II. Moartea lui Moș Anghel

Pe drumul desfundat de ploi primăvăratice, care duce de la Brăila la Baldovinești, căruța cu doi cai a lui moș Dumitru hurducăia groaznic. Adrian, așezat pe chilnă, alături de unchiul său, se plânse acestuia de dureri în pântece și-l rugă să înceteze trapul. Caii, mulțumiți de-a nu mai alerga, strănutară în aerul proaspăt al dimineții și o luară la pas. Atunci, în liniștea care urmă zgomotului de fierărie deșurubată, Adrian își îndreptă corpul înțepenit și privi cu desfătare la câmpia neagră și tăcută a acestui mijloc de martie, încă amorțită de lungul somn al iernii.

Moș Dumitru, deși țăran de ispravă, cinstit și deschis, era cam posac de felul lui și avea obiceiul, uneori, să caute împrejur cu coada ochiului. Curios de a-și revedea nestatornicu-i nepot, pe care-l crescuse până la vârsta de șapte ani și care sosea acum dintr-o călătorie prin Egipt și Siria, el îl cerceta în ascuns. Adrian băgă de seamă și se simți stânjenit în plăcerea lui.

- Unchiule, îi zise cam cu asprime, dacă cumva vrei să știi ce fac în clipa asta, n-ai decât să te întorci spre mine și să mă privești în voie, nu pe furiș, ca polițiștii. E un lucru neplăcut.

Drept răspuns, mustratul scoase din buzunar „chișca" cu tutun și se puse să-și răsucească pe-ndelete o țigară; apoi, mai mult în zeflemea, i-o întinse nepotului său, știindu-l în neputință de a fuma tutun negru. Adrian mulțumi și aprinse o bună țigare egipteană.

- Tu nu mai ești acuma de-ai noștri, făcu țăranul, izbind cu amnarul în cremene, ca să aprindă fiului.

- Iartă-mă, unchiule!... Am uitat să-ți dau să aprinzi. Iar după o clipă, cu ochii țintă în zare, adaugă: E din pricină că-s turburat de multe lucruri... Mai întâi, întoarcerea mea prăpăstioasă, care a făcut atâta supărare mamei... Țarina asta neagră, pe care o uitasem... Și mai ales gândul de a revedea pe moș Anghel în halul în care zici... Ia spune-mi, nu știi de ce mă cheamă?

- Nu știu... M-a înștiințat ieri-seară, printr-un cărăuș, că vrea să te vază musai în ast' dimineață.

- Mai ține deci cârciumă?

Dumitru cătă la el, ca încremenit:

- Nu cumva ești zevzec?! Când îți spun că de trei ani e la pat și că-l mănâncă viermii de viu, n-ai vrea, poate, să se scoale și să dea de băut drumeților? înainte de toate, n-a mai rămas decât scheletul de el; și, pe urmă, a băut tot, tot... Băut singur!

Adrian se cutremură și păli. Dumitru voi să-l îmbărbăteze:

- Cată să fii tare, dacă nu vrei să dai în vo boală ieșind de la el. De bună seamă, nu-i glumă să vezi un om în halu ăla. El îi mai rău ca Iov. Dac-ar trebui să credem spusele lui popa Ștefan, Iov cică s-a sculat din boleșniță și și-a regăsit, în viață, copchiii morți și vacile furate, da' Anghel n-o să mai găsească nimic și n-o să se mai scoale niciodată. De la Iov încoace, vremurile s-au schimbat; Dumnezeu nu mai face minuni. Poate că tot din vina noastră.

- Cine-l îngrijește? întrebă Adrian, gâtuit de groază.

- Nimeni... Adică da; are un băiețoi pe lângă el; nu cred să-l cunoști. De câți ani n-ai mai călcat prin cătun?

- De vreo șase ani.

