*

Eram în fața cârciumii lui Stoian. Sătenii, zdrențăroși, jigăriți, cocârjați, veneau agitați unul după altul și întrebau, bâlbâindu-se. Am băgat atunci de seamă că vestea asta nu era singurul eveniment al zilei, și că, odată cu ea, ne picase pe cap și un al doilea jandarm. Natural, erau de față, cei doi stâlpi ai oprimării bine nutriți, bine îmbrăcați, bine înarmați, scumpi la vorbă, severi mai ales, ca urechile stăpânilor lor. Și, numaidecât, cel vechi făcu către Cos-tache:

— Ai face mai bine să-ți ții limba-n gură, prietene! Apoi, către învățător:

— Iar dumneata, domnule Cristea, pe viitor să-ți citești jurnalele acasă! După-aceea, țăranilor:

— Ce căutați aici? Întoarceți-vă acasă! Adunările sunt interzise...

— De ce? întrebă unul; s-a decretat starea de asediu? Jandarmul se repezi la îndrăzneț:

— Aha! Ai învățat Constituția? Ia poftim încoa’, să te-nvăț eu un articol pe care încă nu-l cunoști!

Cu zarvă mare mulțimea l-a însoțit pe arestat până la primărie, unde, într-adevăr, țăranul a stat toată noaptea învățând articolul cu pricina. Dar articolul acesta a pledat cu limbă de foc în marele proces chiar atunci început.

A doua zi dis-de-dimineață am fost treziți de urletele țăranului bătut care, cum i s-a dat drumul, a-nceput s-alerge prin tot satul strigând:

— Săriți, oameni buni, săriți! M-au omorât!

Toată lumea s-a adunat în piața din fața cârciumii, unde omul se prăbușise, cu capul învinețit, de nerecunoscut. A sărit Tudorița să-l îngrijească. Cârciumarul i-a dat o cinzeacă bună de rachiu. Oamenii căutau din ochi pe jandarmi. Le-a trebuit un ceas ca să vină. În timpul ăsta, cel bătut își veni puțin în fire și povesti noaptea îngrozitoare pe care-o petrecuse la jandarmerie. Țăranii ascultau, albi la față. Femeile plângeau. Și iată-i și pe jandarmi că se-apropie, legănându-se și rânjind, cu puștile în bandulieră, cu revolverul la șold:

— Ucigașilor! Călăilor!

Tăcere de moarte. Cei huiduiți, opriți în mijlocul drumului, încercară să descopere al cui era glasul de femeie care rostise cuvintele. N-au izbutit.

— Care-i paceaura care insultă-n felul ăsta autoritatea? făcu jandarmul cel vechi. Se făcu învălmășeală, și o femeie se înfipse în fața lor:

— Eu!

Era Stana, cu mâinile-n șold, roșie ca focul, cu o privire de nebună, gâfâind. Avea un pântece cât toate zilele, țuguiat, care-i ridica fusta în față.

— Tu ești, putoare? făcu îdreptându-se spre ea, furios, jandarmul.

— Da. Da. Eu. Ucigașilor! Călăilor! Eu vă spun asta, eu, curva stăpânului vostru! Și, cu un ahrr, ptiu! un scuipat mare porni din gura ei drept în ochii jandarmului.

În aceeași clipă, cu un “Pă ei!”, iată-l pe țaranul bătut că sare-n spinarea jandarmului nou-venit și-l doboară la pământ — ceea ce-l făcu pe celălalt jandarm să se răsucească-n loc cu mâna pe revolver — dar nu s-a mai putut alege nimic, pentru că s-a făcut o învălmășeală surdă din care au răsunat șase împușcături și cei doi jandarmi rămaseră într-un lac de sânge în piața care se goli cât ai clipi din ochi.

Timp de câteva minute nu se mai zăriră decât copii încremeniți de spaimă, cu gura căscată, cu privirea năucă, apoi începură să vină din nou cojanii, apărând de peste tot în același timp, fiecare cu pușca lui de vânătoare, sau, dacă n-avea, cu un topor, o coasă, o furcă. Strigau:

— La conac! La primărie! Năvăliră grămadă spre primărie, care se afla în drumul conacului.

Costache și Tudorița apucaseră fiecare din cui câte o pușcă, din cele patru câte se găseau în casă.

— Rămâneți acasă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu v-amestecați în nebunia asta! le strigară ceilalți. Dar erau departe. Ne-am luat după ei, Știrbu, Ilie roș covanu’ și cu mine.

