*

A fost grozav, într-adevăr. Ne ascunsesem într-un vagon cu lemne de construcție, și trenul ne-a dus, fără să se oprească, până la Lehliu. Pe drum, am ieșit din ascunzătoare, ca să privim, și în câteva ceasuri am văzut lucruri care altminteri îți cer ani de zile ca să le vezi, mai ales unor țărani care-și muncesc pământurile aproape sterpe și-și bat și femeile și vitele. Altora li se răstoarnă povara din cauza drumurilor proaste și li se rup căruțele, de rămân singuri, în câmp, să se descurce, departe de orice așezare omenească.

Către sfârșitul călătoriei a dat un frânar peste noi. Nu ne-a făcut nimic. Stătea în gheretă în vagonul dinaintea noastră, și începu să cânte din fluier. Cântecul lui ne-a atras. Ne-am apropiat, la început cu grijă. Pe urmă, când ne-a văzut, ne-a zâmbit prietenos, și-atunci ne-am apropiat ca să-l ascultăm mai bine. Era un om în vârstă, care părea visător. Mereu își scuipa între degete, umezea găurile fluierului și ne cânta doine, încruntând din sprâncene.

Puțin înainte de a intra în gară la Lehliu, ne-a cântat cântecul tatei și-al meu:

Și-au plecat olteni...

Am plâns, cu fața-n palme.

Ajungând la Lehliu, frânarul ne-a spus:

— Ei, v-a plăcut? Acuma, stați puțin; o să plece îndată un tren mixt spre Ciulnița, am să vorbesc cu unul de-ai mei să vă ducă acasă.

— Da’ noi nu suntem din Ciulnița și nu vrem să ne ducem acasă, spuse Știrbu.

— Ahaa... Asta-i altă căciulă. Da’ de un’ sunteți, și un’ vă duceți?

— Suntem de la Hagieni și ne ducem în lume!

— În lume? Ei, asta-i ceva serios... După cât se vede, nu glumiți... Haideți cu mine:

— Nu ne dați pe mâna jandarmilor?!

— Ferească Dumnezeu! Și eu îs unu’ de-ăia care vor să vadă lumea, si-am plecat de-acasă când eram mai mic decât voi. Așa c-aș vrea să văd cum vă pot fi de folos. Cu siguranță că nu de prea mult bine ați plecat de-acasă. “Câinele nu fuge de-mbucătură, ci de zburătură!”

Lipsi o clipă, se întoarse îngândurat și se îndreptă, cu noi alături, către cârciuma de lângă gară, unde stătea dejugată o mulțime de căruțe țărănești. Acolo soarta noastră se hotărî de la sine, în felul cel mai neprevăzut.

Cârciuma era plină de oameni, care se-ntorceau de la un târg mare. De-ndată ce intrarăm, privirea lui Știrbu se-ncrucișă cu a unui țăran tânăr așezat cu o femeie frumoasă la o masă în fund. O clipă au rămas amândoi așa, ca fermecați de propria lor privire, pe urmă omul se plesni cu palma peste picior și strigă, cu un glas de-ntoarse toate privirile mușteriilor spre el:

— Mă Ionele! Fă-te-ncoa! Mai curând m-așteptam la moarte, decât să te văd pe tine aici!

Ionel (noi îi ziceam Știrbu pentru că știrb era) se apropie sfios, sărută dreapta omului și-ncepu să plângă înfundat.

— Nu mai plânge, făcu celălalt. Uite pe nevastă-mea, Lina. E frate-meu, închipuie-ți! zise el către femeie.

Ionel sărută și el mâna femeii, care-l cuprinse cu brațul de mijloc și-l mângâie până ce tăcu.

— Cine-s oamenii care-s cu tine? îl întrebă frate-său.

— Păi, răspunse frânarul, acuma dacă și-a găsit neamurile, eu nu mai am nici un rost. Da’ un pahar în sănătatea vostră aș putea bea!

Ne-am așezat la o masă. Puțin după aceea, toată lumea aflase despre isprava noastră.

