*

Un asfințit gălbui, luminos, se lăsa încet peste conacul în ruine, încă fumegând și negru ca răzbunarea care plutea în aer. Se vedeau umbrele negre ale vitelor scăpate de pârjol rătăcind pe creasta colinei.

În sat se puseră pe mâncare și băutură, și vorbărie în mijlocul pieței, lângă boii dejugați și carele încă nedescărcate. Popa și chiaburii cu familiile fugiseră, luând în căruțe ce se nimerise. Nu mirosea a bine. Dar, cu ajutorul merindelor gustoase, plânsetele încetară și se vorbi mai mult de împărțeala pământurilor. În întunericul care făcea glasurile să răsune, auzii pe un cojan strigând:

— Pământu’ lu’ bunică-meu se-ntindea-n colo, spre Giurgiu!

— Aha! Ai pus ochii pe pământu’ ăl mai bun...

Din când în când se-auzea un bocet din depărtare. O nevastă sau o mamă își veghea mortul:

— A-o-leo, Gheorghe-Gheorghe, cum mi te-au omorât...! Cineva spuse:

— Stana nu s-a mai arătat...

— Cu siguranță că ea a pus focu’ la benzină. Săraca... Deodată o fulgerare țâșni în noapte, o bubuitură de tun răsună de pe colină și un obuz căzu peste care.

Astfel începu bombardarea comunei Trei-Sate, dovedindu-le țăranilor că nu oricui îi e îngăduit pe lumea asta să se sature.

Când, după nesfârșite greutăți, căruța noastră izbuti în cele din urmă să iasă în șosea, la orizont se iveau zorile și corbii. Costache începu atunci să mâne ca un nebun, bătând caii fără încetare.

Această fugă din sat, în toiul nopții, sub bombardament, am numit-o totdeauna “fuga din iad”. O clipă am crezut că n-o să mai reușim. Cădeau obuze pestetot. Bordeiele în flăcări împrăștiau în toate vânturile paiele aprinse ale acoperișurilor. Nu se mai uita nimeni la cadavrele pe care le loveai la fiecare pas, dar se-agățau de noi cei vii, care ne-mpiedicau să fugim.

Tudorița și nevasta lui Costache, cu Pătruț în brațe, fură uciși toți trei de același obuz. Ceilalți ai casei dis-părură cu cei care fugeau prin grădini peste câmp. Rămas cu Ionel și cu mine, Costache puse caii la căruță după ce mai întâi vârâse într-un sac ceva de-ale gurii și puținii bani care mai rămăseseră.

— Să-ncercăm, măi băieți, făcu el trist. Dacă izbutim, ne ducem la Hagieni. Dar o să fie greu, pentru că-acuma fug ciulinii după noi. Și încă aprinși... Cu-atât mai rău! Cu mâna noastră ne-am făcut-o!

În clipa în care se duse să-i sărute pe cei trei morți întinși în tindă, luă foc și casa.

— Iată-vă mormântul! zise el către morți.

Apoi, tot restul nopții n-am făcut decât să orbecăim pe drumurile cele mai îngrozitoare și să luptăm cu fugarii care se agățau ciorchine de căruță.

După vre-un kilometru de mers pe drum bun, caii se opriră de la sine, istoviți, numai spumă. Se făcuse ziuă. O colină mare ne ascundea Trei-Sate și iadul de-acolo. Bombardamentul încetase. Costache lăsă hățurile din mână, bușumă caii cu un șomoiog de paie și se prăbuși în fundul căruței cu fața în fân.

Jur împrejurul nostru se întindea o câmpie nesfârșită, arată de curând. Prepelițele săreau de pe o brazdă pe alta săltându-și coada, în timp ce din albastrul cerului o ciocârlie ne trimitea trilurile ei.

Știrbu și cu mine priveam fără să cutezăm să scoatem o vorbă. Nu mai eram stăpâniți de groază, ci de o mare nevoie de a dormi. Niciodată n-am fi crezut că mizeria cojanilor și cruzimea boierilor ar putea dezlănțui asemenea grozăvii. Ne săturasem de câte văzusem. Aveam încă în nas mirosul de sânge și de praf de pușcă. Ne vâjâiau în cap toate țipetele de disperare pe care ți le-ai fi putut închipui.

Povestea asta a ciulinilor!

Credeam, acuma, că se sfârșise. Da’ de unde!

Un zgomot de galop ne scoase din toropeală. Costache, în picioare în căruță, cu hățurile în mână, întinse o clipă urechea să prindă de unde venea:

— Călăreții! murmură el. Sunt în dosul colinei! Și, biciuind caii:

— Hii, hii, roibii tatei! Uite ciulinii că se țin scai de noi!

Au fost ultimele cuvinte ale bietului Costache.

Trei călăreți se iviră de după colina pe care o coborâsem. Pe noi doi nu ne vedeau, dar noi îi vedeam din căruță, unde rămăsesem ghemuiți, îngroziți, cu răsuflarea tăiată, în timp ce bietul nostru prieten, fără să-și dea seama ce țintă bună era spinarea lui, biciuia, biciuia. Numai un salt au făcut ca să ne-ajungă, și i-am văzut, la vreo cincizeci de pași, oprind, punând carabina la ochi și trăgând. În goana asurzitoare a căruței am simțit trupul lui Cos-tache căzând în drum. Și asta fu totul, pentru că am leșinat, în timp ce caii, înnebuniți, galopau, galopau.

Pesemne că am rămas leșinat o bucată bună de vreme. Când mi-am revenit, mă durea capul atât de rău, că gemeam. Ionel mâna la pas; în jurul nostru câmp gol, dar în depătare se zărea un sat. Prietenul meu plângea:

— Știi că l-au ucis pe Costache? mă întrebă el.

— Știu că a căzut din căruță.

— A murit. M-am dus să-l văd.

— Și soldații?

— Dracu’ să-i ia! Au dispărut. Atunci am oprit. Șiacuma, încotro?

N-am răspuns, și am continuat drumul, până la o răspântie, unde un bătrân care venea pe jos din sat, ne întrebă de unde venim. I-am povestit despre măcelul de la Trei-Sate. S-a speriat și ne-a-ngrozit și pe noi:

— Vai de capul vostru! Și la noi a fost răscoală: nu vă duceți, c-or să vă aresteze. Pe toți pe care nu-i omoară îi arestează!

— V-a bombardat?

— Cu tunurile, nu. Dar trag cu pușca, în grămadă, în nenorociții pe care-i arată chiaburii că-s “istigatori”. Și ce-i și mai mare grozăvie, e că-i pune-ntâi să-și sape singuri groapa. E sfârșitu’ lumii, băieți... Fac din noi ce poftesc. Ca pe Bărăgan.

— Niciodată n-au omorât atâta lume pe Bărăgan, am zis. Noi de-acolo suntem, și-am vrea să ne-ntoarcem.

— Vreți să mergeți pe Ialomița? Luați-o pe drumeagu’ ăsta, la stânga, până-n șoseaua care duce, dac-o apuci la dreapta, la podu’ de peste Argeș, pe-urmă coborâți pe lângă apă până la Radovanu. Să v-ajute Dumnezeu!