III. Cosma
Irimia trase pe Adrian, îngrozit, în crâșma părăginită. Aci, el puse pe masa dărăpănată o dăsagă grea, pe care o aruncase jos la intrare; din dăsagă scoase o pâine de un kilogram, o bucată de slănină, o ceapă mare și un cuțit de bucătărie. Apoi, năzdrăvanul strivi ceapa cu pumnul, ciopârți pâinea și slănina și începu să îmbuce ca un căpcăun, făcând din ochi lui Adrian să-i urmeze pilda.
Adrian, fără să răspundă acestei poftiri, căzu sleit pe o bancă, încrucișă brațele pe masă și își culcă fruntea pe ele. Irimia nu stărui și înghiți tot. O singură dată pregetă să se urnească din loc, ca să-și scoată un urcior de cinci litri de vin. Din urcior își turna mereu într-o cană de pământ de-o oca, din care bea.
După o jumătate de oră, pâinea, slănina, ceapa și o bună parte din vin luaseră calea pântecului. Când Adrian se uită la dânsul, Irimia își fuma luleaua și zâmbea sub mustățile sale groase. Tânărul îl privi ca pe-o arătare de necrezut. Irimia îi răspunse mișcând cu repeziciune sprâncenele-i albe, coama de păr cărunt și căciula care se înălța peste ele ca o căpiță pitică de fân. Ochii săi negri și mari, limpezi ca ai unui copil, erau singura mărturie de dragoste în acest morman de sălbăticie: ei glăsuiau cel mai încrezător, cel mai sincer limbaj prietenesc. Restul era un amestec respingător: barba vâlvoi; veșminte țepene de jeg și noroi; cămașă de cioban înnodată la gât cu sfoară; labe de urs, făcute să omoare un bou cu o lovitură de pumn. Și ca și cum Adrian ar fi avut nevoie de-un adaos de sălbăticie, Irimia apucă oala plină cu vin, o dădu peste cap și, în loc să răsufle, mușcă din marginea ei ca dintr-o felie de pâine, ronțăi în măsele bucata ruptă și scuipă măcinătura pe masă.
Amândoi oamenii se priviră mutește în albul ochilor: Adrian, uluit, bătrânul, uluitor.
- Nu cunoști obrazul ăsta, mânzule? Din întunericul întâiei tale copilării n-ai păstrat nici cea mai slabă amintire? Odată, pe o iarnă grea, am întâlnit noaptea o biată femeie cu poalele scoarță de ger și am luat-o în căruța mea. Ne duceam amândoi spre Baldovinești. Pe drum, ea își deschide inima, îmi dezvăluie necazu-i: văduvă; un copil de cinci ani sfârșindu-se de-o boală neînțeleasă; orice speranță de vindecare, pierdută. Sosim în cătun, la părinții femeii; apuc mânușițele slăbănoage ale omulețului; îmi împlânt ochii în ochii lui, țintiți într-ai mei și strig, în mine însumi, cu glas de tunet: „Vreau, o! puterilor diavolești ale vieții, vreau ca fiul acesta să se vindece! Ai să te vindeci, micuțule! N-ai să mai plângi și ai să dormi! M-auzi tu? Pacea, sănătatea, viața vor fi cu tine. Amin!". Și , pe loc, omulețul căzu din mâinile mele în brațele somnului, pe care nu-l mai cunoștea de mult. Și s-a vindecat, s-a făcut mare și frumos, așa cum se află în fața mea!... Nu cunoști obrazul ăsta, mânzule?
- Dumneata ești, Irimio, călătorul ciudat care a făcut minunea asta cu mine?
Irimia încuviință din cap. Adrian îi luă mâna păroasă și i-o sărută. Mâna mirosea a câine ud.
Afară ciuruia o ploaie măruntă și în două cu negură. Prin spărtura acoperișului de trestie, prăbușit într-un colț al crâșmei, negură și ploaie măruntă pătrundeau într-un vârtej domol.
Sluga căpățânoasă dădu buzna în prăvălie și cătă cu spaimă la cei doi oameni. Gâfâia din greu. Irimia îi zise:
- Acuma, dragul meu, nu mai ai nimic de făcut aci... S-a isprăvit și cu tine!... Haide, du-te, sărmane, du-te și culcă-ți greaua căpățână pe șina drumului de fier. Ai să fii ușurat de-o viață prea grea pentru umerii tăi, tot așa de grea ca și bietul tău cap... Du-te! fă cum îți spun: e spre binele tău.
Nenorocitul dispăru după cum venise.
-Ție, Adriene, care ai umeri ca să suporți viața, am să-ți povestesc istoria lui Cosma, tatăl meu.
*
- Cea mai veche dintre amintirile mele se petrece la începutul pământului, pământul îndepărtat al celei mai îndepărtate copilării ale mele — iată șaptezeci de ani împliniți. Și când cineva poate să-și aducă aminte de un lucru trăit cu șaptezeci de ani în urmă, acolo e începutul pământului.
Stam pe un trunchi de copac și mă oglindeam într-un lac, întocmai ca un cotei de trei săptămâni care se uită prostește cum îl bâzâie musculițele la nas. În jurul meu, pădure de copaci drepți, împlântându-și vârfurile în nori. Nu puteam să cat la ei decât lungit pe spate. Prin apropiere, zgomot de șivoi furios, în față, o colibă; oameni spătoși, cu poturi largi în șolduri, precum și femei cu catrințe învârstate, intrau și ieșeau vorbind tare și dând din mâini. Deodată, țipete se auziră în colibă; femeile cu catrințe frumoase fug care încotro. Apoi, bărbați ce se iau de gât; iată că sosește în grabă unul, cel mai voinic dintre toți și care-mi era obișnuit; el aduce liniștea. Toți pleacă, afară de ăsta din urmă și un altul, care-mi era tot așa de cunoscut, dar ce lucru straniu! Cel voinic sare în spinarea celuilalt, mai puțin voinic, și se lasă dus în cârcă prin toată ograda, până ce se prăvălesc amândoi la pământ. Nu pricep nimic din toată istoria asta și continui să mă oglindesc în lac.
..............................................................................................................................
Icoana amintirii care urmează acesteia e mai limpede. Vorbeam. Celui mai țeapăn, dintre amândoi oamenii, îi ziceam: Cosma; pe celălalt îl numeam Ilie. Nu prea făceam haz de nici unul din ei, afară doar când mă urcau pe cal și mă plimbau. Atunci, neștiind ce să mai fac de plăcere, le dădeam palme. Încolo, trăiam singur.
Ne aflam acum pe marginea unei ape așa de întinse, că de-abia îi zăream malul din față. Copacii cu crăcile aplecate își înmuiau ramurile în apa ce curgea lin. Din vreme în vreme, soseau necunoscuți în bărci, pline cu tot felul de boccele învăluite, și sosirile astea îmi pricinuiau multă inimă rea: nimeni nu înțelegea cât de mare poftă aveam să mă urc și eu în vreuna din scoicile alea și să lunec ca dânșii pe apă. Dar într-o dimineață, folosindu-mă de nebăgarea lor de seamă, m-am urcat într-o barcă goală, am tăiat cu briceagul funia care o priponea de copac și iată-mă lunecând cu încetineală dintru-ntâi, apoi mai repede, și la urmă luat de iuțeala scurgerii. Eram așa de voios că, neavând cui trage palme, mi-am tras mie însumi. Nețărmurită pânză de apă, brâu uriaș, ivindu-se dintr-o zare și dispărând în zarea opusă. Soarele o argintea, o aurea și o făcea să plescăiască. Singur pe întinderea ei, n-aveam decât o dorință: să lunec cât mai iute. Vai, o luntre se puse în urmărirea mea și Ilie mă prinse. Adus în fața lui Cosma, acesta îmi spuse nu știu ce, căci eram așa de necăjit, că nici nu-l luam în seamă, dar simții numaidecât mâinile lui grele apăsându-mi umerii pe dinapoi. Mă opusei din răsputeri sarcinei care se îngreuia neîncetat, apoi răsuflarea lui Cosma îmi fripse ceafa, genunchii îmi trosniră, mă prăbușii, aproape leșinat. Nu știam încă ce e o pupătură pe obrajii mei, dar după întâmplarea din dimineața aceea începui să îndrăgesc pe Cosma. Îl îndrăgii și mai mult în noaptea care urmă acestei dimineți, căci, trezindu-ne din somn, în sărite, la alarma dată de Ilie, Cosma stropi cu gaz bordeiul și-mi porunci să-i dau foc, ceea ce făcui pe dată. Puțin în urmă, pe când galopam în goana mare, ținut în brațe de Ilie și primind în obraz nămolul, pe care mi-l zvârlea cu copitele calul lui Cosma - mă întorsei să văd flăcările și-mi zisei: „Isprava asta, eu am făcut-o!"
Neclintită, strălucitoare, pe bolta înstelată a cerului de vară, și rotundă ca o tavă de argint, spânzurată drept deasupra capetelor noastre, luna ne lumina fețele la câteșitrei, precum și poiana de verdeață înconjurată de brazi înalți, când, dintr-o dată, Cosma se izvodi ochilor mei așa cum fu întotdeauna: ocrotitor și despot.
Aveam cam vreo nouă ani, dar eram vânjos ca o rață sălbatică. Aerul liber din toate anotimpurile și viața rătăcitoare de prin toate ținuturile mă învânoșaseră. Zăcerea îmi era necunoscută (și îmi este încă și azi).
În ziua dinaintea acestei nopți fermecătoare și neuitate, mi se întâmplase o mare pățanie. Fără nici o pricină și nici o lămurire, Cosma ne poruncise să părăsim un lagăr foarte potrivit contrabandiștilor și ne cărase, cu arme și calabalâc, în locul acesta râpos, prăpăstios și singuratic, unde și-a înțărcat dracu copiii. Hotărârea asta despotică nemulțumise pe toți oamenii, și era drept: oricât ai fi prigonitul tuturor vânturilor, viața gospodărească se lipește de contrabandist ca mușchiul de copac. Cunoști lume; iubești și te legi. Bineînțeles, când primejdia o cere, lași totul baltă și te cărăbănești, dar nu-i mai puțin adevărat că peste tot lași fâșii din inima sângerândă. Singur Cosma nu se lega de nimic alt decât de libertatea lui. El singur - deși drăgăstos până la gingășie - nu lăsa în urma lui nici măcar un fir de păr din bogata-i chică. Ilie, de asemenea, era stăpân pe inimă, dar o făcea din pricină că inima nu-l sâcâia prea mult; el iubea ca un om cuminte; era înțeleptul bandei, înțelept mai presus de însăși libertatea lui, această întâie comoară a contrabandistului.
Porunca de plecare, dată pe când flăcăii își dezmierdau ibovnicele, avu ca răspuns un murmur de obștească răzvrătire. Cosma întinse pistoalele și tună:
- Să se cărăbănească muierile de-aci înainte să răsuflu de trei ori! și ăla care o sări pe cal în coada celorlalți n-are decât să-și urmeze ibovnica!...
Femeile se năpustiră aproape de-a berbeleaca pe povârnișul râpei. Voinicii se supuseră. Și timp de opt ceasuri ne tărbăcirăm din greu prin pârloage și prundișuri, fără să poposim decât o dată, la namiezi și de-a-n picioarele.
Acuma, trupa dormea... În rariștea scăldată de blânda revărsare a luminii din lună, de-abia ne trezirăm din somnul întâi. Cosma aștepta o ștafetă. Ea sosi.
- Ei bine? cercetă căpetenia; avut-am dreptate?... ori nu sunt decât un iepure fricos?
Țăranul se apropie și-i sărută mâna:
- Dreptate ai avut, Cosma... Cam pe la toacă, a sosit și cârc-serdarul cu o puzderie de poterași pe locul taberei tale.
Semeț, Cosma se zgândări în nas și porunci lui Ilie:
- Înnumără-i treizeci de galbeni, ca să-i împărțească ibovnicelor părăsite!... Cât despre ibovnici, să fie mulțumiți că le-am scăpat pielea; femei se găsesc peste tot!...
Ilie dădu banii și tăcu... Tăcu, dar era tăcerea neliniștitoare a înțelepciunii care are ceva de spus; și când Ilie cocea o împotrivire și n-o spunea, Cosma știa mai dinainte că n-avea dreptate. Și cum? el, Cosma, să fie prins cu o slăbiciune? Asta nu! niciodată!...
- Ilie! Tăcerea ta mă plictisește... Spune ce-ai de spus, dar bagă de seamă: dacă ai dreptate, te smintesc!
- Poți să mă smintești, Cosma; dreptatea e cu mine!
- Dacă e așa, scoală-te și întoarce spinarea!...
Ilie se sculă; Cosma îi sări în cârcă; și, încovoiat sub povara a optzeci de ocale, Ilie începu să facă înconjurul luminișului.
Cât ai fuma o lulea, el se ținu zdravăn, apoi sudoarea începu sà-i picure din vârful nasului aplecat spre pământ. Nici unul, nici celălalt, nu scotea o vorbă, în vreme ce luna le plimba umbra pe pajiște. Și iată că Ilie începe să horcăiască, se clatină și se prăvale. Cosma îl lasă, se așează turcește și trage din lulea, privindu-l. Dar îndată ce văzu că Ilie se mișcă, Cosma se îndreptă spre un brad și se puse cu capu-n jos, cu picioarele și jumătatea trupului în sus, pe copac:
- Spune, acuma, Ilie, dreptatea ta...
Galben, Ilie își șterse fața, aprinde luleaua și zice, cu grai domol:
- Banul, Cosmo, nu vindecă inimile rănite de dragoste, el le jignește... Mărinimia ta e ca a cârc-serdarului: când acesta siluiește pe vreuna din fecioarele noastre, el îi dă o salbă cu galbeni, și fecioara se aruncă în puț cu salbă cu tot. Mărinimia ta, Cosmo, e mai scârboasă decât a cârc-serdarului; acesta e un împilator; lui, nici o fecioară nu i se dă; pe câtă vreme tu ești un răzvrătit; la tine curățenia vine singură. Și cu ce-o răsplătești tu? Cu galbeni, ca și cârc-serdarul!...
Cosmo, tu ești voinic, dar n-ai dreptate...
Ilie tăcu, și tăcerea lui fu pașnică. Țipătul unei păsări de noapte făcu să răsune întunericul pe vârfurile brazilor. Luminișul intra în umbră, pe când fața lui Cosma începea să se învinețească, iar frumoasa-i barbă se boțea, strivită între bărbie și piept.
*
Nici prin gând nu-mi trecea că eram fiul lui Cosma. Nu știam nici că Ilie era fratele lui. Dar iată că într-o zi își vâră dracu coada, și aflu tot, fapt care prilejui o daraveră mare. Întâmplarea asta căzu la vreo doi ani după noaptea din poiana argintie. Aveam unsprezece ani. Cosma îmi înnumăra anii și-i însemna cu un chef de fiecare dată. Împlinirea celui de-al unsprezecelea an fu vijelioasă și îmi pricinui o mare durere la falcă.
În ziua aia ne aflam într-o pădure de sălcii de pe malul Dunării, numai noi trei. Cosma mă înnoi din cap până-n picioare, fripse un miel la frigare și-l înecă cu un bun vin negru.
- Ai unsprezece ani astăzi, Irimio! îmi zise el la masă. Ai să-mi arăți astăzi, dacă ești în stare să te ții pe cal. La anul, am să-ți dau luleaua, și de-aci în doi ani, flinta.
După hodina mâncării, Cosma mă puse pe șa, potrivi scările la măsura picioarelor mele și în clipa de-a porunci s-o iau la goană, vârî un ardei sub coada calului. Pișcat, dobitocul se avântă ca o săgeată, și negreșit că el se gândea la tăun, pe când eu mă gândeam să-mi câștig luleaua și flinta, anii următori. Agățat de șa, priveam în jos și mi se păru că pământul se făcuse o apă alergătoare. Galopul lui Cosma pe calul lui Ilie îmi răsună în spate. Și ca tot ce ostenește și trebuie să se oprească o dată, se opri și telegarul meu, gâfâind și plin de spumă.
Reîntorși în pădurea de sălcii, Cosma îmi dădu plosca plină cu vin negru, și-mi zise:
- S-o dai de dușcă, fără să răsufli și până voi sfârși eu de numărat zece.
Băui. Și când Cosma sfârși de numărat zece, plosca era goală, eu plin, și ne răsturnarăm amândoi pe iarbă. Pământul păru și el să se răstoarne. Apoi, am adormit.
La deșteptare, soarele apusese. Un focșor de vreascuri pâlpâia între Cosma și Ilie, prefăcându-le fețele păroase în chipuri de aramă, înnegrite și țepene. Mă așezai și eu turcește, între ei, și privii în foc.
- Ești un viteaz fiu al pădurii, Irimio. Te îngădui.
Zâmbii și răspunsei:
- Ești dator să mă îngădui, Cosmo.
Cosma păru să tresară, se întunecă și săgetă pe Ilie cu o căutătură cruntă. Ilie se lăsă străpuns.
- Ia spune-mi, pui de lele, de ce sunt dator să te îngădui? Dar bagă de seamă: dacă ai dreptate, te smintesc!
- Poți să mă smintești, Cosmo; nu-i mai puțin adevărat că, acum trei zile, o babă vrăjitoare, cu buze băloase și care aduna vreascuri prin pădure, m-a sărutat și mi-a spus că sunt fiul tău, născut din fiica ei și că Ilie ți-e frate și mie unchi.
Roșu de mânie, Cosma sări în sus:
- Blestemată să fie lepădătura aia! și fiindcă urechile tale au auzit ce nu trebuia s-audă, ai să-mi slobozi numaidecât întâiul tău foc de flintă!... Dar sprijinește-te de-un copac și strânge vârtos patul armei împotriva umărului: dacă cumva te plesnește patul și-ți rupe falca, te-zvârlu în Dunăre!...
De mare bucurie, îi trăsei câteva palme lui Cosma, ridicai greaua armă și slobozii întâiul meu foc de flintă. Dar patul mă izbi în falcă și mă trânti la pământ. Repede fusei în picioare și-mi reluai locul lângă foc.
Cosma mă cercetă la obraz:
- Nu-i nimic... Vino acuma să te pup, nu din gingășie - asta-i treabă muierească - ci fiindcă ți-ai scăpat zilele: dacă te schilodeai, te-aș fi înecat, căci nevrednicii încurcă lumea și fac umbră zadarnică pe pământ.
El mă sărută pe amândoi obrajii. Ilie își deschise brațele cu un avânt neobișnuit:
- Vino să te pup și eu! Într-adevăr, Irimio, te-ar fi înecat!...
Focul ațipea molcom. Obrazurile se acoperită cu întuneric.
Crângul de sălcii se strânse împrejurul nostru, ca și cum s-ar fi temut să nu fie înghițit de Dunăre care își repezea valurile semețite de bezna nopții.
Cosma se lungi pe spate, asemănător unui trunchi de copac, și începu să grăiască aproape în șoaptă:
- Frate și fiu sunt vorbe fără nici un rost, ca tată, mamă și soră. Se întreabă cineva vreodată care e fiul unui câine, ori cine e tatăl lui? Venim pe lume. Dumnezeu știe cum, iată totul. O singură încredințare este, și ea e a mamei, care își vede fătul ieșindu-i din pântece. Ea singură poate să spună: „Ăsta-i copilul meu„. Copilul nu poate să spună: „Asta-i mama mea“. Ce știe el?... Toate doicile sunt mame pentru ochii cari le privesc în vremea suptului.
Așa, de bunăoară, eu și cu Ilie am avut același tată, zice-se, care tată avea trei neveste, dintre care două fuseseră mamele noastre. Și iată-ne frați! Dar ce știm noi?
Flăcăiandri, am văzut în casa părintească un talmeș-balmeș de bărbați și de femei care uluia pe bietele slugi. O secătură, ce-și zicea că e căpetenia haremului, întindea tot untul pe pâinea sa, încuia tot aurul și voia să aibă numai pentru dânsul pe toate femeile din casă. Nouă, ne poruncea să ne rugăm lui Dumnezeu, și se ruga el însuși, dracu știe de ce.