— Povestea ciulinilor! făcu fratele lui Ionel, cu fața întunecată. Nu-i nici vina copilului, nici a părinților. Toată țara, de la Dorohoi la Vârciorova, nu-i decât un Bărăgan pe care se plimbă, cu biciu-n mână, ciulini veninoși, da-n alt fel. Ăia-s ciulinii pe care trebuie să-i stârpim, dacă nu vrem să ne vedem, printre alte nenorociri, copiii plecând de-acasă și pornind în lume!

— Prea vorbești tare, Costache, îi șopti nevastă-sa, aruncând neliniștită priviri în jur. Nu crezi că-i vremea s-o pornim? Caii-s destul de odihniți.

Costache se ridică, plin de sănătate, vânjos, oacheș bine. Îi scăpărau ochii de mânie:

— Haidem!

Apoi, punându-mi o mână pe cap:

— Vii și tu cu noi în Vlașca? făcu el, cu blândețe. Și acolo ciulinii țin locul cel mai bun la soare, da’ măcar o să te-nvăț, ca și pe Ionel, meseria de căruțaș. O s-ajungeți și voi într-o zi să faceți căruțe pentru țărani și să vă duceți să le vindeți la târg, ca mine. Și o să vedeți și țara, și durerile ei.

Așa că m-am dus cu Costache, cu nevastă-sa și cu Ionel, în județul Vlașca.

Comuna se numea Trei-Sate. Am ajuns într-o dupămasă rece, posomorâtă, ploioasă, rupți de oboseală și uzi până la piele, cu tot sacul pe care fiecare dintre noi îl pusesem pe cap și pe spinare. Era aproape noapte. Am priceput totuși de unde-i venea numele ăsta de Trei-Sate: erau, într-adevăr, trei cătune despărțite de două gârle care se-ntâlneau drept în fața primăriei. Comună săracă. Casele, acoperite cu stuf putrezit, se-ngropau în pământ. Le înconjurau niște garduri nenorocite dintr-o împletitură de mărăcini, care nu le puneau la adăpost de nepoftiți.

Nu ne-a primit, cum e obiceiul, o liotă de câini furioși. Li se auzea lătratul răgușit, de pe sub niște căpițe de fân turtite de ploaie.

Și iată-ne la Costache acasă... Casa era a lui socru-său, Toma rotarul, meșteșugar vestit. Era așezată la malul uneia dintre cele două gârle, un șir lung de odăi și de ateliere de fierărie și caretărie. Venirea noastră stârni un tărăboi asurzitor: curtea, mare și plină de noroi, cufundată în întuneric, răsuna de strigăte de bărbați și de femei, de țipete de copii și urlete de câini nebuni de bucurie. Cei mari se sărutau, copiii scotoceau prin căruță, câinii săreau pe noi și ne murdăreau. Și numaidecât atenția familiei se opri asupra noastră, cei doi străini.

— Da’ voi cin’ sunteți? ne întrebară cei patru ucenici caretași. Le răspunse Știrbu:

— Eu sunt Ionel, fratele lui Costache, și el mi-e ca și un frate, e Matache. — Și de un’ sunteți?

— De pe Ialomița.

— Și rămâneți la noi?

— Rămânem; o să-nvățăm să facem căruțe pentru țărani și-o să ne ducem să le vindem la târg, cum face Costache.

— Mai e pân’ atunci, făcu în râs un ucenic.

Intrând în casă claie peste grămadă cu câinii după noi, mă uitam la focul minunat, aproape înăbușit, din vatra fierăriei. Nimerirăm într-o tindă mare, care ușor putea cuprinde doisprezece oameni și de unde câinii fură îndată dați afară de bunica, furioasă de îdrăzneala lor. Îi ziceau “bunica” doar pentru că ținea în brațe un băiețel de vreo trei anișori, singurul copil al tinerei perechi; altiminteri, deloc bătrână, nevasta lui moș Toma părea să fie stăpâna casei întregi, pentru că la ea se duceau toți, pentru toate celea. O găsirăm așezată în fața vetrei, cu micuțul în poală, povestindu-i unul din basmele noastre care nu se mai sfârșesc și pe care-l tot schimba după închipuirea ei:

— ... și zmeul cel rău striga:

„Un tăciune și-un cărbune,

taci, băiete, nu mai spune!”