- Ei bine, iată ce s-a petrecut:

Acum vo patru ani, un băiat a venit să se pripășească în sat. De unde? Dumnezeu știe... Bâlbâie așa de tău, că nu-i chip să-i prinzi o vorbă din zece. Ni s-a făcut milă de el. Câțiva creștini l-au adăpostit, l-au hrănit, și-au căutat să-l facă să câștige codrul de mămăligă. Dar Dumnezeu a fost nemilostiv cu el; sărmanu' băiat, nu era în stare să păzească nici măcar două oi; le pierdea și venea acasă cu bățul și dăsaga, urlând și dând din mâini ca un luat de ducă-se pe pustii. Nimeni nu-nțelegea un cuvânt din tot ce blogodorea. Așa că a stârmocit pe la toate ușile și a mâncat tot felul de chelfăneli. La urmă s-a pomenit în țărâna drumului. Anghel l-a luat pe lângă el și a pus pă jăndarmi să afle de unde s-o fi izvodit, dar fără folos. Acuma se zvonește că i-ar fi lăsat în ascuns ce i-a mai rămas din avut, prea puțin lucru, de altfel, căci butoaiele sunt goale și crâșma-i părăginită. Da' și moștenitorul nu face mai mult decât crâșma și decât butoaiele. Slujba lui, nu face nici ea mai mult decât trebuințele stăpânului, și din partea asta, e de văzut ceva nemaipomenit pă pământ.

Iarna, ca și vara, băietanul e afară la jocuri, și ca să nu se-nă-bușe lângă bietul frati-meu, care e un hoit viu. Anghel, țintuit de boală, cu trupul numai răni nesimțitoare, are nevoie să-și bea păhărelul de rachiu, la fiece sfert de ceas. Dar nu mai poate ridica clondirul și nici glas n-are să strige pe băiat, care-i mereu pe-afară. Atunci, ce i-a trăsnit prin cap? Ei bine, și-a luat un țignal ca acela al vardiștilor; și când îl apucă nevoia de băutură, începe să fluiere. Băiatul cunoaște soroacele și vine la pont, ca un ceasornic, să se joace pe lângă fereastra deschisă și să tragă cu urechea la țignal. Asta, în timpul verii. Iarna, ferestrele sunt bătute-n cuie; toate crăpăturile astupate; iar nătângu aleargă cu sania. Ce-i de făcut? Să intri și să ieși mereu, asta răcește odaia și sâcâie pă argat. Iaca cum într-o zi bolnavul băgă de seamă că o gaură de mărimea unui pahar străbătea peretele în dreptul ferestrei. Un șomoiog de paie ține gaura astupată împotriva frigului. Firmieru o destupă numai când trebuie să asculte. Bineînțeles, uneori mai uită și el să vie la țanc. Atunci, Anghel, singur cu soarta lui, cam fluieră mai mult decât se cuvine, ca să-și aibă papaciocu. Da' el știe să ierte. Și dac-ar vrea să facă altfel, n-ar putea. Pripășitu ăsta e un trimis al Domnului ca să îngrijească pe un om putred: iar boleșnița fratelui e făcută să dea mijloc de trai unui pribeag fără cuvânt... Bagă de seamă, apropiindu-te de crâșmă, vestește-te, nu încerca să intri fără voia năzdrăvanului, că te plesnește ca mutu! Nici nu știi când te pomenești cu ciomagu-n frunte. Umblă nedespărțit de băț.

Căruța se opri la o răspântie. Moș Dumitru zise:

- De aci poți să te duci pe jos.

- Matale nu mergi? întrebă Adrian.

- Nu... Am treabă... E și mai bine să te duci tu, singur.

Adrian își luă bună ziua de la unchiu-său și se îndreptă spre cârciuma lui moș Anghel, pe care și-o închipui mai jalnică decât casa mortului.

Drumul era noroios; pașii se scufundau ca într-o cocă lipicioasă. Dinainte-i și de jur-împrejur, întinsă singurătate neagră, rece, umedă, presărată ici și colo de căsoaie albe cu ferestre albastre. De prin toate hoarnele ieșeau lungi coloane de fum.

Adrian avea acum douăzeci și cinci de ani. În ultimii șase ani, el nu petrecuse decât doar câteva luni pe an în orașul său; restul vremii, o parte la București, unde se avântase nebunește în mișcarea socialistă, iar cealaltă parte, în străinătate, unde viața lui aventuroasă pricinuise multă supărare mamei sale și lui moș Anghel, care cerceta de aproape faptele nepotului său.

Înverșunatul alcoolic încercase în repețite rânduri să aibă o întrevedere cu nestatornicul pribeag, care făcea de toate și nu se oprea la nimic, dar nu fusese chip să pună mâna pe el. Adrian apărea și dispărea ca o arătare.