Într-o zi, mă apropiai de o fetișcană, care-mi frigea ochii; fui biciuit. Fata asta era soră-mea, născută din cutare mamă, îmi lămuriră. Tatăl era mereu el, același țap nătâng. Dar ce știam eu? și ce nevoie aveam să știu?
Într-o altă zi, Ilie luă o mână de aur și o dădu unui om căruia îi arsese casa, uneltele și toate vitele. Ilie fu bătut până la sânge. Toată hărmălaia încuviință această pedeapsă, afară de surioara cu ochii de văpăi. Ea fu bătută la rându-i, fiindcă a îndrăznit să cugete altfel decât hărmălaia.
Dar veni și ziua când trupul meu se făcu greu ca plumbul. Atunci, într-un gând cu Ilie, răvășirăm toată casa, luarăm aurul, îi traserăm o chelfăneală așa-zisului nostru tată și-o tulirăm spre sloboda pădure...
Da, Irimio, Ilie e fratele meu, nu fiindcă ne tragem din același tată, ci fiindcă trăim în aceleași păduri. Și tu ai să fii fratele și fiul nostru, pentru că ești vrednic de a fi: ca și noi, tu iubești vântul care biciuie obrajii; calul care zboară spre mântuire; flinta care seamănă moartea printre dușmanii nemernici; vinul mărinimos; friptura mustoasă; luleaua prietenă și mâna omului răzvrătit. Mai târziu, vei cunoaște încă o bucurie care vine de la femeie și e deopotrivă celorlalte... În ziua aceea, sângele ți se va învenina și vei face mult rău în jurul tău. Dar răul, ca și binele, sunt două puteri ale aceleiași vieți, și viața se sinchisește prea puțin de ce gândim și de ce ne privește. Pentru că suferința și bucuria sunt două îndrumări potrivnice ale aceluiași vânt orb. Mână-ți barca cum vei crede, trăiește și mori.
..............................................................................................................................
Un cal sfornăi zgomotos. Cosma își lipi urechea de pământ și ascultă; apoi, sprijinindu-se de flintă, se ridică și se duse să dea o raită. Clisa gemu sub pașii lui grei. Ilie îl privi îndepărtându-se, puse luleaua la o parte, scuipă și povesti cam cele ce urmează:
- E numai din întâmplare că tu te afli aci. Fără întâmplarea asta ar fi trebuit să fii azi un rob al pământului, un supus al asupririi, până în ziua când răzvrătirea ți-ar fi izbucnit în inimă, căci ți-ar fi izbucnit, fără greș; puiul de lup nu-i făcut să fie ținut în zgardă la ușa stăpânului.
Cosma te-a însămânțat, fără să se sinchisească de ce-o urma, așa cum face el întotdeauna, din blestemăția sângelui său. Dar blestemăția asta nu-i un lucru șovăitor. E o tărie care poate să se măsoare cu puterea Satanei, la fel de răspunzătoare și știutoare de rău.
Într-o zi, ne aflam tăbărâți pe o colină împădurită cu pini, și mulțumiți amândoi de traiul nostru, când, un fluieraș de cioban răsună. Îl ascultarăm, vrăjiți. Viersul se apropie, se desluși, apoi un glas femeiesc izbucni și întrebă: „O fi un ciobănaș, ori o ciobăncuță?"
În aceeași clipă, pământul dudui. Sărirăm în picioare. În fața noastră, o țărăncuță, cu fluierul de soc în mână, ne măsura cu privirea. Ea nu zise dintru-ntâi nimic și ne sfredeli în ochi, cu ochii ei mari, negri și încruntați. Obrazu-i ruginit de vânturile arzătoare părea să răsfrângă luciul arămiu al fețelor noastre. Picioarele și pulpele, goale, erau rumenite de soare. Eu simții multă plăcere văzând-o, dar Cosma deveni sălbatic ca un taur: barba începu să-i tremure, fălcile-i clefetiră balele dorinții.
Ciobăncuța împreună mâinile la spate, înaintă un picior și zise, țintind cu îndrăzneală pe fratele meu:
- Tu ești Cosma?
Întrebatul răspunse:
- Sunt Cosma pentru prieteni și tot Cosma pentru neprieteni!
- Ooo!... făcu ea cu dispreț; nu te mai rățoi așa, căci amândoi Cosma fac unul și același, care se lasă prins cu ușurință, după cum vezi!
Și izbucnind într-un râs mușcător, ne întoarse spatele și fugi printre pini, ca o căprioară. Atunci văzui că purta o cosiță groasă ca mâna, neagră și lungă până în josul fustei.
În seara aceleiași zile, în pădurea de pini luminată de lună, o doină răsună, o doină bătrână ca trecutul nostru și tânără ca mugurul primăverii. Ea răsună în depărtare și nu se apropie. Cosma părăsi calul și flinta și plecă să dea târcoale fluierașului de soc, în vreme ce eu mă țineam după ei, ducând caii de zăbale. Dar fluierul părea fermecat, căci în clipa de-a ne apropia de dânsul, el răsuna în altă parte. Apoi, diavolul veni în ajutorul lui Cosma, și vraja încetă. Pierdui urma fratelui meu. Fluierul nu mai răsună. Atunci, întunericul umplu pădurea de întristare. Priponii caii de un copac și-mi aprinsei luleaua, așteptând ca cerul posomorât să se îndure să ne trimeată din nou pe regina lui cu mantaua de argint. Și când luna revărsă iarăși blânda ei lumină printre pini, două glasuri răsunară pe drumul din josul potecii unde-mi fumam luleaua. Mă întinsei pe burtă și privii dedesubtul meu. Cosma ținea pe fată de mijloc și îi dezmierda cosița la spate. Și ce-i spunea Cosma, merită să fie auzit:
-O, mândra mea ciobăncuță! Rod frământat de doruri și mușcat de patimă... Am să dușmănesc soarele care te are în voia lui; am să blestem vânturile care te mângâie fără teamă; și le port pizmă oițelor pe care le strângi la sânii tăi. Aș vrea să fiu fluierașul de soc pe care buzele tale îl sărută în toate zilele și m-aș bate singur cu potera, numai ca să-ți fiu pe plac!
Amețită, iubita ceru:
- Lasă, Cosmo, potera, părăsește pădurea și fii al meu, numai al meu!
Cosma răspunse hohotind:
- O, biata mea ciobăncuță! Tu ceri stejarului să crească sub pat! Tu ceri tunetului să bubuie într-o căldare! Tu ceri lui Cosma să fie numai al tău; tu ai avea prea mult, și eu nu îndeajuns!
La aceste cuvinte ale iubitului, văzui pe ciobăncuță sfărâmând sub picior fluierașul de soc; apoi întinse brațele, așa cum o porumbiță întinde aripile, și o rupse la fugă pe drumul albicios care se strâmta în depărtare.
Cosma n-o urmări, puse două degete în gură și fluieră haiducește. Îi răspunsei și părăsirăm ținutul.
Trei ani mai târziu, străbăteam o pădure destul de depărtată de ținutul ăsta. Ploua ca prin sită. Călăream la pas. Și iată că, hăt în zarea drumului, o femeie se ivește din tufiș, pune jos o legătură și piere în bunget ca o nălucă. Dăm pinteni cailor.
Legătura era un copil înfășurat într-o velință. Din izvodul bisericesc de botez, pe care-l avea spânzurat la gât, înțeleserăm că era un băiat din flori, născut cu doi ani în urmă, și că îl chema Irimia.
Țâncul nu plângea: părea doar uluit.
-Ăsta trebuie să fie un vlăstar de stejar care vrea să crească în codru; mi-l iau pe seamă!
Așa grăi Cosma și te vârî în desagă. Te-a hrănit cu must de carne friptă. La trei ani, beai vin cu plosca. La șase ani, înotai ca o rață. Astăzi ai slobozit întâiul tău foc de flintă. Mâine vei avea calul tău și îți vei împlini ursita.
*
Ursita mea nu fu milostivă dintr-un început.
Nu trecuse anul din seara dezvăluirilor făcute de Ilie, că iată întâia bătălie cu potera, de care îmi amintesc. Flinta n-o aveam încă, dar puteam, de la cincizeci de pași, să găuresc cu pistolul o căciulă agățată pe o cracă de copac. Și în lipsa unui prilej de-a găuri un piept de poteraș, petreceam trăgând cu pistolul în căciuli, în lună, ori la urechea calului meu. Era ușor. Îmi fu ceva mai greu în ziua când un piept de poteraș se înfețișă pistoalelor mele.
Vărsătura Siretului era în vremea aceea locul nostru de întâlnire. Ceva mai sus, bungetul era des și sălbatic; acolo aveam să împărțim, într-o zi, între treizeci și doi de oameni, o frumoasă pradă, jumătate plătită, jumătate luată cu hapca pe Dunăre. Dar un podar, hain ca o soacră, din pricina nu mai știu cărei pagube făcută de Cosma podului său, mirosi aflarea noastră prin acele meleaguri și ne vându ocârmuirii din Brăila, care zori după noi o numeroasă poteră. Din fericire pentru oamenii noștri, ea sosi prea târziu ca să ne poată înconjura și căsăpi, dar totuși la timp ca să ne taie cele mai bune ieșiri.
Era îndeobște cunoscut că Cosma n-avea un singur fel de a se bate. El se bătea după împrejurări și în o sută de chipuri. Asta ajungea ca să turbure mințile poterașilor, care, cu tot numărul lor mare, nu erau decât niște lefegii, nevrednici să-și pună pielea-n joc, înfruntând oameni scoși de sub scutul legilor și hotărâți să trăiască slobozi ori să-și vândă scump viața. Cât despre prețul pus pe capul lui Cosma, știau ei câte parale făcea această amăgeală a stăpânirii.
Îndată după îmbucarea de nămiezi, Cosma fu cel dintâi care simți primejdia. El se bizuia mult pe presimțirea cailor în asemenea împrejurări. Al său, mai ales, ca și acela al lui Ilie, rar se întâmpla să se înșele. Obișnuite de ani de zile cu atacurile poterașilor, mândrele dobitoace erau în stare să simtă, de la mari depărtări, apropierea dușmanului și să-l prevestească pe Cosma prin neliniștea lor.
Ne aflam prin august. Împărțirea contrabandei sfârșită, nu mai așteptam decât căderea serii pentru ca să trecem Siretul pe podul plutitor.
Atunci calul lui Cosma se opri din păscut și începu să ciulească urechile, să sforăie în vânt și să-și lipească nările de pământ, ca în ascultarea unui zgomot. Cosma, care întotdeauna și oriunde, era cu ochii pe dobitocul lui, îi văzu neliniștea, se sculă, îi mângâie capul și-i vorbi:
- Murgule, murguțule, ia spune-mi tu de nu cumva se apropie ștreangul de gâtul stăpânului tău!... Și întorcându-se către oameni, zise: Goliți de fultuiala veche flinte și pistoale și încărcați-vă armele cu pulbere proaspătă.
Porunca asta făcu să înceteze râsetele. Fețele se întunecară. Știa fiecare că Cosma putea să fie despotic, dar nu zăpăcit, și i se îndura orice, fiindcă vedea totdeauna limpede. El era Dumnezeul și stăpânul nostru.
Clopotele nevoiașe ale unei bisericuțe dintr-un sat vecin sunară de vecernie; totul era gata de plecare, când omul care făcea de strajă într-un copac vesti că se apropie o căruță cu un cal mânat de un țăran. Cosma ne trimise pe mine și pe Ilie, să ne ascundem într-un tufiș. Căruțașul sosi și se opti în fața bandei:
- Pepeni, oameni buni, pepeni verzi! strigă el, rotind niște ochi înspăimântați.
- Prea bine, răspunse Cosma; păcat numai că vii tocmai când noi suntem pe ducă.
- Și încotro vă e calea, așa de mulți, v-aș întreba, cu smerenie, dacă e îngăduit?
- Îngăduit? Da! Ne ducem în partea de unde vii. Și, cu aceeași smerenie, te-aș întreba și eu: nu cumva ai zărit oameni de-ai stăpânirii tăbărâți la intrarea în pădure?
- Țipenie de om, creștine!... Nici urmă de câine blestemat!
- Așa rău? făcu Cosma, prefăcându-se că-l crede pe cuvânt. Și, întorcându-se către ai noștri: Auziți, voi, flăcăi, ce mai baftă? Haideți la drum, până nu înnoptează! Apoi către așa-zisul pepenar: Mulțumim, frătui. Acuma, o rugăciune: ducându-te spre pod, ai să întâlnești un voinic ca mine, având în juru-i de două ori atâția oameni câți vezi aici. Îl cheamă Ilie. Ei bine, spune-i din parte-mi, să mă urmeze cu toți oamenii lui; și pentru ca vorba ta să fie crezută, arată-i banul ăsta de aur, pe care am să-l strâmbez acum între dinți. Și păstrează galbenul ca o amintire de la Cosma.
-Tu ești Cosma? strigă falsul țăran, făcând neghiobește pe prostul. Domnul să fie lăudat și calea ta blagoslovită!
- Mulțumim și pentru urare, bun creștin! mai zise căpetenia.
Spionul poterei plecă, înghițind tot ce Cosma îl făcuse să creadă.
Îndată ce căruța se îndepărtă, Cosma se trânti pe spate cu fața spre cer și mugi:
- Ah, câine de podar! Ai să-mi plătești scump trădarea!... Și chemându-mă: Aleargă, Irimio, taie de-a dreptul prin tufiș, urcă-te într-un copac și vezi ce-o să facă hingherul când o ajunge la răscrucea drumurilor. Dacă ăsta e un adevărat bostănar, îmi raz barba!
Mă dusei și venii cu răspunsul:
- A lăsat căruța, a încălecat și a șters-o în goana mare.
- Noroc și bucurie de-așa pepenărie! făcu Cosma.
Și căzu pe gânduri. Voinicii vorbeau între ei pe șoptite. Ilie sfătui:
- Ar fi poate lucru cumințesc să ne descotorosim de contrabandă și s-o ascundem în mărăciniș.
- Da! zise Cosma, dar numai dacă vom fi siliți să ne deschidem drum prin bălți, căci iată ce socot eu: în ținutul ăsta sunt două căi și o cărare. Cărarea nu e pentru noi, căci pe acolo o duzină de poterași ajunge ca să ne măcelărească, unul după altul, ca pe niște mielușei. Potera trebuie deci să fie împărțită: jumătate pe drumul care șerpuiește în sus cu Siretul, jumătate pe acela de unde venea spionul. La vestea că noi am apucat ăst din urmă drum, cârc-serdarul se va hotărî să retragă trupele de pe Siret și să le îngrămădească aci. Dar iată, e vorba să știm dacă le va ridica pe toate, ori numai în parte și cam câți lefegii au rămas să facă de strajă pe gârlă. Asta, o să se însărcineze Irimia să ne-o spună. Hai, Irimio? Ce zici? Arată-ne că ești vrednic să trăiești slobod! Am să te prefac într-un biet băiat de pescar și ai să gonești în lungul apei, cu capul goi, cu picioarele goale, cu bățu-n mână. Dând peste viesparul poterașilor, ai să le spui gâfâind că moare mă-ta și că te duci în sat să chemi popa, s-o grijească; dar ai să le-o spui plângând cu hohote, cu lacrimi pe obraji, m-auzi tu? N-ai plâns de când ești. Ei bine, plângi acuma, ca o muiere nevolnică. Și întoarce-te pe fugă, tăindu-ți cale prin mărăciniș.
Peste cincizeci de poterași, îngreuiați de flinte, pistoale și iatagane, poposeau la marginea pădurii și fumau când trecui pe lângă ei, hohotind ca o muiere nevolnică. Putui să plâng, fără să mă prea silesc, căci îmi închipuii pe Cosma și pe Ilie omorâți, prinși, spânzurați, iar eu dus în robie să muncesc pământul.
- Hei! băiete! unde alergi așa, cu plânset amarnic? Ți-a murit mă-ta?
- N-a murit încă, dar e pe moarte și mă duc să chem popa din sat.
- Să-i ierte Dumnezeu păcatele! Dar ia spune, micule, n-ai văzut, prin partea de unde vii, o ceată de oameni armați, mergând călări și îmbrăcați cojănește?
- Ba da, i-am întâlnit.
- Mulți erau?
- De două ori mai mulți decât sunteți.
- Și încotro se duceau?
- Spre Galați, pe drumul mare care începe de la podul umblător.
- Haiti! dracu i-a luat! strigă vătaful de poterași, întorcându-se către semenii săi; a avut dreptate iscusitul nostru cârc-serdar să îngrămădească trupele în partea aia! O să mi-i toace ca pe varză! Noi putem sta aci fără grijă, să tragem din lulea.
- Vă las sănătoși, oameni buni, zisei eu, plecând.
- Mergi sănătos, piciule. Nu vrei un cal, ca să te duci mai iute?
- Mulțumesc, mi-e frică să nu cad.
- Ce treabă faci?
- Prind pește cu tata.
Soarele roșiatic scăpăta în zare când, cu toții de aceeași părere, trupa noastră luă drumul Siretului, hotărâtă să se năpustească peste dușmani, să-i împrăștie și să-și croiască drum înaintea sosirii grosului poterei, atrasă de împușcături. În momentul plecării, Cosma zise oamenilor:
- Iată opt ani de când trăim împreună și slobozi, fără să avem dreptul să ne plângem de soartă, căci voi n-ați cunoscut până azi decât necazurile hărțuielilor. Acum e cu putință ca oarecari dintre noi să-și lase viața. Ei bine, aduceți-vă aminte că un singur an trăit în libertate prețuiește mai mult decât o viață de robie. Nu numărul anilor face viața, ci ceasul trăit fără silnicie. Pentru omul liber tot ce nu e libertate e moarte, dar o moarte fără de sfârșit. Uitați-vă la băiatul nostru Irimia; o să înfrunte numaidecât aceeași primejdie ca și noi toți; și numai eu știu cât îmi e de scump, căci el e din sângele nostru. Totuși, lui, ca și nouă tuturora, doresc mai curând moartea decât căderea în robie.
Vătaful cetei, care călăuzea jafurile după poruncile și chibzuiala lui Cosma, răspunse în numele oamenilor săi:
- Și noi gândim la fel cu tine, Cosmo; să trăim slobozi ori să murim.
Un galop năprasnic urmă acestor cuvinte. Numai un zid ar fi fost în stare să ne oprească. Cu piepturile ocrotite de bunzi din piele de bivol, ne îngrijeam mai mult de rănile făcute cailor decât nouă.
Eu mă aflam în fruntea călăreților, între Cosma și Ilie.
Cât te-ai șterge la un ochi, și dădurăm iureș peste poterași, cari, neștiind despre ce era vorba, încălecau de-a valma. Flintele noastre scuipară într-înșii o grindină uluitoare, ce învălui totul într-un nor de fum. Ne folosirăm de învălmășeală și de amurgul întunecat din pădure, străbăturăm rândurile vrăjmașe și începeam să ne împrăștiem printre copaci, gata să ieșim la drum bătut, când, o împroșcătură, ce ne fu trimisă din spate, îmi arse ceafa și mă trânti de pe cal.
Asta-i tot ce putui să știu în momentul dintâi.
Ceea ce urmă fu pentru mine, amarnic ca moanea și ca robia.
Zăcând la pământ, în sângele meu, văzui trupa noastră sucindu-se pe loc, tăbărând din nou pe dușman și, cu primejdia năvălirii poterei, încumetându-se să-mi scape viața într-o groaznică încăierare cu pistoale și iatagane. Și era cât pe-aci să fiu scăpat. Cosma, Ilie și vătaful se îndreptau spre mine, fulgerând cu iataganele lor, tot ce le sta în cale; mântuirea se apropia, și eu, sprijinit pe genunchi, îi întindeam brațele. Dar soarta mea a fost altfel scrisă, în clipa aceea pământul se cutremură sub ropotul călărimii vrăjmașe, care sosea în ajutor. Îmbărbătați, poterașii se avântară aprig. Atunci auzii pe Cosma răcnindu-mi, în căderea nopții:
- Rămâi! Te-oi scăpa!
Și dădură dosul, în goana mare. Leșinai.
.............................................................................................................................