Și-atunci Făt-Frumos zicea:

„Un tăciune și-un cărbune,

spune, băiete, spune!”

Copilul o întrerupse:

— Da’ de ce nu-l ucidea Făt-Frumos pe zmeu?

— Pentru c-atunci basmul s-ar fi sfârșit și bunica n-ar mai avea ce s-ăi povestească lui Pătruț... îi răspunse tatăsău care intrase să-l sărute și să-i dea o păpușă frumoasă cumpărată de la târg.

Apoi, soacră-si, la ureche:

— Da’ cu Tudorița, ce mai e?

— Cum știi: lacrimi și iar lacrimi... ! O fată așa frumoasă ca ea! Parcă n-ar mai fi și alți băieți pe lume!

— Asta nu-i la poruncă, știi și dumneata atâta lucru.

Am priceput de-aici că în casă mai era și o fată frumoasă, care nu ne ieșise în întâmpinare și care plângea pentru că fusese părăsită. Am aflat curând toată povestea, pentru că ne-au povestit-o din fir-a-păr ucenicii, la fierărie, unde ne dusesem să ne cunoaștem mai pe îndelete. Știrbu a-ntrebat, făcând pe istețul:

— Cunoaștem, va să zică, pe toată lumea de aici, afară de Tudorița. O fi bolnavă... Mai mult nu le-a trebuit:

— Nu, nu-i bolnavă, se repezi un roșcovan vorbăreț; plânge pe ascuns pen’ că Tănase, cu care trebuia să se mărite, s-a logodit cu o târâtură, una Stana, care și-acuma se ține cu boieru’ nostru. A și rămas borțoasă cu el. Dar bietu’ Tănase are multe guri de hrănit, părinții bătrâni, frați mici, și sunt datori vânduți la boier, care acuma, dacă Tănase vrea s-o ia pe Stana ca s-o scape de rușine, îi iartă de toate datoriile. Ba le mai dă și pământ și vite. Păcat de Tănase, că-i băiat de treabă. Îi pare rău și lui, da’ n-are cum face altfel. Uite, de-asta se-ascunde Tudorița și plânge cât îi ziulica de lungă.

La masa de seară, numărând gurile adunate-n jurul mesei lui moș Toma, văzui că se puteau măsura cu cele ce-i cereau de mâncare lui Tănase: eram doisprezece. Cu Tudorița, pe care-o rugau în gura mare să vină la masă, eram treisprezece, și mai era și gurița lui Pătruț. Pentru că moș Toma mai avea un ginere, pe Dinu, care-o luase pe fata lui de-a doua, pe Maria, și care era rotar. Asta însemna într-o singură gospodărie trei familii înhămate la aceeași treabă, dar treaba asta nu părea să-mbogățească pe vreunul dintre ei. Dimpotrivă, faptul că n-aveau slugi, nici muncitori în toată firea, precum și economia aprigă ce domnea în casă, dovedea mai curând că gospodăria asta mare trăia în strâmtorare. Așa c-am prețuit cu-atât mai mult jertfa pe care oamenii aceștia de treabă o făceau primindu-ne, pe Ionel și pe mine, fără să crâcnească.

— Unde mănâncă doisprezece, or mânca și paisprezece, zisese bunica după ce se sfătuiseră cu toții despre sosirea noastră neașteptată.

— Și pe-urmă, adăugă Costache, sunt atâtea de făcut pe lângă casă: vitele, atelierele, gospodăria. O să-și scoată ei cu vârf și-ndesat bucata de pâine. Și unde mai pui cât de bine le va prinde, peste câțiva ani, când vor fi învățat o meserie. Ce vreți, nu puteam să-i las în mijlocul Bărăganului, unde rătăceau ca să se ducă-n lume. Nu poți face una ca asta nici unui câine, mama ei de țară de ciocoi!