De astă dată fu apucat la timp; Dumitru venise dis-de-dimineață să-l ia cu căruța. A trebuit să cedeze.

Da, să cedeze. Căci nu cu dragă inimă se ducea el să vadă pe omul cu soarta înspăimântătoare. Frica lui era acum mai aprigă decât în seara aceea de Paști, seara „împăcării" celor doi frați. I se părea că se înfățișează dinaintea unui tribunal, unde faptele sale aveau să fie judecate și de unde avea să iasă osândit.

„Își cere basamacul fluierând dintr-un țignal..."

El se opri la amănuntul acesta, care i se părea o culme a nenorocirii unchiului său.

Tot rumegându-și gândurile și tot întrebându-se de ce o fi ținut musai bolnavul să-l vadă și să-i vorbească, el se pomeni pe neașteptate dincolo de cătun, la vreo sută de pași de ceea ce s-ar fi putut numi altădată o dugheană. Atunci își domoli pasul și cercetă locurile, cu răsuflarea gâfâind de emoție. Curiozitatea lui dorea mai întâi să descopere pe faimosul băiat, infirmier și cerber, care era mereu pe-afară. Cu ochii săi miopi, cătă împrejurul casei. Nimic nu se mișca. Departe, pe drumul Galaților, câțiva cărăuși se strigau între ei, în vreme ce, sub un cer de plumb, nenumărați corbi învârteau hora, făcând singurătatea și mai pustie.

Adrian se apropie ca un vinovat, cu înfrigurare. El văzu că acoperișul cârciumii era pe jumătate refăcut cu stuf nou. Din marea perdea care adăpostea pe vremuri vitele cărăușilor, nu mai rămăsese nici urmă. În locul ei, o căpiță de paie umede, turtită. Însăși cârciuma se scufundase de vreo palmă în pământ. Ușa și cele două ferestre se aplecaseră într-o rână. Cât despre geamuri, starea lor de murdărie întrecea pe-a acelora sparte pe vremuri de mândrul stăpân al mândrelor acareturi arse. ,Aci trage de moarte acum omul care a iubit atât de mult curățenia!" gândi Adrian.

Nevăzând nici urmă de băiat, se îndreptă spre ușă. În clipa asta, caraghiosul de păzitor apăru de din dosul căpiței, amenințând cu o bâtă mare și bodogănind, ca un fel de chelălăială de câine bătut, un șir de vorbe neînțelese. Adrian, liniștit, se opri în fața acestei arătări puțin obișnuite.

Îmboborojit cu o scurteică în zdrențe, care-i ajungea până la genunchi, lung în craci ca un cocostârc, cu picioarele goale și pline de noroi, băiatul acesta ducea cu greu, pe un gât subțire și întins, o căpățână în formă de dovleac turtit care se clătina neîncetat între umeri. Adrian îl privi cu mirare și dezgust:

- Vreau să intru la unchiu-meu, zise dânsul. Drept orice răspuns, stârpitura îi împiedică trecerea și amenință cu ciomagul; apoi, asigurându-se că străinul n-avea de gând să pătrundă cu sila, deschise, dispăru înăuntru și trase repede zăvorul.

Adrian văzu șomoiogul care astupa gaura din perete, îl scoase și lipi urechea. O sporovăială asurzitoare, dobitocească și pe nerăsuflate, îi izbi auzul, dar vocea lui moș Anghel nu răzbi până la el.

În sfârșit, ușa cârciumii scârțâi în țâțâni și ciudatul odagiu pofti pe tânăr să intre, arătându-i drumul cu o întinsătură de braț caraghioasă și troică în același timp.

Adrian se pomeni în vechea crâșmă, care nu mai era acum decât un depozit de ramuri tăiate pentru foc. Tejgheaua de stejar, strălucitoare altădată, zăcea sfărâmată într-un colț, precum și o grămadă de clondire, carafe și pahare cu toartă. Printr-o mare spărtură a tavanului se vedea cerul. Hruba se prăbușise; un miros greu de mucegai umplea aerul. Ploile și zăpezile transformaseră pământul bătătorit într-o mlaștină. Locurile astea mute își răcneau atât de tare deznădejdea, încât Adrian se simți pironit locului. El își zise, cu inima săgetată de priveliștea acestei năruiri a unei vieți de om harnic: „și aci nu-i decât tinda!"