Mă trezii, cu mâinile legate dindărăt, în mijlocul unei puzderii negre de poterași și pe o noapte neagră ca sufletele poterașilor și ca viitorul meu. Două masalale fură aprinse și, la flacăra lor, fumegând, văzui aducând doi de-ai noștri, legați ca și mine și greu răniți.
Unul dintre ei muri pe drum. Celălalt fu spânzurat. Le pizmuii soarta, căci soarta mea fu să fiu trimis ia curtea marelui boier grec, arhontele Samurakis.
*
Era o adevărată cetățuie, împrejmuită cu ziduri înalte și păzită, ziua și noaptea, de albanezi, curat uriași. Înălțându-se peste Valea Siretului dintre Brăila și Galați, clădirea asta este albă ca zăpada; durată pe o mândră colină, părea menită să dea lăcaș și fericire întâiului venit, cu porțile ei larg deschise, de la răsăritul și până la asfințitul soarelui, cu pridvoarele și balcoanele ei din lemn vârtos, cu ferestrele sale vesele și cu întinsele-i streșini.
Și, într-adevăr, ea dădea lăcaș și fericire, dar nu întâiului venit. Poștalioane cu patru și șase cai se opreau zilnic în fața porții celei mari. Boieri, mari demnitari ai ocârmuirii ori numai bogătași, români, greci, turci, însoțiți de nevestele lor, se dădeau jos, scuturând praful ori zăpada de pe hlamidele lor de mătase brodată, lingușiți de slugărimea arnăută care se ploconea până la pământ, sărutându-le mâinile ori poalele veștmintelor, și heretisiți de puternicul stăpân, arhontele Samurakis, ocârmuitor al ținutului Brăilei și venetic.
De îndată ce ajunserăm la curte, fusei târât în fața arhontelui, tot cu mâinile legate, ca și cum aș fi putut să omor pe toată lumea. Arhontele, singur, întins pe o sofa umbrită de o viță agățătoare, porunci să fiu dezlegat și goni cu asprime pe cei doi călăi ai mei, care se retraseră de-a-ndaratelea și cu frunțile la pământ.
Ne privirăm drept în albul ochilor; el, foarte liniștit; eu, turbând de mânie. Arhontele era întâiul om de frunte pe care-l vedeam. Barba lui, cănită negru, îmi displăcea, dar restul făpturii sale, subțire și mlădioasă, înfășurat într-o giubea de mătase, era plăcut la vedere. Mâna, împodobită cu inele frumoase, ținea alene un ciubuc de chihlimbar.
El mă întrebă și eu răspunsei pe grecește:
- Cum te cheamă?
- Irimia.
- Fiul lui Cosma?
- Fiul codrului.
Arhontele ridică mâna, cu un fel de dezgust:
- Nu umbla, bre, cu farafastâcuri, chiar dacă ești viteaz. Știu că ești gata să te lași ars de viu, dar altceva aș vrea să aflu de la tine. Ascultă deci: cum nu ai vârsta de-a fi trimes la spânzurătoare, socot să fac din tine un fecior de casă.
- Ce? Un slugoi din fiul...
- ... codrului, chiar așa. Așteaptă, asta nu e tot. Prin mijlocirea ta, mai socot să aduci aci pe Cosma și să fac din el omul meu de încredere.
Izbucnii într-un hohot de râs:
- Tu nu socoți decât neghiobii, sărmane arhonte!
Arhontele sări în sus, frângând ciubucul și făcând să trosnească sofaua, dar repede se stăpâni și zise, ca pentru sine:
- Copilul ăsta mă tutuiește și-mi zice sărman. Apoi către mine: Să știi, șoimule mititel, că obraznicilor eu le tai vârful limbei.
Zicând acestea, bătu din palme. Două jivine armate ieșiră ca din pământ.
- Aduceți-mi pe Fără-limbă! porunci el.
Slugoii plecară și se întoarseră însoțiți de-un om cu părul cărunt și cu căutătura de nebun. La un semn al stăpânului, îmi arătă spărtura, cu limba tăiată, care-i ținea loc de gură.
După îndepărtarea acestora, arhontele îmi zise:
- Ai văzut? Cată să vorbești altfel de față cu martori. Aci, un singur om poate să spună tot ce vrea: sunt eu, arhontele Samurakis!
Îi răspunsei, fără să mă tem de amenințarea lui:
- Ești un mișel, arhonte Samurakis, și faci bine că nu te plimbi prin codru: acolo n-ai mai spune tot ce vrei.
Tiranul își râse pe înfundate în barbă:
-Hm! hm! hm! puiule de urs! Aici e tot un codru, codru și ocârmuire, căci pot să făuresc legi, fără să mă primejduiesc.
- Naiba să te ia, cu codrul tău de slugi, cu tot !
- Sunt oameni voinici, ca voi.
- Ca noi? Niciodată! Bivoli, buni să tragă la plug!
- Nu toți! Cei din straja mea sunt bandiți adevărați și străjii acesteia aș voi să-i dau căpetenie pe Cosma, tâlharul ăsta groaznic, care îmi șterpelește cele mai frumoase arămării, cele mai bune arme, precum și preșurile, mătăsurile și cașmirurile cele mai scumpe, pentru ca să le vândă ungurilor. Și de ce n-ar voi să fie căpitanul bandei mele? Ar avea aur, podoabă de vestminte, femei frumoase și chiar sânge de vărsat, după plac.
- Mi-e scârbă de tine, arhonte! Haide, dă-mă pe mâna gâdelui!
- Bagă de seamă, Irimio! Nu mă împinge la mânie!
- Atâta pagubă de mânia ta!
- Vom vedea! îți dau răgaz să te gândești.
El bătu din palme. Javrele apărură.
- Predați pe băiatul acesta muncilor de la făurărie și aduceți-l în fața mea oricând va pofti. Pentru răutățile de care se va face vinovat, eu singur am să-i dau pedeapsa. Plecați!
Meșterul făurar era o namilă de țigan rob, liberat, devenit și mai rob prin libertate. Cu mânecile sumese, cu ochii roșii, cu pieptul gol, plin de peri cărunți, el mă fulgeră și mă strânse de braț, de credeam că-mi rupe carnea. Stătui neclintit, dar sângele mi se urcă la cap.
- Ăsta-i vulturașul stăpânului nostru? Ha! Ha! Își închipuie că e tot pe vârfurile stejarilor! O să-i tăiem nițel din gheare! Haide, ursulețule, pune mâna pe baros și bate ici, în fieru roșu, dar tare, mă!
Bătui.
- Mai tare, mă, nu te codi, și apleacă-te bine pe nicovală!
Fierarii dimprejur râdeau. Bătui și mai tare în fierul roșu pe care-l sucea neîncetat și mă aplecai peste nicovală, așa cum îmi spusese, căci știam că trebuia să muncesc. Dar iată că, pe neașteptate, țiganul își retrase fierul, ciocanul meu izbește în nicovală și-mi sare în frunte, făcându-mi pe loc un cucui. La isprava asta, râsete obraznice izbucniră în fierărie. Țiganul rânji:
- Așa să-nvață meșteșugul!
- Și așa se dezvață meșteșugul! zisei eu, aruncându-i ciocanul în piept.
Meșterul scoase un răcnet și se prăbuși:
- Alergați iute și spuneți stăpânului! urlă el. Stai tu, tâlharule, am să-ți trag o sută de vine de bou pe spinarea goală!
Trimisul se întoarse cu răspunsul:
- Stăpânul nostru poruncește meșterului făurar să-l treacă pe Irimia la rotărie.
- Asta-i tot ce-a spus? turbă țiganul.
- Tot..., făcu celălalt, cu umilință.
- Paștele și grijania! Parc-ar fi având miere în bumb, tâlharul ăsta, de-l ocrotește stăpânul așa de iute!
Trecui la rotărie, dar nici acolo nu făcui purici. Rotăria fiind lipită de fierărie, țiganul căută numaidecât să se răzbune. Și îmi jucă un renghi destul de urât. Pe când ajutam rotarului să înțepenească o verigă de fier la o bucșă, fierarul, înțeles poate cu rotarul, găsi chipul să înlocuiască veriga rece cu o alta încălzită până la vinețeală, pe care o apucai cu mâna și lăsai carnea pe dânsa. Atunci, turbând de durere și necaz, mă repezii la țigan și-i răsturnai nicovala peste picioare.
El se alese cu un picior strivit, iar eu trebui să îndur „treizeci de vine de bou, pe spinarea îmbrăcată și fără să se crape pielea", cum glăsuia porunca arhontelui. În sfârșit, fusei dat la îngrijitul cailor, unde mă simții mai bine și rămăsei.
*
Doi ani trecură, doi ani lungi și amarnici, în care vreme muream de câte ori mă deșteptam dimineața. Mă gândeam la vorbele lui Cosma: „O moarte fără de sfârșit". Era adevărat. Chiar și norocul de-a mă afla în tovărășia cailor nu-mi aduse nici o bucurie, căci erau dobitoace fără însușiri, ghiftuite de ovăz, îngreunate de osânză, somnoroase ca niște bursuci, aproape tâmpite. Privindu-le, înțelesei că trândăvia îmbelșugată e mai dăunătoare minții decât robia.
Într-adevăr, ca și caii, arnăuții din gardă dormeau și ei de-a-n picioarelea, în ilicele lor cu mâneci largi și spintecate, în șalvarii strânși la glezne, în pantofii cu canaf și sub fesul lor alb, pus pe o ureche, ca o ciupercă, caraghioși de bâlci, împopoțonați cu broderii, horbote, șireturi de aur, cu pistoale și cu iatagane, bune să sperie pe femeile însărcinate. Tembelii ăștia, prostiți de trai bun și somn, veneau uneori pe la grajduri și îmi puneau aceeași întrebare neghioabă:
- Nu te simți tu mai bine aici, decât hăituit prin păduri, ca fiarele?
Le răspundeam:
- Câinele de pază nu poate să înțeleagă viața lupului.
Robii, soții mei de trudă, nu erau nici curioși, nici obraznici; ei își târau zilele muncind, rugându-se și nădăjduind o viață mai bună în cer.
Îi plângeam și-i disprețuiam.
În vremea asta, arhontele mă chemase de trei-patru ori, ca să-mi spună că nu m-a uitat și că așteaptă mereu învoirea mea de-a deveni feciorul lui de casă. Îi răspunsei că îndur mai ușor robia decât ocara. Totuși, mai apoi, la o nouă înfățișare a mea, el mă îmbie să primesc măcar o îmbunătățire a traiului. Primii, dar:
- Fără să-mi ceri nimic în schimb, zisei.
- Nu-ți cer nimic; ce-ai vrea?
- Aș vrea să mă plimb singur, seara, după stingere, prin grădina boierească.
- Vrei să fugi?
- Nu. Îți dau cuvânt de cinste. Dar mă înăbuș, de doi ani de zile, în curtea muncilor, tot culcându-mă odată cu găinile și fără să mai văd un copac, luna, fără să mai aud fâșâitul frunzelor bătute de vânt. Cred că am să mor.
- Ești slobod să te plimbi cu începere de mâine. Îți mai dau o colibă a ta, ca să te culci singur; și poți să-ți ceri mâncarea la bucătăria gărzii.
- Prea bine, zisei.
- Atâta știi tu să mulțumești?
- Dar ce trebuie să fac?
- Să-mi săruți mâna, dacă nu poala giubelei!
- Așa ceva n-am făcut în viața mea!
Arhontele făcu haz de mine, îmi dădu una pe umăr și mă trimise să-mi văd de treabă.
La început, această îndulcire a robiei mele îmi umplu pieptul de voioșie, dar nu pentru multă vreme, căci și aici domnea aceeași nemernicie. Nenumăratele chioșcuri de viță și de hamei; tufișuri de trandafiri și de liliac; plopi răsfirați ca stejarii ori drepți ca brazii, dar ca și arnăuții, ca și caii pe care îi slugăream, tot așa și crângul acesta se înăbușea de lipsa de aer și de trândăvie. În afara lui și de jur-împrejur, un zid, înalt de trei stânjeni, se opunea dobitocește la tot ce era libertate și viață. Nici o pasăre cântătoare. Ciori și vrăbii. Vântul, acest călător înaripat care vorbește oamenilor slobozi în toate limbile pământului, nici nu catadicsea să se coboare în groapa asta de nenorociri; doar vârfurile plopilor îi mai ascultau șuieratul plângător. Luna, ea însăși, se întuneca pe cer când aluneca sfioasă pe deasupra acestui lăcaș de falsă fericire, în vreme ce străjerii se plimbau în sus șin jos, tot așa de nepăsători ca și cum s-ar fi aflat într-un beci, în vreme ce lăutele de la ospățul stăpânilor își miorlăiau bucuria ofticoasă și în vreme ce eu mă strecuram printre trunchii sclivisiți ai copacilor, gândindu-mă la ce era dincolo de zid: Cosma, Ilie și amintiri, al căror alean îmi rupea inima.
Mergeam pe al cincisprezecelea an. Într-o zi de trist septembrie, mare zarvă în curte, mișunare a puiței omenești: arhontele pleca într-o călătorie de-o lună. Fusei chemat de el. Gata să se urce în faiton, îmi șopti, punându-și mănușile:
- Să nu încerci să fugi... Nu-i cu putință. Am dat poruncă să tragă în tine.
- Știu, zisei.
Și cei patru cai o smuciră din loc.
Numaidecât lefegii își luară nasurile la purtare și se umflară în pene, consfințind zicătoarea: „Când pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă". N-aveau nici o teamă de umbra de pisoi care rămăsese acasă, un frate mai mare al arhontelui, o momâie, un motan rebegit de prea multă goană pe acoperișurile de altădată.
În lipsa asta a arhontelui, Cosma îmi dădu întâiul semn de viață. Într-o după-amiază, un bătrân turc cu barba albă, un alvițar, se opri dinaintea porții mari și își arătă marfa. Albanezii tăbărâtă pe alviță. Era zi de sărbătoare. Robii se odihneau, care cum credea. Eu mă aflam lângă zaplazul care despărțea curtea muncilor de cea boierească. Strigătele puternice de: „Alviță! alviță!“ pe care le scotea negustorul turc făcură să-mi bată inima aprig. Mă cocoțai pe gard și privii. Da! nu mă înșelasem, era bătrânul Ibrahim, pescuitorul de raci și omul nostru de încredere. El mă văzu și duse mâna la buze, în semn de prietenie sinceră. Apoi, cu o îndrăzneală de necrezut, își deschise drum printre cele două rânduri de străjeri, ce-și lingeau degetele:
- Ei bine, strigă el pe turcește, de ce n-aș duce să guste o bucățică de alviță și băiatului ăla de colo! Îi lasă gura apă!
Și sub nasul arnăuților, uluiți de atâta cutezanță, străbătu curtea cu pas de voinic, întinse alvița și zise tare:
- Na, băiete, mănâncă și tu! Știu că n-ai parale să-ți cumperi, dar eu îți spun că o să ai negreșit în primăvara viitoare!
- De unde știi tu c-o să aibă în primăvara viitoare? se răsti la el căpetenia gărzii, când fu din nou la poartă.
- Ei, făcu Ibrahim, am zis și eu așa!... De ce să nu faci inimă bună unui copil, dacă nu te costă nimic? Robii au și ei dreptul la speranță.
Zicând acestea, își puse tanturul cu alviță pe cap și plecă strigând:
- Alviță și speranță pentru gurile amare!...
Fugii în coliba mea, amețit de cuvintele lui Ibrahim: în primăvara viitoare. Cuvinte de vrajă! Ziua și noaptea pâlpâiră, sub ochii mei înfrigurați, ca o licărire a speranței de libertate. Dar cum aveam să fiu liberat? Doisprezece arnăuți, schimbați la fiecare șase ceasuri, făceau de strajă. Alți șaizeci se odihneau, petreceau ori dormeau, gata, la un semn, să năvălească cu armele în mâini. Cum îndrăzni-va Cosma, cu cei treizeci de oameni ai lui, să atace o asemenea cetățuie, apărată de ziduri și de armată?
După o lună de la plecare, sosi știrea la curte că arhontele, care era la Stambul, se va întoarce numai după o altă lună și la sfârșitul acestei luni sosi, cu mare tărăboi.
Tărăboiul sta în faptul că nu se întorcea singur și că o femeie îl însoțea.
Toată șleahta de lefegii fu înșirată pe două rânduri, de la poarta ferecată până la pridvorul mare. Arhontele și drăguța lui străbătură parcul, înmuiat și sumbru, zâmbind ca niște suverani, în vreme ce șaptezeci de pistoale, repetându-se de câte zece deodată, fulgerau, cu nevinovăție, cerul plumburiu al acestei toamne. Pitiți dindărătul zaplazului, căutam și noi, vitele de povară, să zărim ceva printre crăpăturile scândurilor, dar nu văzurăm mai nimic.
Chiar de-a doua zi se spunea din gură-n gură că ibovnica stăpânului nostru era mândră ca una din cele trei sute de cadâne cari populează haremul sultanului.
Timp de trei zile îndrăgostiții nu dădură nici un semn de viață. A patra zi, soare și vreme rece de noiembrie. Poruncă să ne spălăm curat, să ne punem straiele de sărbătoare și să ne adunăm, mari și mici, în curtea de onoare. La nămiezi, ne înfățișarăm cu toții. În jurul meu, tăcere și teamă. În afara pâlcului nostru, garda arvanită.
Un cavas deschise ușile. Arhontele, strălucitor de fericire, apare, susținând brațul amantei lui, și amândoi înaintează până la marginea pridvorului. El poartă o alagea de mătase albastră, brodată cu alagrecuri de aur la mâneci și la poale. Dânsa, o hlamidă de ermelin, iar deasupra frunții, o diademă de diamante. Părul ei e negru ca abanosul, precum și sprâncenile, genele și ochii; iar pielea, oacheșă și catifelată.
Arhontele ne vorbește într-o românească stricată:
- Fromosa domnița, che vedeți lângă mine iește fidanțata mieo, soția mieo peste țințisprezețe zile, și stipuna vostru cu înțepere de astăzi. Domnia-sa ieste pumunteanca; numele seo ieste Florițica. Lingă domnia-sa, am sa uit nația mieo, ca sa iubesco la dânsa. Am sa fio rumun. Haideți, hodiniți-vă trei zile, muncați bine și beți vin în sanatatea domnia-sa!
O grohăială de dobitoace, fără glas, umplu aerul cu strigătele: „Să vă trăiască domnița!" „Să fiți fericiți!" „O să rugăm pe Domnul să vă dea sănătate!"
Câțiva se aruncasă cu fața la pământ și pupară țărâna curții. Alții plângeau de bucurie, sărmanii. Și turma se retrase în cocinele ei, ca să găsească niște jgheaburi pline cu o bălăceală mai omenească, câte-un cinzec de rachiu împuțit și câte-o oală de vin fără haz. Singură odihna fu mai de ispravă, dar și ea folosi tot arhontelui, căci timp de trei zile robii săi vorbiră neîncetat de bunătatea stăpânului lor și se rugară lui Dumnezeu pentru dânsul.
*
A doua zi după această milostivire domnească, târziu în noapte, cavasul veni să-mi spună că sunt chemat de stăpânul lui.
Într-o odaie mică și joasă, cu dușumeaua și zidurile în întregime acoperite cu scoarțe românești, arhontele și Floricica mistuiau în tihnă, lungiți pe două mari blăni de urs, ale căror capete se sprijineau pe suluri de catifea roșie. Patru lumânări de ceară ardeau tainic într-un sfeșnic de argint și amestecau mirosul lor de miere, mirosurilor de cafea turcească și de tutun macedonean. O sobă țărănească, spoită cu var, încălzea încăperea.
Peste tot perne și scăunașe în neorânduială.
Fusei primit ca un om slobod. Fericita pereche sfârșise de fumat narghilelele și când intrai mă întâmpină cu un:
- Bună seara, Irimio... aproape într-un glas. Floricica se rostea într-o grecească desăvârșită.