Soarele ardea ca-n aprilie, pământul scotea aburi.

Am ajuns din urmă mulțimea în fața primăriei, unde urla:

— Primarul! Primarul!

A ieșit el, primarul, dar pe poarta grădinii, călare, și jumate gol. Ca o săgeată fugea, în partea opusă conacului. Câțiva țărani chiaburi i-o luaseră înainte, tot călări. Ceea ce văzând, doi dintre răzvrătiți traseră asupra fugarilor cu carabinele jandarmilor morți, fără să-i nimerească, după care răsculații pustiiră primăria și porniră în goană spre conac.

În dreptul bisericii, iată-l pe popă, cu crucea în mână, vrând să le taie drumul, ridicând brațele și strigând cu ochii ieșindu-i din cap:

— Opriți-vă, blestemaților, opriți-vă-n numele Domnului! Iadu’ o să vă-nghită, pe lumea cealaltă!

— Du-te dracului cu iadu’ tău cu tot și cu lumea cea laltă! Îl răsturnară la pământ. La marginea drumului, o femeie ridicând brațele, striga:

— Doamne-Dumnezeule! Ajută-ne, Doamne! Ce blestemăție!

Conacul era împrejmuit cu un zid, poarta, ferecată. Boierul, se știa că-i plecat, de multă vreme, cu familia. În curte nimic nu mișca. Doar câinii, mulți, mari cât lupii, alergau pe dinăuntru lătrând furioși.

Mulțimea se grămădi în fața porții, urlând:

— Pământ! Sămânță! Vite!

Apăru în balcon administratorul, calm dar palid, și, cu vocea tremurândă, în mijlocul unei tăceri generale, spuse:

— Eu nu pot face decât ce fac în fiecare primăvară... Strigăte asurzitoare îi tăiară vorba:

— Nu! Nu! Ne-am săturat! Noi vrem pământ!

Omul boierului întinse mâna și se făcu liniște:

— Cum vreți voi să-mpart eu pământul care nu-i al meu? Numai boierul poate s-o facă. Nu mai vorbiți ca niște copii, ce dracu’!

Am priceput atunci că el habar n-avea despre cele petrecute-n sat, dar chiar în acel moment am văzut cu toții, spre mirarea noastră, coloane lungi de fum ridicându-se deasupra primăriei și-a casei primarului, din vecinătate.

— Doamne-Dumnezeule! Ați dat foc primăriei! răcni administratorul apucându-se cu mâinile de cap.

— Pământ! Dați-ne pământu-napoi! i se răspunse.

— Lăsați-mă să mă duc în comuna vecină să telegrafiez boierului și să-i cer voie să vă-mpart pământurile!

— Are dreptate, strigă un țăran. Pământul nu-i al lui. Să se ducă-atunci să-i ceară voie boierului să facămpărțeala!

— Așa-i! Așa-i! făcură răsculații. Să se ducă repede!

Administratorul încălecă imediat pe-un cal și ieși, făcându-și drum prin mulțimea care-i împiedica trecerea. Poarta mare, grea, de lemn se închise-n urma lui, în nasul mulțimii. Și îndată Costache se bătu peste frunte:

— Mari proști mai suntem! strigă el. Ticălosul ne-a păcălit: o să telegrafieze, da... la Giurgiu, să cheme armata!

Auzind asta, țăranii se cutremurară de mânie. Toate privirile se-ndreptară spre călărețul care galopa în de-părtare.

— De altfel, adăugă Costache, primarii și cumetrii lui i-au luat-o înainte. Astă-seară o să ne pomenim cu soldații aici.

— Atunci să luăm ce-avem la îndemână, strigă unul; mălai, grâu, făină, nutreț!

— Da, măcar astea să le luăm! strigară cojanii.

Fu semnalul de asalt al conacului.

Nu s-au încurcat în treabă. Erau prin mulțime câteva femei cu sticle cu gaz la ele. Au stropit poarta, pe care au cuprins-o flăcările. În așteptarea mută care urmă, se auziră strigăte dinspre conac, se produse o mișcare, apoi opt argați înarmați cu puști apărură în ceardac, deasupra capetelor noastre; două salve răpăiră și de două ori ploaia de alice de lup semănă moartea și disperarea printre ai noștri. Ilie roșcovanu’ muri lângă mine. Costache și Tudorița scăpară cu câteva zgârieturi la degete. Ionel și cu mine rămaserăm neatinși. În mulțime se numărară cinci morți și mulți răniți.