Biruind gândul ce-i venea de-a o rupe la fugă, el deschise ușa odăii bolnavului. Năprasnică duhoare de hoit și de privată. Ochii săi, înțepați de țipirig, se închiseră, lăsându-i de-abia vremea să vadă de pe la spate, o tigvă lustruită ca o bășică umflată, precum și un braț, cu pielea pe os, ce atârna pe marginea patului plin de țoale scârnave.

Adrian se lăsă în genunchi și își lipi fruntea de mâna asta de schelet, rece ca gheața. Bolnavul nu se mișcă.

*

- Ridică-te... Adriene... Și îndură-mă...

Adrian se înfioră. Nu era o voce de om, graiul bărbătesc al lui Anghel, ci o miorlăitură ieșită din nasul unui copil murind de oftică.

El se ridică cu pălăria în mână și stătu drept, smerit, în mijlocul odăii, în fața bolnavului. Bolnavul acesta nu era unchiul său Anghel, ci un moșneag cu obraz de mumie; cu ochi mari, strălucitori, lipsiți de pleoape și scufundați în două orbite goale; cu nasul lungit și subțiat ca un vârf de cuțit, cu buzele fripte și cu gura întredeschisă. O cunună de peri albi înconjura ceafă de la o tâmplă la alta. Barba, creață și neagră pe vremuri, nu mai era decât o învălmășeală de câlți fumurii. Împreună cu cele două brațe de schelet care se bălăbăneau în mânecile cămășii, era tot ce se vedea apărând dintr-o grămadă de saci, velințe și ghebe rupte. Era tot ce rămăsese din moș Anghel.

..............................................................................................................................

- Șezi, colo... pe scaun. Ți-e scârbă?

- Nu, unchiule; sunt nefericit de-a te vedea în halul ăsta.

- Ești nefericit... De ce? Eu nu sunt.

- Totuși, trebuie să suferi groaznic!...

- Dezamăgește-te, Adriene... Nu mai sufăr deloc.. .Capul singur mai trăiește... Restul... nu-l mai simt. S-a sfârșit cu... restul. Dar capul!... Ce minunat lucru!

Anghel tăcu un moment, și privi țintă la nepotu-său; apoi, cu încredințare:

- Trebuia să mor de-acum trei zile... fiindcă nu mai aveam nimic de cugetat, când Irimia veni spre seară să-mi spună că te-ai întors... Atunci am mai zăbovit, așteptându-te...

- Ce vorbești, unchiule? Nu poți să zăbovești moartea când vine, afară numai dacă nu cumva aveai de gând să te omori!

- Așa e... încuviință Anghel cu blândețe; cunosc și eu legea asta firească... Dar, ia spune, nepoate: tu care știi atâtea lucruri frumoase din cărți, ești tu sigur că lumea a sfârșit de-a învăța?

- O, nu! fău Adrian; mai rămân multe de învățat!

- Prea bine... Și printre astea multe, poți să socotești și pe următoarea, de la unchiul tău Anghel: cugetul e mai tare ca moartea. El nu poate s-o înlăture, dar poate s-o sâcâie.

Tânărul crezu că bolnavul aiurează; îl ascultă din bună-cuviință. Pe țeasta lui chelită el văzu semnele rănilor căpătate cu prilejul groaznicei ciomăgeli, a cărei victimă fusese în propria lui prăvălie.

- Te uiți la capul ăsta sfărâmat!... zise Anghel; ei bine, în locul meu, un om cu cugetul șovăitor ar fi putut muri de două ori, căci prin cuget moare omul. Când distrugerea se apropie, creierul tare se opune, luptă, se ia de piept cu moartea și, uneori, înlătură pentru moment sfârșitul. Îl întârzie. Așa, de bunăoară, în ziua snopirii mele îmi dădeam bine seama de leșinul care venea, neînvins, și amenința să mă arunce în somnul neștirii. Și cu toate că leșinat la vedere, cugetul lupta țeapăn; auzeam tot ce vorbeau doctorii; nici o clipă nu m-am lăsat cuprins de necunoștința care ar fi putut să devină veșnică! Mă gândeam mereu la viață.