Frumusețea ei mă înmărmuri. O floare de scaiete, în plină îmbobocire. Gingaș învăluită într-un halat de cașmir portocaliu, care lăsa să i se vadă glezna-i de căprioară, trupul ei era tolănit cu multă cuviință. Obrazul, lunguieț, nu avea nici o urmă de sulemeneală, iar părul, pieptănat pe spate, nici o meșteșugite. Ea mă privi cu ciudățenie, aproape mișcată. Mă simții copleșit de ochii ei mari.
- Irimia, îmi zise arhontele, ai noroc; logodnica mea a aflat de povestea prinderii tale și s-a înduioșat. Dânsa ar vrea să știe dacă-ți cunoști mama. Răspunde-i și fii cuviincios.
- Sunt fiul codrului... Nu cunosc nici mamă, nici tată... Cosma m-a crescut.
Floricica părea că luptă cu un nod în gât. Ea mă întrebă cu glas tremurător, dar gingaș și armonios:
- Știi tu, Irimia, cine te-a dat lui Cosma?
- Nu știu. El m-a găsit în pădure pe când aveam doi ani, m-a pus în dăsagă și m-a hrănit cu must de carne...
La răspunsul acesta al meu, ceva neînțeles se petrecu: Floricica, dintr-o singură sucire a corpului ei de șarpe, se întoarse pe pântece, își înfundă fața în pernă și hohoti în plâns. Arhontele fu mișcat și stingherit de întâmplarea asta:
- Ce e, draga mea? De ce plângi? Și, întorcându-se spre mine: Poți să te duci.
După două zile fusei chemat din nou, la aceleași ceasuri și în aceeași odaie.
Floricica era cam ofilită și îmi zâmbea drăguț. Arhontele, mulțumit, se plimba cu mâinile în buzunarele unei haine largi, îmi zise:
- Iată, Irimio, logodnica mea vrea să te facă feciorul ei, numai pentru slujba ei.
- Da! Irimio, zise dânsa binevoitoare, dar serioasă; vrei să mă servești?
- Cocoană, strigai eu necăjit, am răspuns demult arhontelui că mai bine mor decât să mă fac feciorul cuiva, oricine ar fi!
- Dar te-am lua cu bunătate, ca pe un fiu al... codrului, făcu ea cu blândețe.
- N-am nevoie de bunătatea voastră, și dacă vreți să știți tot, ei bine, aflați că vă urăsc din suflet. Sunteți vrăjmașii mei.
Arhontele voi să vorbească, dar ea îl opri și mă întrebă:
- Și eu sunt vrăjmașa ta, Irimio?
- Și tu, da! Tu ești femeia acelora care vor să omoare pe oamenii liberi! Cu ce drept mă țineți închis aci de mai bine de doi ani, când eu vreau să trăiesc aiurea, cu Cosma?
Dânsa plecă fruntea în pământ și o sprijini în palmă. Arhontele strigă, cu vioiciune:
- Nu vreau să omor pe nimeni, dar Cosma și banda lui sunt niște hoți!
- Tu numești „hoți" pe oamenii care nu vor să fie slugile tale? Ori îți închipui că pământul a fost făcut numai pentru gustul tău?
El se întoarse către amanta lui:
- Ți-am spus, drăguță, că nu-i nimic de făcut cu încăpățânatul ăsta! Plecai. Și aici se opriră încercările lor de a face din mine un slugoi.
Iarnă grea... Amorțire... Crăcile copacilor, chioșcurile se îndoiau sub povara chiciurei și a zăpezii. Curtea era scufundată în tristețe, dar tristețea asta nu se datora numai cumplitei vremi. Credincioasele slugi ale arhontelui ne spuseră că viața acestuia devenise un iad, că Floricica îi făcea zile fripte și că nu trecea zi fără certuri năprasnice. Știrea asta lămuri lipsa oricărei petreceri și amânarea la sfântu-așteaptă a nunții pe care toată lumea o credea apropiată.
Într-o seară, mă aflam în coliba mea, pe care crivățul o zgâlțâia cu furie și priveam la focul din vatră, cu o pătimașă sete de deznădejde. Judecam, pe atunci, ca un om matur și știam să cumpănesc viața și oamenii cu o limpezime pe care încercările trăite mai târziu nu putură s-o întreacă.
Astfel, cu ochii țintă în văpaia flăcărilor, mintea-mi cercetă cu răceală starea mea de fapt. Mă vedeam venit pe lume datorită unei plăceri trecătoare a lui Cosma, una dintr-o mie. Mă vedeam lâncezind printre dobitoace, datorită voinței lui de-a da piept cu potera, când mult mai cuminte ar fi fost dacă am fi ascultat pe Ilie, care ne sfătuia să dăm dracului contrabanda și să fugim prin bălți. Acuma, un alt gând mă chinuia: bănuiala că Cosma nu suferea îndeajuns de robia mea, că își vedea de traiul lui slobod și voios, sinchisindu-se prea puțin de soarta altora, apropriindu-și tot ce-i poftea inima și râzându-și de viața lui, ca și de-a acelora pe cari îi strivea în juru-i. Și atunci prinsei pică pe Cosma, îl urâi ca pe un dușman.
Un dezgust amarnic mă sugrumă. Viața nu mai avu nici un rost. Închisoare ori codru liber, plăcere ori suferință mi se înfățișară ca niște lucruri deopotrivă de zadarnice.
Focul de crăngi se potolea cu încetul, ca și dorul meu de-a trăi. În clipa asta, ușa colibei se deschise. Floricica apăru.
Era înfășurată într-o lungă șubă de vulpe, cu gulerul ridicat deasupra unui șal care-i acoperea capul și din care chipul reieșea ca o icoană de Sfântă Fecioară. Ochii, scufundați în orbite, și fața brăzdată de suferință, mă înduioșară. După ce se scutură de zăpadă, căzu sfârșită pe marginea patului meu netrebnic... Mă grăbii s-o poftesc pe scăunaș, lângă foc... Ea tăcu, ca și cum n-aș fi spus nimic și mă privi... O privii... Ne privirăm îndelung. .. Apoi, îi întorsei spatele și n-o mai luai în seamă; o uitai. Ce e un frumos chip de Sfântă Fecioară, într-o șubă de vulpe, când ai cincisprezece ani și lâncezești în robie?
Într-un târziu, două mâini, mai catifelate decât cea mai plăpândă catifea, îmi cuprinseră obrajii, pe la spate. Floricica se tângui cu cuvinte insuflate de Dumnezeu și cu un glas care venea din cer:
- Fecioraș al codrului!... Fecioraș din dragoste! Tu ești rodul închipuirii. Ești frumos; ești priceput; ești mândru și vrei mai curând moartea decât robia... Te veștejești într-o colibă ocolită de ziduri înalte, când tu ai drept la palatul fără stavilă, pe care tufele îl durează pe munți... Ochii tăi se pironesc pe o ticăloasă văpaie de crăngi, când ar trebui să se oglindească în pojarurile codrilor... Și de pe înălțimile unde plutesc vulturii, te-ai prăbușit într-un grajd... Dar poate că e drept să fie așa: copiii ispășesc deseori păcatele părinților lor.
- Cine ești tu, fermecătoareo, care crezi că copiii trebuie să ispășească păcatele părinților lor?
- Eu sunt aceea care a căutat fericirea întreagă, care a voit să viseze cu ochii deschiși în soare și care și-a ars ochii!
O răsuflare parfumată îmi atinse obrazul; buze înfrigurate îmi sărutară fruntea și Floricica dispăru așa cum venise. Focul adormi... Coliba se întunecă.
*
Blând sfârșit de martie... Nevoie de-a te întinde, de a căsca și de-a asculta ciocârlia. Dar nici fulg de ciocârlie la curtea arhontelui Samurakis. De la cele mai mici gângănii, care furnicau pe pământ, de la robi, cai și arnăuți, care pârțâiau de-a valma ori pe rând, și până la arhontele însuși și la Floricica lui, toată lumea asta simțea trebuința de a ieși din crăpăturile ei și de-a se mișca afară.
Arhontele nu se mișca prea mult; în schimb slobozea neîncetate și puternice râgâieli de porc ghiftuit cu porumb, căci stătea lungit pe o sofa pusă în pridvor și mistuia la aer de primăvară. Ochii lui, pe jumătate închiși, se pironiseră pe intrarea cea mare, păzită de uriașii săi armați. Mai la o parte, Floricica broda batiste, iar eu, între dânsa și arhonte, le vorbeam de munți, de șesuri, de codri, de tot ce îmbie la viață, căci tot rânind la băligar și degerând într-o colibă, înțelesesem că e mai bine să ții tovărășie unei ibovnice de arhonte și să te culci într-un palat. Da, mă învoisem; sfârșești mai totdeauna prin a te învoi, când ți se freacă prea mult spinarea cu o țesală. Dar nu făceam nici o slujbă și nimănui. Făceam pe micul arhonte, în necazul arnăuților și spre uluiala robilor.
Boierul îmi asculta pălăvrăgeala și era îngăduitor.
- Ia spune-mi, Irimio, Cosma n-are frică de potera mea?
- El își bate joc de potera ta.
- Dar tot o să-l prindem noi odată, și atunci grozavul Cosma va avea să aleagă între ștreang și slujba mea.
- Nu te va sluji; ștreangul îi va părea mai dulce.
- Ce gogoman! Și de ce i-ar fi așa de greu să slujească pe un domn ca mine? L-aș privi ca pe un om liber, numai ca să am pe Cosma la curtea mea.
- Arhonte, oamenii liberi n-au domni, și domnii nu pot să aibă oameni liberi la curțile lor: e ca și cum ai voi să vâri un pepene într-o sticlă.
- Ei bine, dacă e așa, am să-l spânzur!
- Când l-ăi prinde...
Sub căldura soarelui, aburi se ridicară de pe pământul umed. În fața porții apărură doi oameni. Erau doi din acei călugări călători de la Ierusalim ori de la Sfântu Munte, foarte numeroși în țară, care cerșesc pentru mănăstirile lor. Înalți și voinici, ca arnăuții, ei purtau plete și bărbi lungi și roșcate, aveau fețele arămii, sutanele în zdrențe, cizme pline de noroi și erau încărcați cu dăsage. Unul ținea la subsuoară cutia de tinichea, pecetluită și încuiată cu lacăt, în care se pun banii; celălalt, cel mai voinic, purta condica în care se înscriu obolurile și numele celor cu inimă creștinească. Acesta din urmă strigă pe grecește, cu glas puternic, de îndată ce zări pe arhonte în pridvor, și graiul lui făcu pe Floricica să îngălbenească, iar eu recunoscui pe Cosma și pe Ilie:
- Fericit fie multrenumitul prin mărinimia lui arhonte Samurakis! Fericită fie nobila lui soție, cea mai virtuoasă femeie de pe pământul românesc! Ca niște smeriți slujitori ai Domnului, cum suntem, petrecându-ne toată viața în posturi și rugăciuni pentru slava lui Dumnezeu și odihna sufletelor, venim, cu frunți plecate, să cerem marelui arhonte îngăduința de-a ne lăsa să-i sărutăm poala halatului, știind că niciodată om n-a bătut la ușa lui fără să iasă încărcat de daruri!
Străjerii, obișnuiți cu asemenea musafiri, rămaseră nepăsători și priviră statura uriașă a vorbitorului. Arhontele se ridică, zâmbitor și măgulit:
- Fiți bineveniți, cucernici călugări! Și apropiați-vă!...
Cu o prefăcătorie de care nu i-aș fi crezut în stare, Cosma și Ilie se aruncară la picioarele arhontelui. Îi privii de aproape: erau de nerecunoscut. Făcându-mi cu ochiul și mișcând din mustață, Cosma adăugă:
- Cer cu umilință iertare iubitului domniilor-voastre fiu de a-l fi uitat să-l herestisesc; fericit fie și dânsul și să-i dea Domnul înțelepciunea tatălui, zile lungi și moștenitori care să ducă în vecii vecilor numele de Samurakis!
- Vă mulțumesc, bravii mei, pentru bunele voastre urări. Fiți, timp de trei zile, cinstiții mei oaspeți, găzduiți și slujiți cu bunăvoință. Pentru care mănăstire strângeți bani?
- Pentru mânăstirea Sfântu Gherasim de la Sfântu Munte, răspunse Cosma, mâncând din ochi pe Floricica, ce-și întorcea privirea ca de la soare.
- Ciudat! făcu arhontele. N-am mai văzut călugări ca voi; n-ai zice că vă petreceți zilele în posturi și rugăciuni, ci mai curând s-ar zice că înghițiți boi întregi și beți râuri de vin!
- Sfântul Duh, de care suntem purtători, e cea mai bună hrană a noastră, arhonte!
- Minune adevărată! Nu știam că Sfântul Duh e așa de hrănitor. La ce slujesc banii, atunci?
- O, arhonte! zbieră Cosma: cu banii noi durăm biserici Domnului și le întreținem, cumpărăm untdelemn pentru candele, lumânări, tămâie, precum și vestminte în aur pentru mucenicii credinței creștine... atâtea lucruri sfinte trebuincioase odihnei sufletului nostru!
- Ei bine, pentru odihna sufletului nostru vă dăruiesc patru galbeni împărătești. Arhontele vârî banii în gaura cutiei, pe care o ținea Ilie; apoi luând condica, își iscăli numele.
- Ia te uită! făcu el, citind iscăliturile celorlalți donatori: ați fost la cârc-serdarul Mavromihalis, la arhontele Cuțarida... Și ei nu v-au dat decât zece zloți de argint? Ce zgârcenie!
- Adevăr grăiești, darnice arhonte! Fiecare își cumpără în cer locul ce-l crede de cuviință.
- Al lor n-are să fie prea cuviincios!
- Amin! Singur strălucitul nume la domniilor-voastre va fi săpat cu litere de aur pe marmora din altarul mănăstirii, unde se află icoana Sfântului Gherasim, împodobită cu vestminte de aur curat, cântărind treizeci de kilograme. Și ca să vă dau o dovadă de recunoștința noastră, voi rosti un Chririacodromion.
Retrăgându-se trei pași, cu pieptul scos afară, barbă și sutană-n vânt, jeratic în ochi, Cosma tună:
- O singură dată trăiește omul pe pământ! Și pământul e al nostru. Pentru noi l-a făcut Domnul! Pentru noi, rodul arborelui și umbra lui. Pentru noi, raza soarelui, zeama strugurelui și carnea berbecului. Pentru noi, crângul cu pini și mândrele ciobăncuțe, cu sânii împietriți de vânturi, cu ochii cutezători și cu dorințele nemăsurate. Pentru noi, tot ce se înfățișează vederii și din toate trebuie să gustăm: Domnul a voit-o, și omul are nevoie. Dar nenorocire ăluia care și-o însuși mai mult decât poate să muște cu cele două rânduri de dinți ai săi! Semenii săi vor fi lipsiți de partea ce li se cuvine, și Domnul se va mânia. Atunci El va trimite ciuma în palatele cu ziduri de cleștar; va slobozi pe întemnițații din fortărețe, care vor pârjoli orașele strălucitoare și va face în miez de noapte să răsară bandiții codrilor în odăile de culcare ale boierilor, păziți de slugi armate până-n dinți!…
- Oprește! strigă arhontele, ridicându-se; nu-mi place cazania asta! Și întorcându-se către mine: Du-te, Irimio, și condu pe călugării ăștia la cazarmă. Să rostească mai bine o blagoslovenie deasupra armelor mele, pentru ca să iasă totdeauna învingătoare în lupta cu bandiții!...
Coborâi scările, urmat de călugări, cu dăsagii în spinare. Arnăuții se înșiruiră după noi. Și de îndată ce ne aflarăm în cazarmă, slugărimea tăbărî pe ei, cu întrebările:
- Aveți lucruri sfinte de la Muntele Athos? Cruciulițe? Mătănii? Lemn sfânt?
- Avem de toate, zise Cosma, scotocind în dăsagi. Iată untdelemn care a ars în candelele Sfântului Gherasim și care vindecă orice boală, numai cât ungi partea dureroasă. Iată mărgean găsit în mațele peștilor de mare; el face iubeață pe orice femeie care-l poartă în sân. Iată lemn sfânt, tăiat din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul; e cel mai bun talisman împotriva gloanțelor. În sfârșit, am buruieni de leac, cruci de sidef și de fildeș.
Cu banii în mână, arnăuții dădură buzna la cumpărat. Și Cosma le împărți cu dărnicie fleacurile făcătoare de minuni.
Ospățul din seara aceea, la cazarmă, fu de pomină. Bine primit de arhonte, Cosma știu să câștige încrederea gărzii, cu vorba sa caldă, cu povestirile-i hazlii de la Sfântu Munte și chiar cu glume dezvelite, care nu prea erau bisericești. Pentru întâia oară vedeam pe arnăuți uitându-și menirea lor ticăloasă și devenind mai omenoși; râdeau cu toții de se prăpădeau.
Bucatele veneau cu nemiluita. Vinul curgea gârlă. Când fu în toiul veseliei, Cosma se încruntă deodată și zise:
- Flăcăilor! înainte de-a merge mai departe, datoria mea e să vă amintesc că stăpânul m-a însărcinat să citesc o liturghie pentru izbânda armelor voastre împotriva bandiților. Pentru asta va trebui să le scoateți pe toate afară și să le îngrămădiți sub ferestrele arhontelui; îndată ce va apare luna pe cer, le voi rosti binecuvântarea. Haideți să ne descotorosim de corvoada asta. Pe urmă vă voi da să gustați din mastica mea de Hio.
Grecimea fu lovită de căpială:
- Mastică Hio? Aveți mastică? O, Hio! O, patrida lui Homiros! O, mastică fără pereche! Ce chilipir pe gurile noastre!
În mai puțin timp decât ar trebui pentru ca să fumezi o țigară, flinte, pistoale, iatagane fură puse claie peste grămadă sub ferestrele arhontelui. Atras de zgomot, stăpânul deschise și întrebă:
- Ce e tărăboiul ăsta?
- Pregătim de blagoslovenie, arhonte, răspunse Cosma.
- Să vă ia dracii cu blagoslovenie cu tot! O să-mi smintiți cremenele și cocoșii armelor!...
- Nu-i nimic, arhonte! O dată blagoslovite, flintele vor lua foc chiar dacă le-ați încărca cu rumeguș de ferăstrău în loc de pulbere!
Năzbâtia asta făcu să râdă toată lumea.
Și iată ce se petrecu apoi. Reintrați în cazarmă, Cosma scoase din dăsagă două ploșci de câte trei oca fiecare.
- Băieți! Mastica asta e lacrimă de Hio, dar de-abia ne vine câte o înghițitură de om, căci Dumnezeu n-a voit să facă râuri de mastică în insula Hio. Haideți, aduceți gamelele!
Și în fiecare gamelă el drămuia porția cuvenită. Apoi, Cosma și Ilie, cu ploscile în mâini, arnăuțimea cu gamelele, strigară cu toții:
- Pentru ortodoxie! Pentru sănătatea arhontelui și a gărzii lui! Pentru izbânda armelor lor, eviva!
- Eviva!
Băură.
- Acum ne ducem să dăm și oamenilor de strajă, să guste din cea mai rămas în plosci, zise Cosma.
Ieșiră afară. Cosma mă apucă de mână:
- Du-te și adu două brațe de surcele, tot atâtea lemne și o tinichea cu untdelemn -și pune totul lângă grămada de arme!
- Dar...
- N-avea nici o grijă! S-a isprăvit. Nu mai avem de făcut decât partea ușoară.
Noapte de gheenă, noapte ucigătoare în plină revenire a firii... șaptezeci de oameni, voinici să sfarme pietre în mâini, se prăvăleau în dreapta și în stânga, ca niște trunchiuri retezate. Pe cele două nesfârșite paturi de scânduri, așternute cu velinți, care se întindeau de-a lungul pereților cazărmii, precum și pe dușumea, trupuri omenești, menite să se bucure de viață, se zvârcoleau cu gurile încleștate și pline de clăbuci, cu ochii ieșiți afară din orbite, în mijlocul rămășițelor respingătoare de bucate și al vărsăturilor. Urletele lor ar fi deșteptat și morții. Plopii desfrunziți și umezi păreau că se cutremură de groază în tinda palatului, doi greci fioroși, singurii care n-au voit să bea din mastica blestemată, zăceau în sângele lor, înjunghiați.