Costache se-nfuriase:

— Asta-i povestea ciulinilor a’ adevărată! Ciulinii-ciocoi, ciulinii-călăi... ! Lepra asta atotputernică, care bântuie peste toată țara prea răbdătoare, ajunsă toată un Bărăgan... ! A miia oară mă-ntreb, cum se face că nu simte cojanu’ înțepăturile ciulinilor ăstora care-i pătrund în tindă, îi sar în spate, îi sug și ultima picătură de sânge? Cum de nu i se urcă furia la cap și nu dă foc la toate buruienile astea care-l dau afară până și din cocioaba lui?

N-auzisem pe nimeni pân’ atunci vorbind în felul ăsta, și nu mai puteam de mulțumire. Și ăilalți gândeau pesemne la fel cu Costache, pentru că nici unul nu părea să fie împotrivă. Părinții, arătând îngrijorați, păreau convinși dinainte. Dinu, blond și cu privirea cam bleagă, stângaci din fire, părea să asculte cu un respect morocănos. De altminteri era și foarte tânăr și deloc dezghețat, lucru ce se vedea lesne. Cât despre cele două neveste tinere, Lina și Maria, rămăseseră cam nepăsătoare, fiecare cu ochii plini de dragoste la bărbatul ei.

Cei patru ucenici arătau mult mai mult interes pentru discuție; ei șușoteau cuvinte pe care urechile celor mari nu le puteau prinde: roșcovanul, mai ales, era dracu’ gol, așa mărunt cum îl făcuse maică-sa. Îl chema Ilie și n-avea pe nimeni pe lume. Dintre ceilalți trei, doi mai aveau puțin și ieșeau lucrători. Își dădeau multă silință s-arate serioși. Cel din urmă era un mâncău, care vorbea puțin și muncea ca un cal, după câte se spunea. Toți patru păreau foarte legați de casă. Țineau mai ales la Costache, căruia-i ziceau “stâlpul gospodăriei”. De asta-i sorbeau cuvintele și-i împărtășeau mânia.

Mai era cineva care-l auzise și-l aproba pe Costache: Tudorița. Nu ne așteptam s-o mai vedem în seara aceea, dar o ușă se deschise încetișor, și apăru ea: o fată plăpândă, cu ochi mari, cercănați, gura ca o cireașă, privirea cute-zătoare și foarte curățel îmbrăcată, aproape frumos. Spuse bună seara cu glas sigur, își trecu mâna peste părul negru, ne aruncă, nouă, ălor nou-veniți, o privire scurtă și se duse să se așeze între tatăl și mama ei. Apoi, cu o voce în care tremura revolta:

— Ai dreptate, nene Costache, zise ea, să vrei să dai foc cuiburilor ăstora de vipere de care-i plină țara! dac-o veni ziua aia, te poți bizui și pe mine!

Merita s-o vezi pe Tudorița în clipa aceea. Și dacă-i adevărat că un băiat care n-are încă cincisprezece ani se poate îndrăgosti de-o fată mai mare decât el, ei bine, în clipa aceea m-am îndrăgostit de Tudorița!

Moș Toma o luă de mijloc și-o trase la el:

— Nu-i bine să fii atât de mânioasă, îi zise el. Trec toate, trece și-o dragoste înșelată. Și-apoi, Tănase nici nu face de tine.

— Ba da! Face! Îl iert, pe el, dar de-acu înainte am învățat să urăsc! Și, crede-mă, am să dau și eu foc la partea mea de ciulini: că le-am simțit înțepătura...!

Mama făcu celorlalți semn să tacă, să n-o supere mai mult. Atunci Lina și Maria își plecară capetele pe umerii bărbaților lor, închizând ochii, ceea ce văzând, Tudorița întrebă, tristă:

— Dar eu, oi mai avea eu parte de-un umăr de bărbat iubit, să-mi las capul pe el?

În seara aceea toți ne-am dus la culcare cu-o apăsare pe inimă.