Anghel se opri un moment ca să răsufle. Adrian crezu că se află în fața unuia din acei faraoni îmbălsămați, din muzeul „Bulac", din Cairo, un faraon ai cărui ochi redeschiși nu mai clipeau. Pielea obrazului, mișcătoare, uscată, străvăzătoare, lăsa să se vadă toate oasele feței deasupra cărora aluneca, întinsă ca o foaie subțire de pergament, amenințând parcă să se rupă la fiece mișcare.

Și iată că mâna care sta ascunsă către perete se ridică cu încetineală și duse la gură un țignal de cositor, legat cu o sfoară de degetul cel mic. Serios, grav, moș Anghel scoase câteva șuierături scurte și des repetate. Se vedea bine că suflarea nu venea din plămâni, ci din gură. Brațul se odihnea pe țoala care-i acoperea pieptul. Ochii, deschiși înfiorător, cătau la Adrian cu o strășnicie, de-ai fi zis că vor să-l pironească în zid.

- Vrei ceva, unchiule? zise tânărul, ridicându-se.

- Stai la locul tău! Nu știi ce-mi trebuie.

În clipa asta, ușa se deschise ca împinsă de vânt și furiosul infirmier intră în odaie. Stăpân și slugă schimbată o privire înțelegătoare; apoi, acesta din urmă luă un clondir cu rachiu care se afla lângă pat, umplu păhărelul și-l răsturnă în gura bolnavului. După care treabă dispăru.

Adrian privise mutește la scena asta. El aștepta o lămurire de la unchiul său, dar acesta, neclintit, își reluă ideea:

- Te văd neîncrezător și plin de bunăvoință față de ce-ți spusei... Nu mă supăr: e greu să înțelegi ceea ce n-ai trăit. Ascultă, deci...

De trei ani de zile, n-am mai pus piciorul jos din patul în care mă vezi. Trei ierni, trei primăveri, tot atâtea veri și tot atâtea toamne de când stau culcat pe spate și mă uit la tavanul ăsta înnegrit. E vremea cea mai puternic trăită din toată viața mea. De-un an nu mai mănânc și nu mai dorm aproape deloc, iar de șase luni încoace, deloc, deloc; nici o fărâmitură de pâine, nici o clipă de somn. În schimb, beau, beau rachiul ăsta. Ziua, băiatul mi-l varsă pe gât, după cum văzuși. Noaptea, ca să nu pier și ca să nu scol din somn pe sărmana ființă, sug buretele ăla de pe masă, pe care îl îmbibez cu rachiu. Dimineața e uscat ca iasca, ars de buzele mele...

Adrian își acoperi fața cu mâinile:

- Vai, unchiule, strigă el, ce groaznică viață!...

- Groaznică, zici tu, nepoate? Groaznică? O fi... Dar e dreaptă, potrivită soartei mele... Am voit fericirea întreagă, fericirea ușuratică, îndestularea cărnii deșarte... Și ca s-o am, m-am zbătut aprig. Douăzeci de ani de luptă, pentru ca să dobândesc o femeie frumoasă, care adoarme mâncând; acareturi înfumurate, cari ard ca paiele; vite, cari dispar; copii, cari mor; aur, care-ți aduce lovituri de măciucă; o cămașă curată, care e murdară a doua zi. Toate astea trebuincioase unui trup care s-a desprins de capul meu, care mi-e tot așa de străin ca și boarfele care-l acopăr, trupul ăsta care putrezește acuma, care nu mai e decât un hoit!... Am petrecut o viață de om, un sfert de veac, sclav al acestei putreziciuni, pe care aș vrea s-o văd mâncată de corbi, așa cum e în clipa de față roasă de viermi. Un sfert de veac... Și nici într-un moment n-am băgat de seamă că aveam un cap, un creier, o lumină pe care putregaiul și viermii nu pot s-o atingă.

Înăbușit de sforțarea făcută, bolnavul tăcu câtva timp. Adrian, îndurându-i cu greu privirea, se întreba dacă nu cumva unchiul său avea să-i facă vreo mustrare. Chiar așa era;

- Adriene!... Te-am chemat ca să-ți spun că sunt nemulțumit de tine!..

Biciuit, tânărul tresări:

- Nemulțumit de mine, unchiule?!... Și de ce?