Cosma deșertă tinicheaua cu untdelemn peste vreascuri și găteje și dădu foc. Flăcările cuprinseră grămada de arme. Geamurile de la odaia stăpânului luciră. Și pătrunserăm la arhonte.
El era în pat, alături de Floricica, care avea fața albă ca varul. Văzându-ne drepți, ca niște judecători, arhontele se crezu în prada unui vis urât, sări în sus, frecându-se la ochi, și întrebă:
- Ce este? Cum ați intrat aici? și de ce?
- Încă o minune a Sfântului Duh, arhonte; am venit să-ți sfârșim cazania, răspunse Cosma scoțând pistoalele.
- Tâlharii!...
- Ți-am spus: ...și El va face, în miez de noapte, să răsară bandiții codrilor în odaia de culcare a boierilor, păziți de slugi armate până-n dinți... ți-amintești arhonte?
- Hei! Arvanitachia ! Arvaniților! La arme!
- ... Și atunci, boierii zadarnic vor striga în ajutor! Atunci vor afla că tot ce vine prin puterea altora se duce odată cu puterea altora!
- Cine ești tu, călugăr blestemat? Banditul s-a făcut popă?
- Nu, arhonte! Popa a fost totdeauna bandit.
..............................................................................................................................
Pe drumurile lăturalnice, care taie de-a curmezișul spre șoseaua națională a Călărașilor, și în noaptea aceea neagră ca păcura, caii noștri înaintau cu greu unul după altul. În frunte, Cosma spunea Florichii, care călărea lângă el:
- Sânii tăi se vor învârtoșa, biciuiți de toate vânturile pământului. Trupul tău se va scălda în puhoaie, se va zbici la soare și florile câmpiilor îl vor îmbiba cu mirodeniile lor... Și vei fi iubită de Cosma...
Apoi, oprindu-se din mers, privi spre acareturile arhontelui Samurakis, învăluite de flăcări și murmură cu cruzime:
- Un cuib de năpârci mai puțin...
*
Timp de-o săptămână întreagă coborârăm spre miazăzi, ferindu-ne de drumurile mari. Copitele cailor se înnămoleau în pământul desfundat al țarinelor. Ploi mărunte ne sileau uneori să stăm, cu ceasurile, pitulați sub cele două corturi ale noastre. Atunci deveneam ursuzi. Dar soarele revenea - vânturile călduțe ale lui april ne umflau ghebele - și iată-ne din nou voioși.
Prefăcut în cioban, Ilie se ducea prin sate să cumpere vin și pâine. Vânam iepuri. Noaptea, ascunși prin crânguri ori prin stufișul bălților, făceam de strajă pe rând și vedeam de focurile cari ardeau dinaintea conurilor.
În tot lungul călătoriei, Cosma nu-mi puse o singură întrebare asupra traiului meu la curtea arhontelui. El se ținea numai de Floricica lui. Fusei jignit de purtarea asta. Într-o seară, în timpul unui popas în bălți, întrebai pe Ilie:
- Făcutu-și-a cel puțin sânge rău, în ăști doi ani, gândindu-se la soarta mea?
- Nu prea.
- Atunci n-are inimă!
- Ba da... Dar mărinimia lui e ca a vinului: ea nu încălzește decât pe cei de față. Încălzește și îngheață: sunt cele două fețe ale lui Cosma.
Ilie părea sugrumat. De-abia îi auzeam glasul. Mai puțin stingherit decât al fratelui său, glasul lui Cosma se auzea din cortul lui:
- ... O, Floricico, tu ai să fii cea mai iubită!...
Ilie zâmbi cu amărăciune. Ochii săi luciră în întuneric, oglindindu-se în flăcările focului care ardea la picioarele noastre.
- Irimio! făcu el, ca într-un geamăt, apucându-mi o mână și vârându-și barba în pieptul meu: Irimio!... Cosma e un diavol! L-ai auzit tu ce spune femeii? Ei bine, nenumărate sunt femeile cărora l-am auzit spunându-le aceleași vorbe. Și, Sfinte Dumnezeule, să mor dacă vreodată a fost drept cu ele! Da, cu toate a fost drăgăstos și gingaș, ca un turturel; darnic ca ploaia care adapă țarina arsă de soare. Și cu toate a fost nemilostiv ca un cotoi; iar în fața lacrimilor lor, nepăsător ca moartea.
Ascultă, Irimio, povestea pe care am să ți-o istorisesc. Vei înțelege mai bine.
Cam la un an după ciocnirea cu potera, când fuseși prins, ne-am dus departe în Moldova, să răzbunăm pe locuitorii unui ținut îngrozit de un gospodar hain. Așa cum făcea de obicei, Cosma se despărți de tovarășii noștri, și numai noi doi, prefăcuți în marchidani ceaprazari, pătrunserăm într-o seară în conacul despotului. Garda lui se dusese să îngroașe rândurile unei potere trimise să dea goană unui haiduc viteaz, care semăna moartea printre gărzile țării moldovenești. Răvașul asupriților glăsuia: „Veți găsi la curte vreo douăzeci de slugi fricoase, pe care vă vom ajuta să le legați fedeleș". Ceea ce și găsirăm: cât de-a le lega, fu mai gata să se-ntâmple dimpotrivă, căci de cum lăsarăm jos samarele, o fată de cojan, cu inima în palmă și cu ochii vrăjitori, veni să dea foc patimei lui Cosma și să ne încurce ițele. Ducându-ne la o căpiță de fân unde aveam să ne petrecem noaptea, ea zise lui Cosma:
- Marchidane ceaprazar.
Cu iataganu-n pazar ...
... să nu-mi omori stăpânul, că mi-a făcut mult bine!
Cosma strigă:
- Spune-mi, fetișcană venită pe lume odată cu cireșile coapte, când poiana ne îmbie la tolăneală și când păsărelele se prăsesc, spune-mi ce bine ți-a făcut păgânul și-oi uita numărul nelegiuirilor lui și menirea mea răzbunătoare din noaptea asta.
- Da, Cosmo, să uiți tot, căci stăpânul meu m-a scăpat din ghearele unui hultan și m-a îngăduit la curtea lui, fără să mă atingă cu un deget: „Vei trăi aici în voia ta, vei îndrăgi pe cine ți-o plăcea", mi-a zis el. Hulturul e logofătul lui; și cum astă-seară e lună nouă, mâine în zori va veni pe drumul ce-l vezi în față ca să aducă stăpânului său dijmă și plecăciune. El călărește totdeauna singur. Dute, ieși-i în cale; și zburătura pe care o meniseși stăpânului, trimite-o în rărunchii slugii! și ia-i aurul.. Și cumpără cu el boi țăranilor sărăciți... Apoi, mă fac roaba ta.
În noaptea aceea, bând tutun și cătând la stele, zisei lui Cosma:
- Ai să faci, Cosmo, așa cum te povățuiește diavolița?
- Am să fac, Ilie, așa cum mă povățuiește, căci mi-e dragă diavolița și o vreau.
- Și ai să urmezi deci nevrednicia...
- Am să urmez chiar și pe dracu...
- Și ai să-ți pui viața în joc, ca să lovești răul la picioare, în loc să-l lovești la cap?... Cosmo, tu ești voinic, dar n-ai dreptate!...
- Ilie, tu ai totdeauna dreptate, dar dreptatea ta mă plictisește: scoală-te în picioare!
Mă sculai. Cosma îmi sări în cârcă și mă învârti în jurul căpiței, până ce pierdui răsuflarea și mă prăvălii. Atunci ne reluarăm locurile.
- Grăiește-ți acuma dreptatea ta, Ilie.
Zisei așa, în vreme ce Cosma, tot ascultându-mă, se izbea năpraznic cu pumnii în piept:
- Cosmo, nu poți fi viteaz numai pe jumătate... Tu treci drept un viteaz... Oamenii te sfințesc... Dar tu nu ești viteaz și nu sfințești nimic... Ori sfințești prea multe locuri deodată. Iată un ținut care va spune mâine, după plecarea noastră: „Cosma a venit să omoare balaurul ținutului nostru și n-a omorât decât un șarpe. Să fie oare din pricină că șarpele a voit să mănânce un viermușor și că viermușorul plăcea lui Cosma?" Așa va spune ținutul... Și va fi drept... Și tu vei fi nedrept... Și un viteaz nu trebuie să fie niciodată nedrept.
A doua zi, în zori, ne aflam ascunși în dosul unei dracili de pe marginea drumului pe unde avea să treacă șarpele. Viermușorul era cu noi. Cosma o alinta de zor și își clefetea balele poftei, căci, vai, viermușorul ăsta era rupt din soare, era scânteia de jăratic muieresc care dă foc pulberei bărbătești.
- Te visez, Cosmo, din pruncie!
- Și eu te caut, flacără, de când lumea!
- Dar ai să-l ucizi pe omul ce ți-l voi arăta acușica?
- Am să-l ucid, da; căci îmi ard urechile și-mi zvâcnesc tâmplele. .. Și câtă vreme vei face să-mi ardă urechile și să-mi zvâcnească tâmplele, voi ucide, vinovat și nevinovat, tot ce-i pofti!
- Ce viteaz ești, Cosmo!
- Viteaz, fetică, viteaz până la poalele tale!
Și iată că un om trece călare, mergând la pas. La oblânc, o traistă; iar el, cu jiletcă și cu capul gol, fluieră voios, voioșie de om mândru și țeapăn. Deodată, tresare, se oprește, întoarce capul în toate părțile și duce mâna la pistoale; auzise o sforăială a cailor noștri, ascunși în crângul vecin.
Dar neliniștea lui e de scurtă durată, căci fetica închide ochii și își acoperă fața cu șorțul, pe când Cosma ia pe călăreț la ochi și îl fulgeră de la doi pași.
Omul se prăbușește, calul o ia la goană... Pe drumul poleit de răsăritul soarelui, dobitocul aleargă înspăimântat, târând cu el trupul stăpânului său, al cărui picior e prins în scară, în vreme ce capul, sfărâmat, mătură țărâna.
Cosma se înfățișează diavoliței:
- Ești mulțumită, codano? Ce mai vrei? Vrei să-mi ucid fratele? Vrei să-mi ucid calul, care mă așteaptă nerăbdător? spune-mi ce vrei?
- Te vreau pe tine, Cosmo...
- Mă vei avea, veșnicie. Mă vei avea, câtă vreme urechile îmi vor arde și tâmplele îmi vor zvâcni!
Un țăran bătrân ne aduce caii. Cosma îi dădu patru pungi cu galbeni:
- Asta-i tot, Cosmo?
- Deocamdată tot, prietene!
- Crezi că ți-ai făcut toată datoria?
- N-am nici o datorie: mărinimoșii nu datoresc nimic și nimănui.
Încălecarăm... Cosma călărea în frunte, purtând pe grumajii calului veșnicia lui de-o zi. La vreo douăzeci de pași în urmă, veneam și eu, tăcut, gândindu-mă la pustiul omenesc.
..............................................................................................................................
Pe drumuri de pădure, pietroase și neumblate, când ramurile scuturau mari picături de ploaie peste capetele noastre, precum și de-a lungul nesfârșitei câmpii, când dobitoacele spintecau aerul, coboram neîncetat spre vărsătura Siretului.
Într-o seară tăbărârăm la marginea unui codru, bunget fioros, pe care nu trebuia să-l înfruntăm noaptea. La poalele lui, hăt în urma noastră, nețărmurit șes țelinos, în care Dumnezeu sădise cele mai gingașe floricele de dragul fluturașilor săi recunoscători. Și pe când ne odihneam trupurile ostenite, iată că luna plină se înalță pe bolta cerească, umple codrul de taine, câmpia de greieri și sufletul lui Cosma de nelegiuire.
Da, în seara aceea Cosma fu nelegiuit cu mine, crud ca un dușman, căci îmi ceru să cânt din fluier pentru diavolița lui, când știa bine că nu cântam decât pentru Dumnezeul meu și pentru libertatea noastră.
Ea zisese:
- Dacă un bucium ar răsuna în ceasul ăsta, cerurile s-ar deschide și îngerii Domnului s-ar coborî să cânte slavă!
Cosma tresări și îmi înfățișă obrazu-i luminat de lună: era un obraz roșu și buhăit, ca și cum ar fi suflat multă vreme în foc. Înțelesei apriga-i rugă, dar lăsai ochii în jos și tăcui, căci îmi fierbea sângele.
- Cântă, Ilie!
- Pentru cine să cânt?
- Cântă pentru veșnicie!
- E cam scurtă veșnicia ta, Cosmo...
- Scurtă, Ilie, dar iute ca fulgerul care pârjolește pământul.
Scosei buciumul de la cingătoare; îi umezii găurile; cântai...
Și de îndată ce întâiele sunete înfiorară întunericul nopții, cerul se deschise, îngerii cântară slavă, căci glasul diavoliței izbucni ca un zăngănit de arămuri, mai duios decât glasul privighetorii. Părul mi se zbârli sub căciulă; degetele-mi alergară drăcește de-a lungul buciumului; iar biata mea minte crezu cu tot dinadinsul că iadul trebuie să fie mai dumnezeiesc decât raiul și că un diavol ce cântă e mai cucernic decât un înger ce se roagă.
Sunt crăiasa din poveste.
Sunt cu dat, nu cu luat.
Dumnezeu despot nu este,
Sufletu-mi nu-i cu păcat...
Astfel cântă diavolița... Și viersul ei înăbuși freamătul codrului și țârâitul greierilor. Atunci îmi uitai legea, trădai pe Domnul meu și cântai cu turbare. Cântai până când șiroaiele de nădușeală sărată veniră să-mi ardă ochii. Apoi, când încetai din cânt și-mi ștersei fața asudată, văzui că nu mai era nici urmă de Cosma, nici urmă de diavoliță și că mă aflam singur, învăluit în noapte și în tăcere, singur, cum suntem toți pe pământ.
..............................................................................................................................
Ne urmarăm calea pe neîndurată vreme ploioasă. Oameni și dobitoace eram înmuiați ca niște șobolani ieșiți din apă. Ca să-și ocrotească odorul, Cosma se lăsă în jiletcă și aruncă pe dânsa toate vestmintele sale. Noaptea o petreceam prin peșteri. Atunci Cosma era de o sârguință fără margini. Alerga după uscături, aprindea focuri strașnice, fierbea ceaiuri de izmă cu miere sălbatică, usca straiele ude leoarcă și, gol până la brâu, se punea să frece armele și să le încarce cu fultuială proaspătă.
În sfârșit, ajunserăm la țintă, vărsătura Siretului, locul blestemat unde, cu un an în urmă, a trebuit să ne răfuim cu potera din nelegiuirea podarului. Acum venise ceasul ca nemernicul să ne plătească pâra-i.
Socoteala lui fu regulată la iuțeală; dar lucrurile se încurcară, datorită ițelor încâlcite ale soartei, și nenorocirea fu îndoită.
Pitulați câteșitrei într-o groapă din preajma podului umblător, Cosma pândea, cu arma gata, ivirea trădătorului, pe când caii pășeau într-un frunziș vecin. Femeia, a cărei stea pătimașă avea să apună în ziua aceea, întrebă:
- Ce facem aici, Cosmo?
- Ai să vezi numaidecât; am o datorie de plătit.
- Ai obiceiul să-ți plătești datoriile?
- Uneori, da...
Podarul apăru, cu mâinile în buzunare, se cârmi într-o parte, se cârmi într-alta, apoi veni drept spre pușca lui Cosma, ca să se îndeplinească ce-i era scris în frunte. Dar în clipa însăși când Cosma îl luă la ochi, femeia îngălbeni, îi apucă brațul și strigă:
- Nu trage! E frate-meu!
Vânăt de mânie, Cosma o răsturnă cu patul armei.
- Frate-tău? O fi! Dar, dușmanul meu!
Și trânti pe podar, care prinsese de veste prea târziu. Soră-sa îi alergă în ajutor când el nu mai avea nici o nevoie, se aruncă pe trupul lui și boci. L-a apropierea noastră se sculă dreaptă, în fața lui Cosma:
- Mi-ai ucis frățiorul!
- Am ucis un spion! și ce credeai tu? Că n-am să mai ucid decât logofeți?
- El m-a scăpat din ghearele logofătului... Mi-a făcut cel mai mare bine!...
-Ș i mie, el mi-a făcut cel mai mare rău, m-a dat pe mâna poterei!
Nenorocita îngenunche lângă fratele neînsuflețit și se rugă. Ne duserăm să ne luăm caii. Când furăm înapoi, Cosma depuse lângă ea o pungă de galbeni și zise veșniciei lui de-o săptămână:
- După ce vei sfârși de rugat, îngroapă-ți fratele; apoi du-te și îngroapă-te tu însăți într-o chilie, și acolo continuă a ruga pe Dumnezeu, care-ți va face pe plac, fără trudă și fără pagubă, căci el are frați ca al tău și nu se teme de spioni.
Puțin în urmă, pe când ne depărtam în goana cailor, Cosma îmi zicea cu încredințare:
- Femeia e făcută să întoarcă soarta omului pe dos!...
*
Ilie tăcu. Fața lui, slab luminată de vâlvătaia în descreștere, mărturisea o uimire copilărească:
- Cugetă, Irimio, la toate întortocherile astea ale vieței... îmi zise el, drept încheiere.
Și înfășurându-se în ghebă, se trânti pe un maldăr de papură.
Rămăsei singur sub cortul pe care un vânt ușor îl făcea să plescăiască întocmai ca valurile. Nu-mi era somn. Mintea mi se ducea la toate câte trăisem, pe când auzul se trudea să prindă vreo vorbă în cortul vecin, dar n-auzii decât foșnetul pustietății.
Turburat, ieșii să fac câțiva pași pe-afară și atunci mi se păru că timpul se oprise din mers.
Vrajă... Pace veșnică... Împărăția stufului și a paparei, a murelor, a puzderiei de broaște pitite pe foi de nufăr; a nagâțelor dormitând cu un ochi deschis; împărăția senină a țânțarilor, neturburată în clipa aceea de către om, gusta din fericirea noptatică a dăinuirii. Auzii un pește zbătându-se la suprafața apei. Un cocor clămpăni prelung din plisc, pe când un uliu sfâșia întunericul cu puternica-i batere din aripi. Și sub dulcea adiere a unui vânt ușor, nenumăratele spice flocoase ale pipirigului semeț se plecau într-o parte și într-alta, mulțumind Domnului în tăcere.
Judecata îmi amorți... Devenii una cu pustiul...
..............................................................................................................................
O mână grea, ca plumbul, mi se puse pe umăr și făcu să mă cutremur: Cosma era dinainte-mi, grozavă namilă neagră. Bogata-i chică se odihnea în neorânduială pe grumaji. Mustățile și barba, încâlcite, obrazul păros, precum și sprâncenele-i stufoase îi acopereau aproape toată fața. Nu-i vedeam decât nasul cărnos și doi ochi mari, care îmi părură buni și mulțumitori. El îmi zise, cu un grai adânc și mlădios:
- Bună vremea, Irimio, flăcăule, slobod?... Veghezi, veghezi la fericirea lui Cosma, ceea ce e bine; dar ceasul odihnei tale a sunat... Hai, du-te! Cosma te înlocuiește.
- Te înșeli, Cosmo; nu veghez la fericirea ta, ci trăiesc cu balta.
El făcu un pas înapoi:
- Asta-i și mai bine; întâi tu, și apoi eu; e scris în lege!... dar ia spune-mi: nu cumva îmi porți vo pică?
- Da, îți cam port.
Cosma căscă și se întinse. Sub larga desfășurare a brațelor sale, pământul păru să se micșoreze.
- Când ai ciudă pe o ființă dragă, cel mai bun lucru, ca să te descotorosești de mica dușmănie și să treci repede la dragoste, e să-i tragi pe loc o bătaie, căci mânia care roade cu încetul e mai dăunătoare decât lovitura de pumn dată cu iubire. Iată un piept plin de atâta voioșie, că nici cu ciocanul nu l-ai sfărâma: izbește, Irimio!
Îi pălii una din toate puterile. Cosma nu crâcni.
- Lovește tare!
Lovii, roșu de mânie.
- Și mai!