După vremea rea, care ținuse toată săptămâna călătoriei noastre, dădu soarele câteva zile și cei din Trei-Sate se hotărâră să-și culeagă porumbul. Fiecare familie își părăsi îndeletnicirile obișnuite și toată comuna — bărbați, femei, copii, bătrâni, vite, câini, pisici și chiar câțiva purcei — se năpustiră pe câmp. Pe ogoarele lor, cei, puțini la număr, care aveau și care se puteau lipsi de pământ de la boieri. La ale boierului mai întâi, cei nenumărați, săraci lipiți pământului, care nu semănau decât pe ogoarele date de boieri cu învoială. Și una dintre aceste învoieli era că recolta boierului trebuia strânsă întâi.

Priveliștea culesului ăstuia nu fu lipsită nici de tristețe nici de veselie. Întâi de tristețe, pentru că anul fusese secetos; lanul de porumb, care de obicei ascundea călărețul cu cal cu tot, lăsa acum să se vadă și capul culegătorilor. Cât despre știuleți, despre boabe, țăranii le ziceau ofticoase. Și se arătau tare nemulțumiți.

— Nu numai că n-o s-avem ce vinde, și deci nici să plătim din datorii, da’ n-o să ne-ajungă mălaiul nici măcar până-n postu’ mare! O să murim de foame, iarna asta. Și noi și vitele!

Cu fața zbârcită de amărăciune, cojanul cântărea în palmă știuletele, îl privea lung, îl mirosea și se văicărea. Erau niște bieți nevoiași, vlășcenii ăștea, la fel cu-ai noștri de pe Ialomița: slabi, numai piele și os, cu fruntea brăzdată de tineri încă, privirea tulbure, nebărbieriți cu săptămânile. Pe cămășile lor, lungi pân’ la genunchi, nu mai puteai număra peticele. Pantalonul nu era decât o grămadă de zdrențe. Desculți, cu capul gol, adevărați cerșetori, mă durea sufletul pentru ei de parcă mi-ar fi fost toți neamuri. Nevestele lor, dacă treceau de treizeci de ani, păreau bătrâne. Zorite de munca asta care trebuia făcută repede, cele care alăptau lăsau copilașul în seama unui frățior, în mijlocul porumbiștei, unde urla să-și dea sufletul. Veneau câinii și le morfoleau scutecele murdare, îi lingeau pe obraz. Atunci ăl mare apuca pruncul de-o mână și pornea cu el în căutarea mamei, târând păpușa vie după el ca peun pachet și zicând:

— Uite-l, mama, uite-l.

Nu, numai veselă nu era, viața însurățeilor. Tineretul, în schimb, petrecea în ficare zi ca la nuntă. Strigăte, cântece, râsete, sărutări, păcăleli, bluze roșii ca focul, gal-bene ca lămâia, verzi-albăstrui, care pline cu știuleți de porumb, și pe deasupra tuturor, soarele strălucitor. Sub privirile înflăcărate de patimi, îndrăgostitele alergau una după alta, săltându-și sânii vârtoși. Cu mai mult folos alergau flăcăii, care striveau sânii ăștea vârtoși la piepturile lor vânjoase. Se zbăteau ca să se simtă și mai bine și se împotriveau de ochii mamelor, care nu erau mulțumite, dar n-aveau ce face.

Pisicile și câinii vânau șoareci, care se iveau de pestetot. Purcelușii zburdalnici, cu jujeul de gât, fugeau cu câte un știulete de porumb în gură și codița-ncovrigată. Numai vitele de povară, ca și oamenii însurați, nu aveau nici o parte din bucuria culesului; rumegau nepăsătoare, același cocean uscat, cu aceeași melancolie, așteptând ceasul înjugatului.

Pe ogorul lui moș Toma domnea aproape aceeași nepăsare. Erau toți oamenii însurați; iar Tudorița, dacă era nemăritată, era și nefericită. Îmbrăcată cu o bluză și o fustă cu desene mari, în culori izbitoare, cu un tulpan alb ca neaua pe cap, culegea știuleții cu o iuțeală de mașină, fără să-i scape unul, cum fac toți muncitorii buni. Coșurile se umpleau văzând cu ochii. Se duceau și le goleau în car, în care porumbul strălucea în soare ca aurul. Știuleții nu destul de uscați erau legați doi câte doi cu pănușele lor împletite și îi agățam chiar și de coarnele boilor când plecam spre sat.