- Fiindcă ești un desfrânat!... Fiindcă uiți lumina din capul tău și cuvintele mele de altădată!... Asta e îngăduit multor mii de oameni de rând, ca mine, dar nu ție. Adriene, m-auzi? nu ție! Creierul tău a cunoscut lumina din cea mai fragedă copilărie. Ți-aduci aminte când, la cincisprezece ani - vârsta la care atâția alții se joacă cu zmeul! - tu veneai la moș Anghel, în crâșma lui curată și primitoare, să-i vorbești de tainele cerului și să te faci iubit? Ți-amintești cum stăteam, eu și bravii mei cărăuși, și te ascultam atârnați de buzele tale, de unde izvora înțelepciunea cerească?

Ah! Trecutul ăsta! îl văd ca și cum ar fi fost ieri... Afară, zăpadă și crivăț.. . În crâșmă, căldură binefăcătoare, muncitori guralivi, dor de viață... Tăiam slănina fără să cântăresc, fără să socotesc, fără calicie și turnam vinul cu o mână darnică, împinsă de inimă... Mâncam, beam, lăudam pe Dumnezeu și te ascultam pe tine, care tălmăceai făpturile ziditorului, înmulțeai lumile, măsurai stelele și-ți băteai joc de prostia popească!... Ha!... ha!... Asta-mi plăcea!... Le plăcea și cărăușilor. Câte unul întreba: „Cine e băiatul ăsta care grăiește ca o carte?" „Cine să fie altul decât nepotul meu! răspundeam eu, mândru de tine... Și de mine, care nu știam nimic. E singurul fecior al sorei mele mai mari, o drăgăstoasă care n-avea pereche la douăzeci de ani!" și înșfăcând urciorul, umpleam, de la mine, bărdacele de lut care sufereau de secetă ca țarina pârjolită de soarele lui Cuptor!...

.............................................................................................................................

Dar, hait!... Departe, departe de mine, aste cumplite amintiri!.. . Iar tu, Adriene, nepoate, tu trebuie să mă asculți, tu îmi datorești supunere! Tu nu trebuie nimic să nădăjduiești, nimic să aștepți de la viața care zdrobește pe om, care putrezește trupul și te face să uiți că ai un cap.

Ce înseamnă nerușinarea asta pe tine?... Ce e îmbrăcămintea asta făcută pe măsură?... Ce e gulerul ăsta înfumurat?... Ce sunt manșetele astea strălucitoare?... Ce?... Îi trebuie toate aceste împopoțoneli unui tânăr care cunoaște lumina cerului și știe ce-a pățit unchiul său Anghel?...

Plin de respect, Adrian plecă fruntea. Răspunsuri țapene îi veneau pe limbă, dar nu îndrăznea să le rostească. Și în vreme ce dânsul se mira în tăcere de asprimea unchiului său, acesta începu să fluiere cu răbdare, cu încetineală pe năbădăiosu-i slujitor, care sosi pe fugă, umplu paharul, îl vărsă în gura stăpânului său și plecă, bălăbănind din cap și din mâini.

- Acum câțiva ani, reluă Anghel, o istorie murdară mi-a ajuns la urechi: înhăitându-te cu o tinerime stricată, nedemnă de lumina ta, te-ai dus într-o seară la un bal de mahala din Brăila și-ai întors capul unei copile. În aceeași noapte te-ai culcat cu ea. A doua zi o părăseai și-o ștergeai la București. Două săptămâni mai târziu, poliția te căuta cu mandat de aducere, iar după o lună erai osândit la cincisprezece zile închisoare pentru „răpire de minoră".

Adrian roși până după urechi:

- N-am „răpit" nimic, unchiule... Minora s-a urcat în trăsură din proprie voință; nu se urca cu mine pentru întâia oară. Victima acestei afaceri am fost eu... Altfel, ar fi trebuit, după lege, să fiu osândit la trei ani de închisoare.

- Se poate... Dar tu nu știai că o minoră n-are „voință" și că se află sub epitropia părinților ei?

- Nu ceri niciodată părinților ei pe fata cu care vrei să te culci.

- Înțeles! Dar nici nu te culci cu fata care te trimite a doua zi la pușcărie!

Unchiul așteptă un răspuns. Adrian tăcu. Cel dintâi urmă:

- Nu numai de-atâta am să te mustrez. Știu că după daravera asta, mama ta a căzut greu bolnavă de rușine. Părinții copilei au venit să-i ceară să le iei fata în căsătorie. Așa că pe când tu te plimbai la București, toată mahalaua urla împotriva mamei și a fiului desfrânat. De asta tu te sinchiseai atât de puțin că, aflându-te în nevoie, ai scris acasă cerând bani. Biata femeie, de-abia sculată din boală, a trebuit să se deșeleze pe albia de rufe, să strângă gologani și să te scoată din încurcătură... Dacă tu numești asta dragoste de bun fecior, mă-nchin.

