*

Pe drumuri înțesate de patrule am ajuns, către seară, la Radovanu, morți de oboseală și de frică. Pe-aici era liniște, sau apucaseră să-i liniștească. În orice caz, am fost bucuroși c-am putut trage de-a dreptul la un han, să ducem caii la grajd, și să stăm închiși o săptămână-ntreagă fără să deschidem gura.

Dar dacă n-aveam poftă de vorbă, nu-nseamnă că nu auzeam. Și, de dimineață până seara, nu se vorbea decât de grozăvii: de la un cap al țării la altul nu se auzeau decât împușcături fără judecată, la un simplu denunț. Nu mai era vorba acuma de mizerie, de foamete, de asuprire, ci numai de “jidani” și de “istigatori”. Ei ridicaseră țara. Ca să nu-i facă pe soldați să tragă în proprii lor părinți îi trimiteau departe de locul lor de baștină, unde trăgeau în părinții camarazilor lor, trimiși aiurea. Cei care refuzau să tragă asupra oricui, erau împușcați și ei, sau aruncați în ocnă. În pușcării nu mai era loc. Și arestații treceau în fiecare zi.

A doua zi după sosirea noastră, veni la han un jandarm care escorta un tânăr; părea să fie student. Nu se mai putea ține pe picioare, în așa hal îl bătuseră. Țăranii se grăbiră să-i dea ceva de băut, pentru că murea de sete. Jandarmul zise:

— Nu vă fie milă! Ăsta-i un “istigator” periculos! E-un jidan! Și așa bătut cum era, tânărul se ridică:

— Da, sunt jidan! strigă el. Dar “istigator” nu! Robia voastră, săteni, ea-i instigatorul! Aduceți-vă aminte de cuvintele profetice ale marelui Coșbuc, care nici jidan nu e și nici instigator, în poezia lui: Noi vrem pământ!

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt

Să vrem noi sânge, nu pământ!

Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoși să fiți, nu veți scăpa

Nici în mormânt!

Tot trăind ceasuri atât de tragice la o vârstă la care alți copii încă se joacă, inima mea nu mai rezista. Mai ales nu mai puteam s-aud vorbindu-se de împușcături, de execuții, de torturi. Îndată mă apucau niște dureri de cap îngrozitoare. Și așa, în dimineața plecării noastre din Radovanu, cum mă feream de țăranii care tot repetau aceleași grozăvii, prinsei totuși ultimele cuvinte ale unei povești istorisite de un om, și care-mi îngheță sângele-n vine:

— ... Și bietul Marin nu era deloc de vină. Fusese pescar la Lăteni și muncea pe ici, pe colo, tot cântând din fluier. L-au arestat pen’ că tot cânta peste tot năzbâtia aia-n care-i vorba de-o mămăligă cât nuca, pe care-o fereai cu măciuca să n-o ia copchii-n gheară. Va să zică era un istigator. Și l-au împușcat.

— Cred că-i vorba de taică-tău, făcu Ionel.

Credeam și eu, dar n-am mai simțit nimic, decât că mi se golea pieptul, încet-încet. Și, împleticindu-mă, m-am dus de m-am zvârlit în fundul căruței ca o pisică lovită-n cap. De-abia mai târziu, când prietenul meu biciuia caii și făcea căruța să zboare peste câmpia însorită, mă agățai de el și-l întrebai:

— Încotro mergem, Ionele?

— În lume, Matache, cu ciulinii după noi!

Categorie:Panait Istrati Categorie:Romane --- title: Ciulinii Bărăganului author: Panait Istrati