Tare mult îmi plăcea să mă aflu aproape de Tudorița, pentru care m-aș fi aruncat și-n foc, dacă asta i-ar fi potolit puțin durerea. Ea, care-și dădea seama de dragostea mea de câine, se simțea bine cu mine pe-aproape.

— Îți sunt dragă, Matache? Tu așa crezi. Cu-atât mai bine pentru mine; mă simt atât de singură...

— Dar ce-aș putea să-ți doresc, Tudoriță?

— Să crape Stana! Sau să ia lumea foc!

Era destul de greu să vezi îndeplinindu-se o atare dorință, pentru că rivala ei parcă era un bujor frumos, și zburda ca o iapă, aproape detot de noi, pe pământul boierului. Iar cât privește lumea pe care Tudorița voia s-o vadă arzând, lumea asta trăia și mai bine decât Stana. O vedeai, în conacul ei frumos, numai zidărie și lemn de stejar, cocoțat pe coasta dealului cel mare care domina satul; cu hambarele pe care, cu toată seceta, le umpleau cu porumb; cu grajdurile pline de vite; cu ograda mișunând de păsări, și cu argații puzderie, care umblau toată ziua între ogoare și conac; cu care trase de vite bine nutrite. Mai avea, până să ardă, lumea asta care-i răpise Tudoriței pe Tănase al ei și-o făcea nefericită.

Toată comuna împărtășea durerea Tudoriței, toată comuna o ura pe Stana, nu atât pentru că se purta ca o târâtură, ci pentru că, ocrotită de boier, iubitul ei puternic, scăpase de mizerie și ajunsese aproape cucoană. Asta mai ales le ustura rău pe cumetrele din sat:

— Asta n-aduce noroc, ziceau ele ca să se răcorească. Tănase n-o iubește. Tănase-o iubește pe Tudorița.

Așa era. Într-o seară, la moș Stoian în cârciumă, îl auzisem pe Tănase cântând un cântec la modă pe vremea aia, și despre care-ai fi zis că pentru el fusese făcut:

Vin să te sărut pe gene,

Tudorițo nene,

Și pe ochi și pe sprâncene,

Tudorițo nene!

— Ia seama, Tănase, să nu te-audă Stana! îi strigase moș Stoian.

— N-are decât să m-audă! răspunse el, șiret, făcânduse că nu-i pasă, cu toate că, de fapt, toată povestea asta îl mâhnea.

— Halal căsnicie o să mai faceți voi! zise-n râs un țăran.

— Ei, și ce? sărise Tănase, cu muștarul în nas.

— Nimic... făcuse celălalt, muindu-și vorba. Voiam numai să spun c-ai să fii nenorocit.

— Bine, bine, milostivule!

De Tănase se temea tot satul, ba chiar și cei din împrejurimi. Bea puțin, se mânia repede, lovea al dracului când îi pica în palmă careva. Părea blând, cu toate astea, dacă te luai după ochii lui visători, după gura numai zâmbet, după mișcările moi.

Într-o altă zi am avut plăcerea de a sta de vorbă cu el. Era pe vremea “curatului” porumbului. Moș Toma avea un fel de batoză de mână, o mașină de curățat porumb, pe care nu putea să și-o cumpere fitecine. Așa că o împrumuta cu dragă inimă, pentru că-l durea, cum zicea el, “în vremea mașinilor, să-i vadă pe țărani vârând știuleții în sac și bătându-i cu ciomegile, iar pe urmă să-i “cure” cu mâna ca pe vremea lui Pazvante”. Și, plecată din curtea lui, mașina trecea de la un bordei la altul, de parc-ar fi mers singură — îți venea să zici — ca o prevestitoare de vremi mai bune. Ca să n-o strice oameni nepricepuți, moș Toma trimitea în fiecare zi un ucenic să vadă cum merge și să-i sfătuiască pe săteni să n-o înfunde prea tare, nici să îngăduie copiilor s-o învârtească goală sau să bage cuie-n ea. Ca să știi unde se află, te duceai după zgomot, pentru că mașini de felul ăsta doar popa și primarul mai aveau, dar ei nu le împrumutau niciodată, firește.