Dar ai să vezi că știu mai mult decât atât... Rușinea pățită a silit pe mă-ta să-și adune bulendrele și să se mute în plină iarnă, ba chiar să plătească o chirie mai scumpă decât îi da mâna. În sfârșit, ieșit din închisoare, ai șters-o din nou la București, ți-ai frecat coatele cu socialiștii, ai fost arestat și te-au bătut ca pe hoții de cai. Urmările: o lună de spital, sănătate zdruncinată și cuvânt de-a pleca să te îngrijești în Egipt, unde ai crăpat de foame și ți-ai adus aminte de mă-ta.

Ah, Adriene!... Nu știu ce-ți lipsește mai mult: inima, ori priceperea? Am văzut atunci pe biata soră... Galbenă, prăpădită, venea, pentru întâia oară în viața ei, să-mi ceară bani ca să trimeată fiului ei. Mi-a fost milă nu de tine, ci de dânsa, și i-am deschis cu dragoste punga.

Adrian izbucni în plâns, căzu la picioarele patului împuțit, apucă mâna uscată și rece a unchiului său și-o sărută cu umilință:

- Iartă-mă!... iartă-mă... sunt un ticălos!.. . - Foarte bine!... Te căiești!... Și căința aduce îndreptarea. Silește-te să te-ndrepți, și te iert de pe-acuma; și ai să fii Adrian al meu, nepotul meu, fiul de suflet al lui moș Anghel, al ăstui moș Anghel ce-l vezi putrezind pe țoalele astea din greșeala de-a fi voit nevasta prea frumoasă, casa prea înfloritoare și cămașa prea curată. Dar basta!

- Ce trebuie să lac, unchiule? îngână tânărul, reluându-și locul.

Anghel ridică cu greutate brațu-i de schelet, ca și cum ar fi voit să arunce un blestem:

- Să-ți întorci fața de la tot ce lingușește... Să fărâmi dorințele deșarte... Să înăbuși glasul cărnii care putrezește... Și să te avânți, cu tot sufletul, în nemărginirea gândirii, singurul nostru sprijin în timp de primejdie. Iată tot ce-am să-ți spun.

- Dar, unchiule, îndrăzni Adrian să spună, matale dușmănești astăzi tot ce-ai iubit ieri...

- Drept... Lucrurile astea, iubite ieri, m-au adus unde mă vezi astăzi.

- Totuși, iubim tot ce ne face plăcere: femeia frumoasă, casa înfloritoare și cămașa curată. Patimile noastre o impun și simțurile o cer.

- Închipuiri, Adriene, închipuiri!... Patimile și simțurile fac o zarvă nepotrivită cu puterea lor de binefacere.

- E zarva inimii noastre...

- Inima noastră e o dușmancă! răcni muribundul într-o supremă sforțare, care-l secătui.

Cuvintele sale nu mai aveau sunetul vocii omenești, ci mai curând niște șuierături scoase pe nări. O lungă tăcere urmă acestui strigăt răstit. Capul, întors spre perete, se înțepeni; de asemenea și brațele. Adrian crezu că unchiul avea să-și dea sufletul.

Nu, moș Anghel tot mai cugeta. El se întoarse către Adrian și-l cercetă cu ochii săi de spaimă, care mărturiseau, mai bine decât vorbele, crâncena dezbatere a creierului său. Fără să-și slăbească din ochi nepotul, Anghel fluieră tare din țignal, tare și grăbit, ca și cum ar fi voit să-i probeze că-și bate joc de moarte. Băietanul sosi în goană, unchiul își înghiți porția de basamac, își linse buzele-i albe și zâmbi victoriei sale asupra neantului...

