile mari”.

Aceeași curățenie se făcu cam pestetot în sat, în casele cu “fete mari”. Și celelalte făcură tot ce le era în putință să-l cinstească pe Moș Crăciun, care după puterile lui. Și ce tristețe pe cei care — săraci lipiți pământului — n-aveau decât oftaturi cu care să sărbătorească nașterea Domnului!

Dar, fie că ea cădea peste voioșie și bunăstare, fie pe tristețe sfâșietoare, aceeași ninsoare a căzut fără întrerupere zile și nopți întregi, nepăsătoare la bine, nepăsătoare la rău. Măturată la început, zvârlită cu lopata mai apoi, pe urmă grămădită în lungi troiene, ea continua cu răbdare să acopere pământul, cu giulgiul ei liniștit, înăbușind în același mormânt și strigătele de bucurie și cele de durere. Nu mai vedeai bărbați ducând vitele la adăpat, nici femei vorbind peste gard. Nu mai vedeai nici copii și nici câini, pentru că zăpada trecea de înălțimea omului. Nici un zgomot nu se mai auzea. Dispăruse orice pată neagră de pe câmp și din sat, înghițită de potopul de albeață. Acoperișurile cu coșuri fumegânde, și chiar și ramurile copacilor, dacă se mai zăreau în acest ocean de tăcere albă. Numai conacul, cu clădirea sa cenușie, luminile severe și mulțumirea ridicată pe mizerii, se vedea și zi și noapte, sus pe colină, sfidând un cer negru ca un cioclu și un pământ în agonie.

Pe-o asemenea vreme a venit și noaptea Sfântului Andrei, în care fata mare își întreabă ursitoarele cine-i va fi mire. Încercarea-i primejdioasă, uneori chiar macabră.

Puțin înainte de miezul nopții ea trebuie să stea, goalăgoluță, cu părul despletit, în fața unei oglinzi luminată de două lumânări. Privind drept în fundul oglinzii, ea vede trecând ursitul: tânăr sau bătrân, frumos sau urât, orășan sau muncitor. Dacă-i mort, îl vede trecând ca un schelet, cu coșciugul în spinare, și atunci biata fată cade leșinată. Dacă ursita nu vrea să i se arate limpede în oglindă, fata trebuie să iasă în curte, îmbrăcată numai într-o cămașă și să numere, stând întoarsă cu spatele, nouă șipci de la gard. Pe cea de a noua o înseamnă, și a doua zi de dimineață se duce să o cerceteze, pentru că bărbatul ei așa va fi: sănătos sau viermănos, tânăr sau trecut, drept sau cocârjat.

Prevăzătoare, Tudorița nu și-a întrebat oglinda, dar s-a dus de-a scormonit zăpada cu mâinele și cu picioarele, tremurând mult până s-ajungă să descopere a noua șipcă. În afară de ea nimeni n-a știut cum arată șipca aia. Dar, în schimb, am aflat eu cât era Tudorița asta de frumoasă cu părul despletit căzând peste cămașa albă, alunecând prin noapte ca o stafie, în timp ce eu mă uitam pe fereastră ascultând zăpada căzând cu fâșâitul ei de vată.

A fost o iarnă grea. Mai întâi, Crăciunul a fost trist. În fața atâtor vetre înghețate, bucuria celor ce-au avut un purcel de înjunghiat a fost searbădă. Și, cu toate că din mila vreunui vecin tot s-a mai găsit câte o ciosvârtă de carne pe masa desmoștenitului, Crăciunul tot jalnic a fost.