Și așa s-a-ntâmplat că, într-o bună dimineață, pe mine m-a trimis moș Toma să văd unde-i batoza și cum merge. Am dat peste ea la Tănase, lucrând de zor și speriind găinile. O soră de-a lui Tănase turna știuleți, cu măsură, și doi frați învârteau la manivelă, pe rând, iar un frățior, nu mai mare decât o ciubotă, făcea tărăboi să-l lase și pe el să-nvârte. Alți doi frați și două surori, șezând în jurul unei albii pline cu știuleți, trebăluiau curățând cu mâna. O soră muncea cu maică-sa, iar prâslea se lăfăia în brațe la tată-său, care suferea de un reumatism cronic, lucru care nu-l împiedica să toarne la copii: anu’ și găvanu’. (Alți trei băieți lucrau la Giurgiu!)

Cel mai mare din familia asta de iepuroi era bietul Tănase. Muncea cât patru când am ajuns eu acolo, era plin de praf și sudoarea curgea de pe el în broboane mari.

— Sunteți cam mulți... am zis eu, așa, ca să nu tac.

— Da... La masă. Un sac de mălai la trei zile. Mai iute decât poți face rost de el. Apoi:

— Tu ești ăla care-ai pornit cu Ionel după ciulini?

— Eu... Pe Bărăgan mori de foame.

— Pestetot e Bărăgan. Pestetot mori de foame. Cum mă pregăteam să plec, m-a dus până la poartă.

— Spune-i lui moș Toma că-i trimit mâine mașina, curățată, unsă, în regulă. Nu mai are nimeni nevoie de ea. Și adăugă, încet: — Și spune-i Tudoriței că n-o uit deloc.

Le-am spus ce-aveam de spus, la amândoi. Pe urmă ne-am întors cu toții la viața animalică pe care o duceam ca tot țăranul român. O toamnă nemiloasă căzu asupra noastră înainte ca să fi apucat cineva să strângă o clăișoară cât de mică de ciucălăi de pe câmp. Ploaia vijelioasă amestecată cu lapoviță făcu din lumea asta o mocirlă înghețată. Gârlele veniră mari. Câmpiile și satele fură înecate. Nici urmă de drum, numai o mlaștină, cât vedeai cu ochii.

Ferice de cei care aveau cu ce să se-ncălzească și care puteau sta îndărătul ferestrelor bătute de vânt, de ploaie și de noroi. În Trei-Sate, în afară de țânci și de schilozi, nu erau decât vreo doisprezece de-alde ăștea, de preafericiți. Toți ceilalți stăteau afară, de la copil până la bunic.

Și viața lor nu mai avea nimic omenesc, în lupta asta pentru un pumn de mălai și-o surcea de-aruncat în foc.

Pe-un cer pământiu de-ai fi zis că-i sfârșitul lumii, vedeai carele mișcând ca broaștele țestoase peste ogoare, pe drumuri, pe-un pământ blestemat de Dumnezeu cu toată ura de care-i în stare. Care prăpădite, vite prăpădite, oameni care nu mai arătau a om, nutreț numai noroi; nici o milă, de nicăieri, nici în cer, nici pe pământ! Și-aveam totuși nevoie de mila cerească și de mila omenească, pentru că se-mpotmoleau carele și se răsturnau, cădeau vitele-n genunchi și cereau îndurare; pentru că oamenii băteau vitele și se băteau între ei; pentru că putrezeau cocenii-n băltoace și trebuiau cărați snopii cu spinarea, de către copii, bărbați și femei; pentru că bărbații, femeile și copiii ăștea arătau ca niște ghemotoace de zdrențe și de noroi, bulgări de pământ gâfâind în bătaia unor inimi de prisos.

Ăștia erau țăranii români, în toamna lui 1906.