Ridicai pumnul... Dar fața asta bucuroasă, pieptul ăsta de urs... Și mai ales brațele astea întinse ca niște aripi, gata să-mi cuprindă trupul... Nu!
Mă zvârlii la pieptul lui și-mi ascunsei obrazul în blana-i de peri cari miroseau a sudoare bărbătească. Cosma mă strânse cu drag și-mi dezmierdă capul.
- Ce ai tu, Irimio? Ce ți-am făcut?
- Ești prea fericit, Cosmo, și fericirea ta mă lasă prea singur.
El nu răspunse numaidecât. Simții brațele alunecându-i de-a lungul corpului, pe când îi ascultam inima, bătând ca niște ciocane. Apoi, așezându-se turcește, mă pofti lângă el, își aprinse luleaua și-mi spuse cam următoarele:
- Fericirea lui Cosma, dragul meu, nu poate să lase pe ceilalți decât singuri și deșerți. Ea e ca vijelia care ciopârțește arborii îmbobociți; spulberă florile pline de gingășie, împotmolește scurgerea lină a râului voios de albia lui înfiorată de șoapte; omoară dobitoacele... Înghite totul... Tot ce e viu. Apoi se duce să-și frângă gâtul undeva, fie că se lasă prinsă de stânci, fie că se scufundă într-un pântec de pământ plin cu apă și cu ceruri nesfârșite. Dar, în același timp, vitejia e mărinimoasă, căci după trecerea ei viața renaște cu mai multă putere. Eu sunt ca ea. Poate, ceva mai nedrept, ceva mai nevrednic. Află că numai simțirile de rând pot fi împărtășite și trăite laolaltă. De îndată ce omul e prea fericit, el rămâne singur; și tot singur rămâne când e prea nefericit. I-așa: în groapa mică oricine poate să sară cu tine, dar nimeni nu te urmează în prăpastie. Fericirea întreagă e și ca un fel de prăpastie; nu visai tu oare, adineauri, cu atât avânt, încât ai uitat de primejdie și te-ai lăsat prins de mine pe nesimțite? Care dintre tovarășii noștri de libertate te-ar fi urmat până acolo? Cine m-a urmat pe mine în capcana arhontelui Samurakis, când, deunăzi, îmi veni poftă să te scap pe loc? Ilie! Ilie m-a urmat. Dar Ilie e îngerul meu păzitor, pe care nu-l ascult niciodată. El mă urmează totdeauna și împotriva lui însuși. Asta trebuie să fie din pricina că tatăl nostru, țapul, și-a pus în cap, când ne-a zămislit, să nu aibă în haremul lui decât pleduri de-ale nebuniei, de-ale tuturor nebuniilor și astfel avu: pe mine, Cosma, sau nebunia amoroasă; pe Ilie, sau nebunia cuminte; pe sora noastră, o Chiră, sau nebunia gătelii și, în sfârșit, pe fratele nostru mezinul, care fu nebun sadea și se spânzură, neștiind poate ce să facă cu viața. De altfel, e cu putință să mă-nșel, căci bietului băiat îi plăcea așa de nebunește cozonacul cu nuci, încât urla de poftă de câte ori îl vedea ieșind din cuptor și se poate să se fi spânzurat cu gura plină de cozonac. Trebuie să știi să mori pentru nebunia ta. Dar să nu te amesteci niciodată în nebunia altuia.
Zicând acestea, Cosma ținti o căutătură de nebun asupra cortului său; luna plină, de miez de noapte, se ridicase de trei suliți și înfățișa taleru-i de jăratic posomorât Floricichii, care sta dreaptă în ușa cortului, cu brațele încrucișate la piept și privea nemișcată. Pe umerii ei, înfășurați într-un halat de mătase albă, păru-i despletit curgea ca niște valuri de păcură.
Dinaintea acestei frumoase vedenii, Cosma îngenunche cu fața la pământ, cu mâinile înainte ca un musulman, în timp de rugăciune și stătu așa îndelung. Apoi, se ridică cu împovărare și întinse spre cer brațele-i goale și mușchiuloase, care ar fi putut fi luate drept niște pulpe. Atunci Floricica îmi păru mai puțin impunătoare, iar Ilie, care tocmai ieșea din cort, căscând, un biet om într-o biată ghebă.
Îi priveam câteșitrei și cred că și ceilalți gândeau ca mine, anume că Cosma ar fi putut să ne stâlcească numai trântindu-se peste noi; dar nu ne temeam de dânsul.
El se duse s-o ia pe Floricica de mijloc. Ea se lăsă purtată ca un fulg. Pantofiorii ei de-abia atingeau covorul moale de păpuriș uscat, și împreună făcură câțiva pași într-o singură măsură. Totuși, văzând pe șubreda castelană alături de sălbaticul contrabandist, ai fi zis: o zână ademenită de un zmeu.
În clipa aceea, apăsându-și pieptul cu palmele și întorcându-se cu fața spre lună, Cosma își strigă culmea fericirii lui; grăi cu un glas de clopot care făcu pe cai să ciulească urechile:
- De ce inima asta vrea să-și rupă băierile? De ce coșul îi pare strâmt? De ce sângele o înăbușă?
Luând mâna dragei lui, el își mărturisi teama:
- Floricico! Tu ești prăpastia care înghite dorința omului! știi tu cel puțin ce e statornicia? Vom porni numaidecât pe lumină de lună și mâine în zori ne vom afla în lagărul nostru. Treizeci de voinici ne așteaptă acolo, nerăbdători! Toți sunt oameni scoși de sub scutul legilor și care nu se tem de moarte. Drept orice lege, ei nu cunosc decât una: să-și îndeplinească dorințele, cel mai înalt scop al vieții! Orice lege care se împotrivește acestui scop, ei o înfruntă cu prețul vieții însăși. Iată de ce eu îi numesc viteji. Ei par și mai viteji în ochii femeii, cu privirile lor de tauri întărâtați, ce farmecă, cu mustățile lor răsucite, cari împung de departe, cu bărbile lor unduioase, cari dezmiardă puful, cu ițarii întinși pe coapsă și acea blestemată pungă cu sămânță nepotolită.
Și Cosma ceru ce nu se poate:
Floricică, floare mică.
Tot voinicul te ridică...
... dar tu să nu te lași ridicată!... Nu sunt stăpânul acelor oameni, sunt Dumnezeul lor; dar dinaintea femeii, nici un Dumnezeu nu poate să stea în picioare! și eu vreau să rămân Cosma, vreau să mor Cosma. Jură-mi, Floricico, jură-mi credință!
Floricica izbucni într-un râs de aprigă biruință, asemănător zornăitului de clopoței când trec sănii iarna; acestui râset, luna îi răspunse gătindu-și chipul cu un văl de argint care înveseli cuprinsul bălților.
- Cosma, Cosma, cu braț tare.
Ce lupți pe nouă hotare...
... tu ceri tunetului să bubuie într-o căldare? Tu ceri stejarului să crească sub pat? Tu ceri țarinei să se împotrivească plugului care o spintecă? Să respingă sămânța care o face să rodească? Ha!... Ha!... Ha!...
Întinzând brațele cu mâneci largi, întocmai ca o lebădă ce-și ia zborul, Floricica alergă spre cort și dispăru înăuntru, pe când Cosma, palid, cu mersul greoi, se duse drept la Ilie și-l întrebă, cu voce domoală:
- Ce zici, tu, Ilie, de răspunsul ce-mi dădu femeia asta?
Ilie lungi gâtul și fața:
- Eu zic că femeia are dreptate; că răspunsul ei e drept și meritat.
- Să te ia dracu, cu dreptatea ta cu tot! Nu asta vreau să știu!
- Atunci, ce? făcu Ilie, liniștit.
Cosma se plecă spre urechea lui, de-abia stăpânindu-și mânia:
- Nu crezi tu, Ilie, că femeia asta e ciobăncuța din pădurea de pini, de acum șaptesprezece ani?
- Se prea poate, Cosmo... Se poate să fie ea... Dar nu sunt încredințat... Și apoi, ce folosești s-o știi? Dacă ea e ciobăncuța din pădurea de pini, adu-ți aminte de mândria ta din noaptea aceea. Și dacă tu o găsești mai bună astăzi, la o depărtare de șaptesprezece ani, decât atunci, asta înseamnă că femeia e la fel cu calul: cu cât gonește mai mult, cu atât devine mai bună.
Cosma căzu pe gânduri, cu luleaua uitată în colțul gurii.
Și când luna fu deasupra capetelor noastre, părăsisem acest din urmă popas, tăindu-ne drum prin desișul de stuf și papură, cu foile lipicioase care ne umpleau de bale.
Nimeni nu vorbea.
*
Nimeni nu vorbea, Dumnezeii crivățului!... Și mare nevoie ar fi fost! Ce? Să vorbim? Nu! Ci să urlăm, să batem, să snopim, să sfărâmăm! Ne-ar fi trebuit în ceasurile acelea un cutremur de pământ care să deschidă crăpături grozave; ori o grindină, ca oul de bibilică, să ne umple capetele de cucuie; ori o bătaie nepotrivită cu potera, care să ne pună pe fugă, plini de răni; ori niște trăsnete, ori o ciumă sau orice altă năpastă, care să împiedice tăcerea asta, în a cărei vreme capul lui Cosma se pusese să-și zămislească pierzarea.
Eu nu bănuiam nimic, bineînțeles. Ilie poate că știa ceva; de asemenea și Floricica. Dar o știurăm cu toții, de-a binelea, îndată ce întunericul se duse și zorile aruncară lințoliul lor alb pe fețele noastre și peste pământ.
Străbăteam atunci un câmp pustiu și înaintam într-un singur rând, la pasul cailor, urmând un drum întortocheat. Floricica, ghemuită în brațele lui Cosma, care o purta pe grumajii calului său, dormita, zgribulită de răcoarea dimineții și legănată de cal; iar Cosma, cu privirea rătăcită, cu fața unsuroasă și părând să nu mai știe nimic de lume, își iscodea comoara cu un ochi încruntat. Ochiul acesta de fiară sângeroasă se oprea, când pe obrazul ei liniștit de fecioară, împodobit cu un frumos năsuc de cumetriță îndrăcită, când pe pântecele-i drăguț, înfășurat în haina de mătase și unduiat de mișcările legănării.
Și iată că, fără veste, Cosma oprește calul și dă drumul prețioasei sarcini; Floricica se lasă îndoită ca un sul pe genunchii iubitului. Ochii-i surâd. Părul se revarsă spre pământ. Umeri, sâni și coapse alcătuiesc o satanică vrajă.
Cosma privește toată această bogăție și strigă:
- Cum? Asta e o țarină care s-a lăsat arată de toate plugurile? Rodnicită de toate semințele? Și eu, Cosma, care o vream întreagă numai pentru mine singur, eu trebuie să aud toate astea fără să mă duc, pe loc, să tai mâinile care mi-au pângărit bunul?
Floricica înnodă mâinile sub cap și zise, cu un dispreț iertător:
- Da, Cosmo... Tu trebuie să auzi toate astea și încă ceva, anume: că pe țarina înțelenită nimeni nu dă o para, nici chiar tu.
Și dintr-o zvârcolire a trupului ei de șerpoaică, sări la pământ. O urmarăm eu și Ilie.
Cosma nu se mișcă, dar sângele i se urca la cap; răspunsul Floricichii nimerise bine. Așa ceva nu putea fi îndurat de el fără o strivire a mâniei; și cum umerii femeii erau prea slabi ca să-l poată duce în cârcă, el se întoarse împotriva lui însuși. Înainte ca noi să ne fi putut da seama despre ce era vorba, el alunecă de pe cal, se întinse cu fața în sus sub pântecele dobitocului și, luându-i o copită de dinainte, o așeză pe pieptul său; în aceeași clipă dădu o lovitură de picior în burta animalului, care, neobișnuit cu asemenea încercări, necheză și sări peste trupul stăpânului său.
Îngroziți, alergarăm câteșitrei în ajutor. Cosma avea un obraz de ceară și vărsa sânge pe gură și pe nas. Dar căutătura îi era bună, potolită. La țipetele Floricichii, el voi să răspundă ceva; un val de sânge îl înăbuși; închise încet pleoapele și leșină.
Îl crezurăm mort și-l duserăm în câmp, unde văzurăm că răsufla. Floricica îi spălă fața însângerată și-l readuse la viață, apoi îi așeză capul pe genunchii ei, îi înlătură părul lipit pe obraz, îl sărută cu gingășie și-i zise:
- Dragul meu... drag prieten... Fii bun! Nu fi nedrept! și nu cere vieții ceea ce nu poate să ne dea.
Cosma mormăi cu glas hârâit:
- Îmi bat joc de ce e drept... Și de ce e nedrept... Și de ce viața dă... Și de ce nu dă. Pieptul meu e toată viața. Ce vrea el, o vreau cu prețul vieții! și acum vreau să tai mâinile care mi-au murdărit bunul... Și le voi tăia!
La aceste din urmă cuvinte, fața lui palidă se coloră din nou. Ea se înflăcără, ca arma frecată, sub țâșnitura de raze roșiatice pe care soarele, răsărind în zare, i-o trimise din plin pe obraz.
Cosma deschise larg ochii asupra sfertului de disc învăpăiat care se înălța cu repeziciune drept dinaintea lui, în nesfârșitul depărtării. Atunci, cu o sforțare de om greu rănit, el își avântă pieptul înainte și zvârli astrului un mare scuipat de sânge, rostind cu turbare aceste cuvinte:
- Na!... Pentru ăla care te-a făcut pe tine... Și pe mine... Și pământul... Și ...
Se opri, cu gura închisă, ca și cum ar fi tras cu urechea la ceva, dar sângele îl năvăli deodată și-i umplu pieptul. El recăzu pe genunchii femeii, ținând ochii mereu deschiși, niște ochi care își răcneau toată ura lor împotriva vieții. Nimeni nu îndrăzni să-i vină în ajutor.
Ilie mă luă de mână și mă duse cu el pe câmpia țelinoasă.
*
- Mă-ndepărtezi ca să nu-l văd murind? întrebai pe Ilie, ceva mai încolo.
El urmărea cu ochii un stol de corbi.
- Nu cred că are să moară de răul ce și-a făcut acum; Cosma e un om cu șapte suflete. Dar cred că are să moară: mâine, peste o săptămână, ori peste o lună, căci are o doagă de prisos în hârca lui, și sminteala asta are să-l prăpădească... E o boală care nu iartă. Am să-ți spun ce e. În inima fiecărui om doarme un vierme care începe să roadă năprasnic, de îndată ce se trezește. La omul moale, viermele ăsta nu se deșteaptă niciodată sau rareori, și atunci e drept ca să caște și să adoarmă din nou; ăsta e omul care se împiedică de zece ori pe zi de același pietroi, se supără, înjură, dar nu urnește piatra din loc; sau, când îi scârțâie ușa, se mulțumește să spună: „blestemată ușă!„, dar n-o unge ca să nu mai scârțâie. E omul pe care Dumnezeu l-a făcut, nu știu de ce, la sfârșitul săptămânii, când avea creierul obosit de-atâtea minunății înfăptuite până atunci. Dar Demonul, care nu făcuse decât să trândăvească și să sâcâie pe Creator toată săptămâna se folosi de ziua de duminică și adăugă tigvei omenești o doagă a lui, doaga satanică, aceea care face pe om să turbeze de îndată ce un lucru nu-i e pe plac. Bineînțeles, în timpul nopții care trecuse, omul de rând avusese tot răgazul să populeze tot pământul cu proști, și iată de ce se văd așa de puțini oameni cari își fac sânge rău. Totuși, oamenii cu doaga de prisos se iviră destul de numeroși pentru ca să răvășească pământul și să tulbure pacea divină atât de aprig, încât Sfântu Petru veni într-o zi să se plângă Creatorului: „Doamne, zise el, ciobanul meu nu e ca al tău: liniștit, cuminte, supus, băiat bun; dacă o oaie se rătăcește, el pleacă cu toți câinii în căutarea ei, lăsând turma pradă lupilor; dacă brânza e cam râncedă, el mi-o aruncă în nas; și pentru un purice care îl pișcă noaptea, vântură toată casa și mă împiedică să dorm. Doamne, tare-s necăjit!“ Creatorul își luă toiagul și plecă îndată cu sfetnicul său. La sosirea lor în pășune, ciobanul Prea Sfântului dormea cu gura căscată. Se trezi și făcu o plecăciune. Domnul îi dădu binecuvântarea sa. Ciobanul lui Sfintu Petru sta pe o movilă și cânta așa de duios din caval, că Dumnezeu însuși trebui să-l asculte, apoi îl bătu pe umăr: „Ia spune-mi, prietene, de ce părăsești turma și alergi după o oaie care se rătăcește?" „Fiindcă se rătăcesc tot dintre acelea care îmi sunt dragi mie!" răspunse ciobanul, fără să facă vreo închinăciune, fapt care displăcu Domnului... „„Ascultă, băiete, tu ești pus aici ca să slujești. A îndrăgi ori a dușmăni, astea nu-s treburi de slujitor!“ Celuilalt îi sări țandăra: „Și cum adică? Nu-s eu om, înainte de toate?“ Văzându-l obraznic. Domnul îl copleși cu un somn adânc, îi cercetă capul și strigă: „Bănuiam că Demonul și-a vârât coada și aici; tigva asta are o doagă de prisos!" și i-o scoase. Ciobanul se trezi liniștit, cuminte, supus, băiat bun. Ceru iertare musafirilor că l-au găsit dormind, se închină până la pământ, nu se mai gândi la fluier și nu mai avu dragoste, nici dușmănie decât tocmai cât îi trebuie unui slujitor. Doaga de prisos a lui Cosma e toată viața lui. Dumnezeu să fiu, și încă nu i-aș scoate-o. Dar el va muri... Viermele lui, trezit de femeia asta, va sfârși prin a-l ucide. Și dacă n-ar fi decât să tăiem cele două mâini boierești care i-au pângărit bunul, pentru ca să-l scăpăm de la pierzare, bucuros l-aș ajuta.
Ilie păstră pentru sine urmarea gândirii. Nu știam ce să mai cred... știam numai că Cosma era scrântit rău și că avea să moară. Fusei tare mâhnit.
*
Ne aflam prin pământurile care se întind între Cernavodă și Călărași, la o mică leghe depărtare de bungetul unde se aflau tăbărâți vitejii noștri tovarăși. Ei așteptau cu nerăbdare pe căpeteniile lor, plecate să mă scape de la robie. Ei nu știau dacă suntem vii sau morți; și fără neașteptata mânie a lui Cosma, care ne pironi pe câmpia asta deschisă, ar fi trebuit să ne aflăm de mult în lagărul prietenilor.
Acum, ce aveam să devenim? Ținutul era primejdios. Nu departe de noi trecea un drum mare, bătut de tot felul de lume, căci podul umblător de la Cernavodă era în apropiere.
Neliniștea mă sugrumă... Privii la Ilie: el cugeta. Fruntea lui, de obicei senină, era întunecată. Pașii săi, cu voință măsurați, păreau să cugete ei înșiși. Totul cugeta. Gheba-i lungă până la glezne îi dădea înfățișarea aspră a unui călugăr cucernic. Și în văzduhul mut, nici o pasăre... Țeliniș tăcut ca niște morminte... Doar câțiva scaieți, cari își legănau trist capetele, și ici-colo câte o movilă nisipoasă, care veghea de când lumea peste câmpie, mai îmblânzeau uscăciunea acestui pustiu.
Ilie îndreptă sumbru-i umblet către una din aceste movile, pe care ne urcarăm. Acolo, cu ochii țintă spre Cosma și Floricica, ce de-abia se zăreau, stând unde îi lăsasem, el scoase flinta de sub ghebă și zise:
- Vom vedea noi acuși cât e de bolnav Cosma.
Și pe loc slobozi arma. Numaidecât Cosma fu în picioare, cu fața spre noi, cu amândouă mâinile ridicate către cer, ceea ce însemna: „E vo primejdie?"
Ilie luă flinta de țeavă și o învârti de câteva ori pe deasupra capului, semn că „Nici o teamă!"
Apoi, descrețind fruntea:
- Ha! Bun lucru, dacă picioarele-i țin trupul!