Atunci furia întrecu orice margini. Năvăliră în conac și fiecare făcu după capul lui, dar mai întâi le făcură felul argaților care trăseseră. Toți opt au fost măcelăriți. Ca să dea de ei, au spart toate ușile închise, au scotocit din pivniță și până-n pod. Doi dintre ei, care scăpaseră pe câmp, au fost ajunși din urmă și găuriți cu furcile. Dar în lupta asta disperată alți trei dintre ai noștri își pierdură viața.

Ceilalți servitori n-au pățit nimic. Au fost lăsați să fugă în lume, urmați, curând după aceea, de nevasta și de cele două fete ale administratorului. Ele plecară cu trăsura, plângând ca și țărăncile care-și boceau morții.

Conacul fu apoi prădat și devastat. În timp ce în curte se încărcau merinde, în odăi se distrugea sistematic. Mai mulți oameni sparseră biroul boierului cu topoarele. Printre ei și Costache. Tudorița și câteva femei făcură același lucru în odăile cucoanei boieroaice. Eram tocmai de față când s-au năpustit asupra salonului. Aici, mirare mare: Stana, singură, îngrozitoare, izbea cu toporul, cu amândouă mâinile, într-un pian care nu mai era decât o grămadă de fierărie și lemn. Am înconjurat-o, înspăimântați oarecum de îndârjirea ei. Tudorița îi spuse:

— Altădată aș fi vrut să te văd moartă! Acum vreau să te sărut.

Vru s-o sărute, dar cealaltă, fără s-o audă, izbea întruna fără rost. După fiecare “Hân!”, buzele ei bolboroseau ceva fără înțeles și părul îi acoperea fața. Era lac de sudoare.

Înfricoșat, m-am dus să văd ce se-ntâmplă prin celelalte părți ale clădirii. Am dat peste un grup de băieți și fetițe care, cu Știrbu în cap, jefuiau o odaie mare plină de jucării. Toate jucăriile pământului! Își umpleau brațele cu ursuleți, căluți, păpuși cu mobila lor, locomotive cu șine și vagoane, cutii cu soldați de plumb, trăsurele, bărci cu pânze și o mulțime de alte lucruri. În timp ce vorbeam cu ei, trecu Stana ca o vijelie, adevărată scorpie cu părul vâlvoi, bălăbănindu-și pântecele mare. Cineva strigă:

— Păzea, că-i nebună!

Am fugit în ceardac, de unde văzurăm frumoasele vite de jug ale boierului luând drumul satului. Vreo zece care trase de boi albi ca laptele, cu coarne mari. Încărcaseră de toate: saci plini cu mălai, făină, grăunțe; nutreț, fân și ovăz; carne de porc sărată, șunci, cârnați, păsări; o căruțăntreagă numai cu sticle de vin, și un butoi cu rachiu. Până și lemne de foc luaseră.

Așezate pe marginea carului din cap și lovindu-se una de alta, femeile își plângeau bărbații morți.

Stăteam și priveam la plecarea asta, când o bubuitură zgudui tot conacul, spărgând geamurile. Un nor gros, negru ca smoala, umplu curtea, apoi flăcările cuprinseră acareturile unde se afla și depozitul de benzină. Am fugit cât ne-au ținut picioarele, uitând și de jucării și de tot. Străbătând curtea o zării pe Tudorița, care, rezemată cu spatele de zid, orbită, năucită, striga fără-ncetare țăranilor cuprinși de panică:

— Dați drumul cailor și vacilor! Deschideți cotețele!

Era cam pe la amiază când ajunserăm în sat, unde harababura, bocetele și strigătele, forfota îți dădeau o idee despre ce trebuie să fi fost nebunia sătenilor noștri pe vremea bejeniilor din pricina turcilor. La priveliștea conacului în flăcări — o vâlvătaie uriașă de ți se făcea părul măciucă — țărăncile alergau dându-și cu pumnii în cap:

— Or să ne omoare! Or să ne măcelărească pe toți ca pe câini! La fel gândea și domnul Cristea:

— Da, or să ne măcelărească... Mai ales că acuma nu mai e vorba de conacele jidanilor, ci de zece județe-n răzmeriță. Cum la o sută de conace care ard numai unu-i jidănesc, armata s-a pus în mișcare. Astea-s veștile de azi, dragii mei, și ele dau de gândit: boierii vor fi fără milă.

Și au fost.