*

După ce dispărură la orizont, ne duserăm să-l vedem pe omul omorât. Era un țăran tânăr, în zdrențe. Zăcea cu fața la cerul orbitor, cu brațele deschise, cu picioarele rășchirate, cu fața înmărmurită. Încheieturile mâinilor erau învinețite, dovadă că-i puseseră cătușe tare strânse.

Știrbu, care stătea în picioare la capul mortului, se plecă și-i deschise o pleoapă:

— Are ochii verzi... făcu el.

Apoi, ridicându-se:

— Hai să fugim, pân’ nu vine procurorul.

Prietenul meu se temea de procuror cum se tem toți țăranii; dar pe Bărăgan, hultanul îi ține locul.

Nu mai aveam nici ciulini, nici prăjini, că le mistuise focul. Nu mai aveam nici poftă de-alergat după alți ciulini, pe care crivățul îi tot rostogolea prin preajma noastră.

Mergeam tăcuți, cu brațele bălăbănindu-se, împinși de vânt. Câteodată ne prindeam: “ cine-o să meargă mai mult cu ochii închiși”, jurând să nu ne tragem pe sfoară, dar ne trăgeam, ceea ce nu-nsemna că nu amețeam. Apoi începu să se zărească la orizont o clădire: era gara Ciulnița, în inima Bărăganului. De departe semăna cu o baracă părăsită-n pustiu, așezată pe niște traverse negre care se-nșirau la nesfârșit. Câțiva copaci pirpirii o făceau s-arate și mai singuratică. Șeful de gară alerga cât îl țineau picioarele după un câine care fugărea o găină. O femeie cu poalele ridicate de vânt se căznea să-ntindă niște rufe.

Ne-am ferit de gospodăria asta chinuită de pe Bărăgan și ne-am dus de-a dreptul spre cârciuma gării, mai primitoare de obicei cu desculții decât cu oamenii “care poartă haina statului”. Cârciumarul, un țăran voinic cu un chip cumsecade, ne primi mai bine decât ne așteptam. I-am mărturisit că pornisem după ciulini și, fără să ne certe, ne-a ospătat cu pâine, slănină și chiar și limonadă. În loc să ne descoase, se mulțumi să ne-ntrebe de pe unde suntem.

— De pe la Hagieni, am răspuns.

Și atât. Dar puțin după asta veni un lampagiu de la gară, și ăsta începu să ne hârțuiască cu întrebări, și-ncepu chiar să ne amenințe: cine eram, de ce-am plecat de-acasă, încotro ne duceam...

— Ar trebui să vă dea pe mâna jandarmilor! încheie el.

— Lasă copiii-n pace! îi strigă cârciumarul. Nici tată nu ești, nici copii na-i, ce te pricepi tu?!

Lampagiul amuți numaidecât. Ceru apoi “un păhărel”, dar cârciumarul i-o reteză pe turcește cu un ioc și se apucă să-și citească jurnalul.

În clipa asta se petrecu un lucru groaznic: o țărancă tânără, plină de praf, cu picioarele însângerate și fața numai noroi, se ivi în pragul cârciumei și, rezemându-se de ușori, strigă, cu glasul răgușit de plâns:

— Creștini...! N-ați văzut cumva doi jandarmi ducând

un om în lanțuri? Știrbu tresări:

— N-am văzut nimic! răspunse el, înspăimântat.

Femeia dispăru imediat, fugind. Atunci lampagiul se întoarse spre prietenul meu, îl sfredeli cu privirea și-i zise:

— Te-ai pripit cu răspunsul și asta dovedește...

— Ți-am zis să lași copiii-n pace! îi tăie vorba cârciumarul. Ai băut prea mult astăzi. Hai, cară-te! Plecă. Am socotit și noi că-i mai sănătos s-o luăm din loc, la rândul nostru, și-i sărutarăm cârciumarului mâna.

În gară, un tren de marfă care trebuia să plece la București, făcea un zgomot de fierărie nemaipomenit. Nu mai văzusem lucruri de-astea pe Bărăgan și uitându-ne cum manevra mereu, miji în noi speranța să ne putem agăța de el la plecare:

— Se zice că merge repede ca vântu’, îmi șopti prietenul meu. Trebuie să fie ceva grozav!