Coborârăm. El îmi arăta pe jos vechi băligar de oaie.
- Trebuie să se afle undeva pe aci turme.
Într-adevăr, pe lunca Dunării, nu departe de muchea pe care ne găseam, o întinsă pajiște, semănată cu tufișuri de sălcioară, hrănea nenumărate oi. La apropierea noastră, dulăi furioși alergară să ne sfâșie. Cu un singur strigăt, ciobanul îi aduse, supuși, la picioarele sale. Omul era de statura unui pitic. Oacheș, păros, cu căciula pe sprâncene, cu sarica până-n pământ, el ne aștepta în picioare, cu bărbia sprijinită pe pumnii reuniți deasupra bâtei. Nu știam dacă era armat ori nu, dar tăria acelui chip brăzdat de cunoștința vieții, liniștea trupului și mai ales acel ochi mic și negru care ne sfredelea de departe impuneau oricărui om care se sfiește de nemernicie.
Când furăm la zece pași de dânsul, Ilie se opri:
- Bună vremea, ciobane; din parte-ne, oameni binevoitori.
- Fiți bineveniți, drumeților, și să vă fie gândul ca vorba.
- Gândul nostru, mai întâi, e ăsta: ești stăpânul ori sluga turmei tale?
- Sunt stăpân pe vrerea mea. Turma mă face să trăiesc slobod.
- Dacă-i așa, spune câți sfanți vrei pe un miel, bun să potolească foamea la patru oameni sănătoși?
- Sfanții, dragii mei, nu fac omenia. Alegeți. Fiindcă e vorba numai de potolit foamea, luați pe cel care e cu blana mai urâtă. Și mâncați-l sănătoși, mulțumindu-mi în gând.
Soarele făcuse mai mult de un sfert din drumul lui pe bolta cerului când, cu mielul sub brațul lui Ilie, ne întoarserăm unde se aflau Cosma și Floricica. Ei întinseră un cort și stăteau lungiți la umbră, tăcuți. Caii, descărcați de buclucurile noastre, pășteau prinprejur. O mulțime de muște verzi se ospătau din sângele răspândit de Cosma. Ilie aruncă țărâna deasupra, apoi, fără să spună un cuvânt, se duse departe într-un mărăciniș și reveni mai târziu cu mielul fript, plin de cărbuni și cenușă.
Nu mai aveam pâine. Vin, de-abia o jumătate de ploscă, Ilie întinse o pânză pe iarbă și sfârtecă mielul. Floricica luă loc turcește, vădit flămândă. Cosma se apropie și el, dar fără chef, nici poftă, cu gândul aiurea: nu se afla printre noi. Ilie îl aduse.
Descoprindu-se, cu fața-i lungă și plină de apostolicească credință, el zise:
- Să ne supunem, prieteni, legilor ce nu-s făcute de mâna omului...
Cosma se răsti:
- Nu mă supun!
... și să le primim ca fiind neclintite...
- Nu primesc nimic!
Ilie rămase nedumerit. Plin de îndurare, el nu voi să-l întărâte mai mult și începu să mănânce. Dar noi sfârșisem cu masa, când Cosma nu dusese trei dumicați la gură și nu gustase de trei ori din vin. El fu cel dintâi a se îngrijora de acest fapt:
- Frate Ilie, am intrat în anul morții... De când mă știu pe lume, niciodată mânia nu mi-a tăiat pofta de mâncare... Frate Ilie, ce zici tu de asta?
Ilie îl privi drept în ochi:
- Bade Cosmo, eu zic c-ai să mori...
La rândul lui, Cosma rămase uluit, dar se însufleți deodată:
- Nu-i așa Ilie, c-am să mor? Și Floricica o să mă omoare!..
- Nu vorbi așa, Cosmo! Tu-mi ești drag... Mi-ai fost întotdeauna drag...
Cosma îngână:
- Ți-am fost totdeauna drag... Și-mi vii vinovată!...
- Ce-ai făcut, Cosmo, cu acelea cari ți-au venit nevinovate?
- Le-am uitat de-a doua zi, dar asta nu-i treaba mea, asta-i treaba Domnului: n-are decât să lămurească el nedreptățile omului, de vreme ce l-a dăruit cu o traistă care crapă de pofte și cu dorința de a se adăpa mereu la fântâni cu apă neîncepută.
Ilie zgâi ochii și încuviință:
- Adevăr grăiești, Cosmo... Dacă Dumnezeu ar fi drept, el s-ar găsi încurcat de treaba asta. Te îngădui cu nebunia ta cu tot! Și dacă o răzbunare, chiar una nedemnă de noi, îți ajunge ca să te scăpăm de la moarte, sunt gata să te ajut. Spune, pe cine dușmănești?
- Pe Dumnezeu!... Pământul tot !...
- Nu ne putem bate cu Dumnezeu și cu tot pământul; iar dacă răul îți vine de la Floricica, ea n-are nici o vină.
- Eu n-am făcut nici un rău lui Cosma, se plânse femeia. Altora da, le-am făcut, ca arhontelui Samurakis, ars de viu de noi!...
- Așa i-a trebuit! scrâșni Cosma.
- ... sau ca pașei din Silistra...
- Pașei din Silistra?!... Ai fost pângărită de câinele ăla? Și eu stau aici să mănânc miel, în loc să mă duc pe loc să-i mănânc urechile?!
Cu aceste cuvinte, Cosma sări în picioare, și atunci se petrecu ceva ce fu în ochii mei ca o scăpărare de lumină.
Eram toți în picioare. Cosma, galben, îmi puse o mână pe umăr și-mi zise:
- Irimio, mi-e rău!... sunt jignit... sufăr de durerea omului care și-a pierdut avutul la joc și ajunge pe drumuri. Ești tu mărinimos? Vrei tu, ca Ilie, să-mi ajuți la o faptă josnică? Ea e josnică, dragul meu, dar poate c-o să-mi aducă ușurare; vreau să vărs plumb topit pe gâtul pașei din Silistra! Ajută-mi! ești fiul meu; îmi datorești viața și libertatea.
Atunci Floricica sări între noi ca o tigroaică și ne despărți:
- Minciuni!... strigă ea cu aprindere. Minciuni!... Nu ție, ci mie îmi datorește viața și libertatea. El e rodul închipuirii și trebuie să-și jertfească viața unui vis: sunt mama lui!
Ca și când am fi fost respinși de aceeași mână, noi sărirăm câteșitrei un pas înapoi, pe când ea se ținea dreaptă ca o judecătoare. ..
Trecându-și mâna pe obraz, Cosma o întrebă cu avânt:
- Cine ești tu, femeie ciudată? Nu cumva ești ciobăncuța din pădurea de pini?... Sau ești poate aceea care s-a ivit cu pruncul în brațe, l-a depus pe marginea drumului și-a fugit?
Floricica își încrucișă brațele la piept și răspunse cu o voce înecată de lacrimi, care îmi sfâșie inima și-mi aminti de ivirea ei, în puterea nopții, în trista mea colibă, la arhonte:
- Sunt aceea care a dorit toată fericirea, care a voit să viseze cu ochii deschiși în soare și care și-a ars ochii! Tu, Cosmo, fuseși soarele meu de-o clipă, într-o noapte de vis, tu m-ai învățat să văd limpede în viață.
De atunci, mi-am urcat calvarul, am aflat multe, și-ți viu mai curată ca oricând: nu mai vreau toată fericirea pentru mine singură. Dar tu, Cosmo, tu ai mers pe alt drum, tu nu cunoști mila. Nedreptatea te răzvrătește numai când te lovește pe tine, și ca să-ți îndeplinești una din poftele tale, ai prăpădi pământul... Cu toate astea, am să-ți dovedesc cât îmi ești de scump: tu speri că o josnică răzbunare îți va ușura inima de pizma care o roade și vrei să pui o rușinoasă pată de sânge pe mâinile tale, menite să rupă lanțuri, ba vrei chiar să faci din Irimia un răzbunător mârșav, când tânăra lui inimă nu trebuie să cunoască decât zbuciumul dreptei răzvrătiri. Ei bine, sunt gata să vă călăuzesc, eu însămi, la pașa din Silistra, dar mai-nainte îți cer ascultare: jură-mi supunere!
- Supunere?! strigă Cosma și plecând capul: da, Floricico, te voi asculta, eu care n-am ascultat până azi decât voința mea, dar asta dovedește și mai bine că am intrat în anul morții. Cosma nu mai e Cosma, odată ce se supune!
*
Femeia trebuie să ascundă în fustele ei ceva din taina care a purtat de grijă în facerea lumii.
Ideia asta îmi trecu prin cap privind pe Floricica cum călărea alături de Cosma, pe când eu cu Ilie îi urmam. Ea călărea bărbătește. Larga-i fustă n-o stingherea deloc pe o șa de om, dar pulpele picioarelor în ciorapi de borangic se vedeau până la genunchi, niște pulpe care ar fi putut să scoată din minți și pe un pustnic scârbit de viață.
Boiul ei, drept și în voie, în polca-i fără mâneci, se legăna gingaș la pasul calului, pe când capul se sucea neîncetat, ca într-un șurub, cercetând zarea cu ochii.
Și-atunci, știind că-i făgăduisem ascultare, m-am întrebat unde sălășluia voința aceea care se impunea nouă: în căpșorul acela șubred, ori în fustele acelea tainice care acopereau tot dosul armăsarului?
Lângă dânsa, Cosma lipsit de căpetenie îmi părea o huidumă. Ilie... El nu pierduse nimic și nu câștigase nimic. Dar era ciudat lucru să vezi pe femeia asta care avusese deodată voința lui Cosma și judecata lui Ilie!
Și ea zicea că mi-e mamă, iar Cosma tată!... Și amândoi aveau să se ducă acum să descopere o daraveră pe care n-o prea înțelegeam: să ceară socoteală pașei din Silistra de-a fi iubit pe Floricica înaintea lui Cosma, ori după Cosma, habar n-aveam! Unde era vina acestui pașă? Și unde dreptul lui Cosma? Și de ce lăsam baltă pe tovarășii noștri, cari ne așteptau cu înfrigurare?
Ce de lucruri întunecate!
Totuși, eram mai liniștit de când îl știam pe Cosma supus, căci începuse să mă înspăimânte. Ilie părea și el mulțumit. Întreprinderea noastră n-avea să fie, prin urmare, prea năprasnică, și făceam haz, gândindu-mă că am să dau ochii cu un pașă adevărat, după ce o sfeclisem cu un arhonte.
Ca să ne ducem la Silistra, trebuia să trecem Dunărea pe un pod umblător. Floricica o cârmi de-a dreptul spre șoseaua națională. Ilie în loc s-o ia prin răzoare, și cum Cosma îi atrăgea luarea-aminte că drumul mare ne-ar putea fi primejdios, comandirul nostru cu fustă răspunse cu o șagă:
- Da, cuminte ar fi să apucăm pe căi ferite; dar, pe muchea asta dezvelită, ai putea să vezi de la o leghe un poponete răsucindu-și mustața și-ar fi să dăm patrulelor de înțeles că suntem cu musca pe căciulă. Mai bine deci s-o luăm pe calea oamenilor ce se cred fără pată și să ne bizuim pe „dramul de noroc" care uneori face minuni. Cunoașteți povestea?
- N-o cunoaștem.
- Se vede bine, zise ea, că n-ați umblat la școală. Să v-o spun: Doi oameni mergeau odată printre niște semănături. Unul avea un car de minte; celălalt, un dram de noroc. Apucându-i noaptea între două sate, ei hotărâră să se culce unde se aflau. Fără să stea prea mult pe gânduri, cel cu dramul de noroc își aruncă gheba pe cap și se trânti în mijlocul drumului. Cel cu minte multă își zise: „se poate să treacă o căruță și să mă calce„. Și se întinse pă iarbă, lângă drum. Târziu, în noapte, trecu un faiton. Ajunși în fața mogâldeței negre din mijlocul drumului, caii se speriată, săriră în lături și călcară pe cel care dormea lângă drum: „Decât un car de minte, mai bine un dram de noroc“, zice vorba românească. Pe norocul ăsta trebuie să ne bizuim și noi, ca să ajungem la pod. Și dacă el nu vrea să ne ajute, atunci, ca totdeauna, ne rămân plumbii flintelor noastre și picioarele telegarilor.
Din fericire pentru noi, nu avurăm nevoie nici de una, nici de alta, căci nu pățirăm nimic, dar eu mă răzvrătii împotriva unei nesocotinți care putea să ne dea peșcheș în gheara dușmanului și într-un ținut atât de neprielnic. Și - Doamne sfinte! -pentru ce toată istoria asta? Cosma era iubit de noi toți; ce dracu avea în burtă acum cu ăst pașă?
Îl întrebai pe Ilie. El îmi răspunse:
- Cosma a intrat în anul morții. El vrea să ceară soarelui să meargă de-a-ndoaselea și să desfacă ce-a făcut. Asta nu se poate. Și va muri. Dar noi avem datoria să-l susținem până la capăt, cu prețul vieții și chiar pentru o nebunie, căci să știi, Irimio, nebunia ține în viață un loc mai mare decât înțelepciunea.
Nu fusei deloc mulțumit de răspunsul lui Ilie și nu mai făcui nici un haz la gândul să văd un pașă adevărat, dacă era vorba să înfruntăm patrule. De-abia scăpasem de o robie și poate c-o altă robie mă aștepta dincolo de Dunăre; poate chiar moartea.
Mă bosumflai. Cosma băgă de seamă, ghici pricina și fu bun, generos, viteaz. Oprindu-se, el se apropie de mine și-mi zise, cu o seninătate care îmi îngheță sângele:
- Nu mai departe decât noaptea trecută, ți-am lămurit cum, în marile bucurii, ca și în marile nefericiri, rămânem singuri, nimeni nu ne urmează. Vezi deci c-aveam dreptate: iată-mă lovit de un mare rău și iată-mă singur. Ei bine, dragii mei: nu silesc pe nimeni să mă urmeze în nebunia mea.
Duceți-vă la lagăr; Ilie cunoaște drumul... Eu... mă voi duce singur acolo unde mă împinge nenorocirea, singur cu calul meu, cu cele două flinte ale mele, cu cele patru pistoale, cu iataganul meu, cu cămașa mea și cu soarta mea...
Nu-l lăsai să continue; îi sării de gât și-l sărutai. El rămase rece, nepăsător la toate încredințările noastre că nu-l vom lăsa singur. Dar nu ne părăsi. Și ne reluarăm drumul.
Deodată, apropiindu-se de marginea muchii, Dunărea apăru, cu întinsele ei bălți, jos de tot, departe de tot, cenușie, stufoasă, singuratică și bună prietenă a omului liber.
La vederea ei, Cosma se înălță în scări și începu să cânte cu glasul lui bărbat și mlădios, dar frânt de suferință, acest cântec al haiducului:
Foaie verde de ghindar:
Trage podu, măi podar,
Să trec la cel gospodar,
Că e putred de bogat!
El îi singur ca un cuc,
Neica-i tânăr și haiduc!
Trage podu mai la vale,
Să nu-ți trag v-un glonț în șale!
..............................................................................................................................
Abia își sfârși versul, că o caleașcă se ivi din umbra unei vâlcele și începu să urce coasta pe care noi o scoboram. Dintru-ntâi ne îngrijorarăm, dar numaidecât văzurăm că trăsura era condusă de un om singur, un boier pământean, îmbrăcat în felul cum se poartă în țările dinspre soare-apune: pălărie înaltă, guler tare, înnodat cu o legătură, surtuc, nădragi și cizmulițe. Avea mustața rasă și purta favorite.
Floricica râse:
- Nu vă temeți, îl cunosc, e un prieten...
Cosma sări ars:
- Ce? Un prieten al tău, maimuțoiul ăsta?!
Boierul se apropie, scoase pălăria de la o poștă, se opri și heretisi pe Floricica într-o românească apelpisită:
- Prezint omagiile mele cele mai respectuoase jupâniței Floricica!
Și cum dânsa îi întindea mâna, secătura i-o sărută, ceea ce făcu pe Cosma să înfigă așa de tare scările în coastele calului, încât îl ridică în două picioare.
- De mult v-ați întors de la Constantinopole? Ați fost foarte regretată!
- Da?! făcu ea cu ifos. Și de ce? Duceați lipsa femeilor?
- A femeilor nu, desigur, ci a cucoanelor cu ighemonicon! Apoi, aruncând asupra noastră o căutătură de stăpân, întrebă: Ce-i cu cârdășia asta?
- Niște pădurari, pe cari i-am tocmit acuși.
- Hm!... Curat bandiți!
- Apoi de!... Pădurarii, ca și bandiții, sunt bărboși, au de-a face cu armele și se spală rar.
- Apropo de bandiți: ați auzit de isprăvile haiducului Cosma? E grozav, dar și ai noștri fac rău că jefuiesc ca în codru.
Zicând acestea, sărută din nou mâna Floricichii, făcu o plecăciune până la pământ și-o porni în pasul calului.
Cosma nu se urni din loc. Atunci văzurăm că în timpul acestei scurte convorbiri își rosese o parte a mustății. Și nu știam ce-i cu el; sta liniștit și trăgea cu coada ochiului la boier, care se depărta, dar o știurăm numaidecât, căci îndată ce gospodarul se afla la vreo cincizeci de pași, el întinse flinta și-l împușcă pe la spate, mai repede decât te-ai șterge la ochi. Omul se răsturnă de pe capră; caleașca o luă razna pe câmp.
Și Cosma încheie:
- Asta o să te învețe minte, scârnăvie, să mai săruți mâinile femeilor pe care le vezi în cârdășia oamenilor care se spală rar... Apoi către Floricica: Și cu momâia asta te-ai culcat? Vai de păcatele mele, dacă trebuie să mă duc la Stambul ca să-i caut pe toți și să-i omor!... Întorcându-se către mine: Du-te, Irimio, și vezi dacă mai suflă, isprăvește-l cu pistolul.
Dădui fuga și mă-ntorsei: era mort, cu capul sfărâmat.
Floricica zise:
- Nu te mai cinstesc, Cosmo, deși mi-ești drag; mi-ai făgăduit ascultare și...
- Și eu am uitat, din neobișnuință...
- Ei bine, ai ucis unul dintre cei mai buni oameni din câți cunosc și care n-avea decât un beteșug: acela de a fi venit pe lume bogat, precum și de-a crede, împreună cu toți bogații din vremea lui, că Dumnezeu însuși a voit să facă pe oameni nedeopotrivă. Dar în deosebire de ceilalți, el a desființat robia de pe pământurile sale și a zidit spitaluri.
Cosma o reteză scurt:
- Da, i-a luat omului pielea și i-a dăruit o cămașe!... Și-apoi... atâta pagubă!... Nu asta mă sâcâie pe mine acuma... După o lungă și silnică tăcere, adăugă cu glas stins: Nu ne mai ducem la pașa din Silistra, voiam să-l pedepsesc, crezându-l singurul tău amant. Dar tu ai avut cu nemiluita... Și până la Țarigrad. Atunci? Prinde orbul și scoate-i ochii! Nu. Haideți mai bine în lagăr... Acolo, voi vedea... Adică n-am nimic de văzut, ci mă voi lăsa în voia nodului ce-mi astupă răsuflarea.
*
Sosirăm în zăvoi odată cu seara și pe loc uitai: și de Cosma, și de nodul lui, și de pizma mea, pentru ca să m-arunc nebunește în sânul unei mărețe firi, pe care omul n-o pângărise încă. Unele sălcii erau groase ca niște butoaie, și în scorburile lor ar fi putut să se adăpostească doi oameni în picioare. Nenumărate pâraie și pârâiașe, vine mărinimoase ale darnicei Dunări, țeseau o pânză de păianjen care uda neîncetat sute de pogoane de pământ roditor, dar băltăreț, pe care nimeni nu-l voia și care făcea fericirea ierburilor țifoaie de mâzgă. Peștii, păsările sălbatice, gângăniile, laolaltă cu lupul și cu vulpea, se desfătau de viață, trăiau mai în pace și-și făceau mai puțin rău, decât noi, oamenii.
Singur omul, cel mai fioros dintre toate dobitoacele pământului, seamănă moartea, sărăcia, robia acolo unde, cu atât de puțină osteneală, cu și mai puține nelegiuiri, atâtea bucurii ne-ar aștepta!
Găsii pe tovarășii noștri ceva mai îmbătrâniți de cum îi lăsasem; iar ei mă găsiră voinic și mândru.
În mijlocul unui mare ostrov, pierdut la șase ceasuri depărtare de cea din urmă locuință omenească, ei alcătuiseră un mic cătun. Sosirea noastră fiindu-le vestită de către străjeri, ei ne primiră cu trei salve de câte zece focuri de flintă fiecare și cu strigătele de: „Trăiască viteazul nostru căpitan și mândra lui tovarășă!„... „Trăiască înțeleptul Ilie, precum și bravul Irimia, pe care-l credeam mort!“
Hărmălaia asta de heretiseli, deși mai sinceră, mă cam făcu să râd, căci ea semăna ca două picături de apă cu aceea care avusese loc în curtea arhontelui, la sosirea sa de la Constantinopole cu Floricica. Îmi zisei în gând:
„Liberi ori sclavi, oamenii au cam aceleași obiceiuri și simțiri. Să-i ia dracu pe toți!"
Și începui pe loc să alerg ca un vițel și să mă dau de-a tumba. Aveam și de ce! Pe o arie ceva mai ridicată și curățită, corturi și iar corturi, fiecare cu culcușul lui de stuf, papură uscată și fân, velința pe deasupra. Armele și calabalâcul se aflau prin scorburile sălciilor, ca în niște dulapuri, tot haiducul cu salcia și cu catrafusele lui. Ibovnice, de asemenea, tot voinicul cu a lui, tinere, zvânturatice, robotind după treburile gospodăriei haiducești și urzicate de țânțari pe mâini și pe picioarele goale.
Fiind vremea cinei, ele dădeau în vânt cu gătitul bucatelor, în câteva căldări fierbea mămăliga, care răspândea plăcutu-i miros de mălai și stropea cu terci pe bucătărese; în altele se pregătea ciorba de știucă cu ceapă, mărar, pătrunjel și leuștean. Crapi mari de câte zece oca, presărați cu piper roșu, se zbăteau încă în proțapii lor înfipți în pământ deasupra jăraticului. Vreo duzină de rațe și gâște sălbatice, împănate cu usturoi și slănină afumată, se prăjeau și ele mai la o parte. Și atât de ațâțător era mirosul cu care aceste fripturi umpleau zăvoiul, că lupii ei înșiși urlau de poftă.
Dar trebuia băutură pentru toate aceste bucate, peste care aveau să se repeadă vreo șaizeci de guri și se știe că apa de baltă face broaște în burtă. Ei bine, nici băutura nu lipsea, și încă ce băutură!
Pitit într-o glugă de papură verde care-l ținea rece, un boloboc de-o sută de vedre, cu un vin ce-ți spărgea cerul gurii.
Semăna cu o tainică bisericuță; pe când în vecinătatea lui se smerea, ca un biet paraclis, un butoiaș de vreo douăzeci de vedre cu sfântul duh al unei sfinte țuici care ar fi trezit și pe morți din mormintele lor, dacă s-ar fi aflat prin împrejurimi!
Din fericire, nu se aflau ca să ne plictisească cu veșnica lor mărturie a zădărniciei de-a bea și de-a mânca. Însuși Cosma, care avea moartea în suflet, o uită în seara aceea, făcu ca toată lumea și - ca un viteaz căpitan ce era - dădu semnalul bătăliei.
Toți mesenii înșiruiți în forma unei potcoave, fiecare ins se putea duce să-și taie mămăligă și să-și umple troaca cu bucatele din care îi poftea inima, apoi să se așeze turcește și să mănânce pe genunchi, slujindu-se de leoșcă Lingură de lemn pentru ciorbă și de degete pentru fripturi. Cât despre băutură, cofițele se duceau goale și reveneau pline, într-un șirag nesfârșit, întocmai ca hagiii la Sfântul Mormânt.
Începutul ospățului îl făcu țuica, după cum se și cuvine. Cosma ridică cel dintâi bărdăcuța. Comesenii îl urmară. Și cu fața aprinsă ca un miez de pepene roșu, căpitanul rosti:
- Prieteni!... Viața și moartea sunt cele două veșnice isprăvi ale iepei Domnului!... Ea este aceea care, cu nările sale, însuflețește vieți pe pământ și le stinge. Noi n-am cerut să venim pe lume, deci nu datorăm nimănui nimic. O singură datorie avem: aceea de-a fi sănătoși; și ca să fim sănătoși, trei lucruri bune trebuie să facem: să mâncăm bine, să bem bine și să pârțâim bine. Începem prin a mânca și a bea. Pe urmă vom pârțâi sub cort.
Hohote de râs acoperită cuvintele vorbitorului. Bărdacele se dădură de-a dușca; țuiculița se duse să biciuiască pofta de mâncare; apoi, patruzeci de nebuni se băteau la gura fiecăruia! Dumicații de mămăligă, după ce erau frământați în mână la repezeală, zburau ca niște vrăbii drept unde le era locul. Leoștele se goleau înainte de-a atinge buzele. Și când știuca și crapul dădeau prea mult de furcă cu oasele lot vreunui mâncător, toată umplutura gurii era suflată la spate. Capetele întârziau în cofele cu vin până ce gâturile se umflau, învinețindu-se. Atunci băutorul avea un singur gând: să mustre pe Dumnezeu că răsuflarea omului e așa de scurtă, iar locul în pântece, atât de măsurat. Pentru ca să îndrepte, oarecum, această greșeală cerească, meseanul care se credea nedreptățit în socoteala lui se scula copăcel și-i trăgea un joc pe săltatelea, ursește, ca să mai îndese ale bucate, apoi se așeza din nou și-o lua de la-nceput. Unii se mulțumeau cu câteva râgâieli zdravene, dar treaba asta era cu belea, căci de se-ntâmpla ca râgâiala să-l picnească pe om când se afla cu gura plină, toată fultuiala era împinsă în cap și împroșcată pe nări.
Pe la sfârșitul ospățului, un om ne strică cheful. El sta într-un capăt al potcoavei. Vătaful cetei, care ședea la dreapta lui, se ridică, îl arătă lui Cosma și zise:
- Căpitane, poate că ai băgat de seamă că un strein se află printre noi: e călugărul ăsta. El s-a înfățișat într-o zi unei străji și i-a cerut să fie îngăduit în rândurile noastre, până la întoarcerea ta. Judecându-l răzvrătit, credincios și brav, l-am primit. Acuma el vrea să bea în sănătatea ta.
Atunci văzurăm sculându-se un om de statură mijlocie, țeapăn la trup și tânăr încă. Barbă și mustăți roșiatice, bine pieptănate. Obraz, spălat cu îngrijire. Fruntea, ieșită în afară ca un pepene, era prelungită de pleșuvie până spre creștetul capului și luminată de ochi mari, cenușii, cu căutătura deschisă. Comănacu-i castaniu, jerpelit și pipernicit, îi cădea până la glezne și-l acoperea de tristețe.
Cu grai limpede, el zise cam cele ce urmează:
- Da, Cosmo... Beau în sănătatea ta și-a tuturor celor de față. Dar îngăduie-mi să-ți spun că cuvintele tale de adineauri m-au cam mâhnit. Cum? Viața și moartea sunt isprăvile unei iepe? fie această iapă călărită chiar și de Domnul, nu, asta nu se poate... Viața și moartea sunt făpturile lui Dumnezeu, nu ale iepei lui, presupunând că are una. Apoi ceastălaltă jignire, adusă omului, care, după tine, n-are decât datoria de-a mânca, de-a bea și de-a pârțâi!... Datorie de porc! Sunt mâhnit. Norodul vede în voi pe mântuitorii lui; și dacă nu sunteți puși în furci dintr-o zi pe alta, asta se datorește ajutorului său prietenesc. El nu vă oprește nici să mâncați, nici să beți ca niște viteji, dar dacă e numai ca să pârțâiți sub cort, zău mă-ndoiesc că sunteți altceva decât niște boieri. Nu pot să vă spun astă-seară cine sunt și ce drum am făcut pentru ca s-ajung aici. Vă spun numai atât: fiți mântuitori vrednici și vă voi ajuta!...
De-abia rostise vorba din urmă, că pe loc Floricica sări de lângă Cosma, zbură la călugăr și-i sărută fruntea:
- Sărut cugetul meu!... zise ea.
Ibovnicele tovarășilor noștri se porniră pe râs, căci la ibovnice râsul ține loc de gândire. Haiducii, văzând pe Cosma posomorât de întâmplarea asta, se simțiră strâmtorați.
Ilie părea mulțumit. Cosma îl întrebă:
- Ce zici tu, Ilie, de călugărul ăsta ciudat?
Ilie dădu din umeri și cătă la fața lui bosumflată:
- Eu zic, Cosmo, că tot călugărul își are cazania lui... care place femeilor... Îți amintești de izbânda cazaniei tale la arhonte?
..............................................................................................................................
Se întunecase de-a binelea. Oamenii deveniseră niște umbre negre. Atunci, fiecare pereche se îndreptă spre culcușul său. Și în noaptea aceea, din pricina prea marei ghiftuieli, auzii tot felul de gemete ieșind de prin corturi.
*
Iată acum sfârșitul acestei povești: Cosma se sculă a doua zi, rău ca râia și strigă din ușa cortului:
- Dac-om duce-o așa încă o bucată de vreme, o s-avem pe curând nevoie de vreo jumătate duzină de moașe! Haideți, muierilor, cărăbăniți-vă și fătați pe la mamele voastre!... Iar noi: la calabalâc!... pe cai!... Și la drum!...
- Dar eu? întrebă Floricica.
- Tu... tu nu ești o muiere, ci un bărbat, un haiduc! Soarta te trimete ca să-mi iei locul și să faci mai bine de cum n-am făcut eu, în ziua când voi muri; ziua asta e apropiată, as'noapte am visat că cel dintâi foc de flintă ce-l voi trage asupra dușmanului va da greș pe lună plină. Focul ăsta va fi atunci al treilea, în viața mea, care nu nimerește pe lună plină și ursitele mele au hotărât să fiu ucis de mâna ăstuia din urmă dușman. Așa va fi. Și va fi bine. Cosma a trăit...
Oamenii se puseră pe făcut legături, în vreme ce drăguțele lor, tot pregătind masa din urmă, plângeau cu fruntea sprijinindu-se de-o salcie ori de umărul iubitului care pleca.
Floricica, deși femeie, avu o inimă de piatră, inimă de adevărat haiduc, așa cum o judecase Cosma. Ea zise celor care se văicăreau:
- Bineînțeles, sunteți nefericite, dar vina e a voastră!... Ați uitat că voinicii ăștia sunt prigoniți de ocârmuire, că trebuie să doarmă călare și să sărute femeia în goana calului. Ibovnica aci are o singură menire: să încarce flinta pe care omul o descarcă. Dacă ați fi fost lăsate în pace, puțin v-ar fi lipsit ca să zidiți o biserică, să faceți primărie, s-aduceți un zapciu și să ridicați o temniță. Și întorcându-se către oameni: Ia te uită, Doamne, la negustorii ăștia de telalâc! Voi, haiduci!?... zău, îmi vine să râd! Broderii, mărgele, cârpe cu farafastâc, junghiuri fără tăiș, pistoale cu găteli, un întreg bucluc la fel ca boarfele și tinichelele care încurcă drumurile mahalalelor din Stambul! Ha!... ha!... ha!... Apoi, către Cosma: Tu ești „căpitanul" acestui bazar?
La cuvintele astea, călugărul se repezi la Floricica:
- Lasă-mă femeie, să-ți pup fruntea, care ascunde gândul meu!...
Floricica îi întinse fruntea.
Cosma privi înlemnit la fapta asta cu neputință, începu să fluiere a pagubă și-o porni singur în desișul de trestie și papură, de unde făcu să răsune jalnicul cântec al lui Iancu Jianu:
Floricica bobului:
Pe malul Siretulu
Paște calul Iancului!
Calul paște și-mi nechează,
Iancu doarme și-mi visează,
Visează de-o amurează;
Amureaza dracului
Țese pânza Iancului,
Pe valea Gândacului!
Dar nu-i pânză, nici urzeală
De cămăși, de primineală;
Ci un giulgiu de-acoperit
Doi ochi negri ce-au iubit!
..............................................................................................................................
Cântecul amuți în depărtare. Fusei cuprins de-o sfâșietoare milă și plecai în urmărirea lui, luându-mă după dâra pașilor săi, dar cu băgare de seamă ca să nu mă simtă. După un ceas de alergătură, tot străbătând desișuri și luminișuri, crezui că i-am pierdut urma și mă urcai într-o salcie, ca să văd în ce parte se mișca tufișul pe unde trecea. Dar el nu mai era în tufiș, ci pe malul unui lac limpede, la vreo douăzeci de pași de copacul în care mă aflam, și atunci văzui și auzii lucruri de necrezut!
Cosma îngenunchiase și se ruga. O biată bucată de vreme nu făcu decât să bată mătănii cu fruntea de pământ, apoi, un glas de geamăt se auzi:
- Ei bine, Doamne! Să fim drepți, dacă vrei dreptate! Abătutu-m-am eu măcar cu un singur deget de la porunca pe care ai sădit-o în pieptul meu? Eram un băiețel când m-ai făcut să simt scârbă de tot ce e câștig murdar și silnicie, și atunci am jefuit pe tata și am împărțit cu săracii. Apoi, am fugit în codru și-am trăit din nelegiuiri și hoții. Da, din nelegiuiri și hoții, după pilda boierilor și ocârmuitorilor care trăiesc din jafuri, care își zidesc biserici ca să te ridice în slavă și pe care tu nu vrei să-i trăsnești. Peste ei m-am năpustit eu, nu peste săraci. Și dacă uneori, gâtuit de mânie, am sărit în cârca lui Ilie și l-am smintit, a fost din pricină că avea prea multă dreptate. Dar tu nu faci la fel? Nu smintești tu și mai rău pe săracul care-ți impută nedreptățile tale? Și dacă-i așa, te încumeți tu să mă dobori cu aste dureri care-mi sfâșie mațele?... Ptiu!
Și Cosma scuipă în lac. Apoi se lungi pe spate.
După puțin, o femeie care aducea o vacă la adăpat se ivi din tufiș. Pe când vita bea apă, țăranca dădu bună ziua lui Cosma, numindu-l „creștin", oftă din adâncul inimii și-l privi. Cosma n-o luă în seamă. Femeia, cu o nuielușă în mână, încrucișă brațele la piept și zise:
- Ei... apăi știu eu că tu ești Cosma... Și că trăiești cu soții tăi p-aici, pân preajma noastră, pe pământul sălbatic, ca și bieții de noi... Eh!... Să te ocrotească Dumnezeu puternicu!... Da' aibi milă și de noi, oropsiții de soartă. Suntem niște sărmani... Boierii ne iau până și cămașa. De! ce să-i faci? Așa vrea Domnu... ca să ne pedepsească de păcatele noastre!
Cosma, fără să se miște, răcni la ea:
- Cară-te de-aici!... Scârba dracului!... Îngânând-o; Sun-tem-niș-te săr-mani!... Sunteți niște nemernici!... Așa vrea Domnu!... Dracu să-l ia pe Domnul vostru!...
Și sărind în picioare, plecă.
Femeia-și făcu cruce și se rugă:
- Iartă-l Dumnezeule drăguț, că nu știe ce spune și tare-i asuprit !...
..............................................................................................................................
Timp de două luni ne târârăm ca niște osândiți la moarte, urcând Dobrogea spre Munții Măcinului. Nu trăsesem nici un alt foc de pușcă, decât ca să vânăm. Cosma ne urgisise cu totul; se ținea la o parte. De-abia mai schimba câte-o vorbă cu Ilie și cu mine; cu Floricica, deloc, deși biata femeie făcuse totul ca să-l mângâie.
Oamenii, lăsați pe mâna vătafului, se dădură la prădăciuni nevrednice, pe care le disprețuise totdeauna.
Și iată-ne din nou în fața Brăilei, paragini prielnice traiului slobod, pline de ascunzători temute de poterași.
Aci, de-abia sosiți, Cosma și Ilie ne părăsiră într-o seară în chip tainic, trecură Dunărea și întârziară cinci zile. Când se-napoiară, Cosma strigă dintr-o dată:
- Am tras al treilea foc de flintă pe lună și mi-am scăpat dușmanul! De-acuma să nu mă mai socotiți printre cei vii!...
Și aruncând jos toate armele de pe dânsul, sări de pe cal și-o luă la pas. Mă luai după el, alături de Ilie. Aceeași pază i-o făcurăm și în zilele următoare, căci ne temeam că vrea să-și pună capăt vieții, dar curând ne încredințarăm că bănuiala noastră n-avea temei. De altfel, nu se ducea departe; dădea târcoale în jurul lagărului, venea, mânca la nevreme și pleca iar. Era cu toane: nici trist, nici vesel, dar la toate întrebările noastre răspundea ridicând din umeri. Uneori, mângâia capul Floricichii, care plângea, îi săruta mâinile și încerca să-l încredințeze de dragostea ei. El zâmbea. Și uitându-te la Cosma, despuiat de toate armele, ai fi zis că este o namilă de porcar.
O, grozavele mândre zile din anotimpul acela!... Vara era pe ducă, vremea când răsăriturile și apusurile de soare în bălți fac să țipe de bucurie până și cele mai neînsemnate gângănii. Ouatul și clocitul zburătoarelor sunt sfârșite... Tineretul păsăresc - rațe și gâște sălbatice, lișițe, nagâțe - se avântă în văzduhul limpede ca niște nori de stoluri și la înălțimi ce înciudează pe vânător. Pe puii de lup și de vulpe, cari dau târcoale în preajma târlelor, îi recunoști după sfiala cu care se furișează și după blănile lor desăvârșite. Bondarii, cărăbușii și alte vietăți zboară ca niște zăpăciți, izbindu-se de copaci. Ierburile se opresc din crescut, se odihnesc și se bucură. E izbânda vieții asupra morții.
Era tocmai dimpotrivă în lagărul nostru.
Răzbunarea săvârșită de Cosma și Ilie la Brăila, care făcuse pe cel dintâi să dea greș, pusese în picioare ocârmuirea. Spionii noștri ne vesteau zilnic că potera e pe urmele noastre. Îndoirăm straja lagărului. Dormeam cu un ochi deschis și schimbam mereu de culcuș.
Faptul acesta sfârși prin a întărâta pe toată lumea, afară de Cosma, care-și vedea de hoinăreală, ca în cea mai liniștită dintre vieți!
Într-o după-nămiezi, de îndată ce isprăvirăm cu masa, el se ridică s-o ia razna, așa cum obișnuise.
Ilie, răsturnat într-o rână, încercă să-l oprească, cântând cu un glas adânc, ce părea că vine dintr-un mormânt:
Bade Cosma, nu pleca,
Că iaca viinee poteraaa!...
Cosma întoarse capul o clipă și răspunse cântând, cu un glas și mai adânc:
Lasă viee, hăt-o-n cruceee.
Că cum viine-așa s-o duceee!...
Și sări pe cal.
Încălecarăm și noi și ne ținurăm ca la treizeci de pași în urma lui.
Ne aflam prin împrejurimile Isaccei... Drumul singuratic, pustiu... În dreapta și-n stânga, bălării și dracilă.
Și deodată, sub ochii noștri, două țevi de flinte se ivesc dintr-un tufiș și se întind asupra lui Cosma, care ridică brațele și strigă:
- N-am arme!
- Cu atât mai bine! i se răspunse.
Și două focuri trăsniră în același timp. De-abia apucarăm să răspundem prin aprige împușcături de flinte și pistoale împotriva tufișului; apoi, văzând pe Cosma că se pleacă pe gâtul calului, îi înlănțuie grumajii și fuge ca o săgeată, îl crezurăm scăpat. Nu era deloc, căci, în plină goană, trupul i se prăvăli de pe cal, ca un sac umplut cu pământ, pe când dobitocul își urma fuga.
(Traducere făcută la Masevaux, între 2-30 iunie 1925)