*

- Inima noastră!... Biata noastră inimă... Adriene... să-i plângem de milă! Un pumn de carne ce nu încetează de a bate... Un nap care poartă în el veșnicia, care e izbit de mișcarea veșnică de îndată ce întâlnește căldura pântecului femeiesc, când nu trebuie să fie mai mare decât un vârf de ac. Crește și bate, suferă, se bucură și bate neîncetat, de la naștere până la moarte. Haide... Să fim drepți cu această dușmancă. Ne dă cam mult de furcă, e adevărat, dar o face din mărinimie. Ha... Iacătă și amintirile... Blestemate amintiri!... În sfârșit... Hai să mai trăim o clipă din trecutul ăsta grozav!...

..............................................................................................................................

Dacă izvorul lacrimilor mele n-ar fi secătuit, bucuros aș plânge nițel de mila omului ce fusei acum douăzeci de ani... Urcam pe-atunci, culmea fericirii, și sângele meu în fierbere mă făcea să trăiesc o sută de vieți deodată. Nimic din ce se petrecea în jurul meu nu-mi era străin, bucurie ori durere. La nuntă, ca și la încăierare, Anghelache era părtaș. Eu eram ăla care bea întâiul și cel din urmă pahar cu vin și tot eu țineam cel din urmă la trânteală!... Căci - Dumnezeule sfinte! - bine mai e să-ți auzi tâmplele trosnind, când sângele lui Hristos face „gluglu", coborând pe bageacul nostru în văpăi, după cum e bine să burdușești coastele unui neobrăzat care-ți râde în nas. Și se știe că la sărbătorile noastre, sângele Domnului se amestecă adesea cu sângele păcătoșilor de noi.

Tocmai așa s-a întâmplat și la Crăciunul de care vreau să-ți povestesc.

De altfel, tu trebuie să-ți amintești puțin, căci aveai șase ani și s-a nimerit să fii părtaș la învălmășeală. ..............................................................................................................................

Sărbătorile noastre creștinești de altădată!... Hotărât, omul nu-i decât un biet animal!... Scurgerea anilor îi încearcă, îi schimbă simțirile și-i vatămă sufletul mai lesne decât dobitoacelor, cari rămân aceleași, în ciuda vremii.

Dacă i-am pune față în față cu stârpiturile de azi, am avea dreptul să-i numim lei pe strașnicii flăcăi din tinerețea mea!... Se găseau și nevoiași, dar pe aceștia nimeni nu-i lua în seamă. Când, în vreo crâșmă din Petroiu, din Cazasu, ori din Nazâru, cineva rostea numele cătunului nostru, gândul celor de față se ducea drept la câțiva oameni: mai întâi, la Irimia, voinic între voinici; apoi (de ce nu?) la Anghel!... Pe urmă la Neculai, prietenul meu; la Vladimir; la Costache Lungu și la atâția alții, mai puțin vestiți, dar toți deopotrivă de neînvinși la muncă și la nuntă, la poarcă și la bătaie!... Astăzi...

Ah!... Adriene... Scuipă tu pentru mine, că eu nu mai pot scuipa!... Astăzi nu mai vezi decât pocitanii, care se sperie de umbra lor și se lasă bătuți de neveste!...

În ajunul acelui Crăciun - chefliu și sângeros totodată - am trimis acasă la părinți un butoiaș de zece vedre de vin, șase claponi grași și tot atâția purcei de lapte, ca să fie fripți pe varză.

E prea mult, vei zice tu, pentru duzina de guri care aveau să se adune la masă. Se poate, pentru lepădăturile din vremea ta, care se scârbesc de mâncare după a treia îmbucătură și se îmbată c-un cinzec de vin. Pentru noi... Ce mai treabă mare!...

Îl văd și acum pe vărul Ștefan, preotul care știa pe dinafară Biblia și cele patru Evanghelii, mort anul trecut. El avea, pe-atunci, șaizeci de ani împliniți, niște măsele de tigru și o bărbăție de cocoș. Preoteasa, femeia lui, o iapă cu șalele țapene și cu obrajii ca doi bujori, purta sarcina celui de-al optsprezecelea copil, ceilalți șaptesprezece: toți în viață și sănătoși. Ah!... Ar fi trebuit să vezi fălcile acestor fețe bisericești îndată după binecuvântarea cuvenită, care fu scurtă din cauză că preotului îi lăsa gura apă!... Bărbia sfinției-sale zdrobea copanele, oasele, zgârciurile, de parc-ar fi avut de-a face cu sămânță de floarea-soarelui, pe când cuvioasa-i barbă se învârtea pe piept ca o piatră de moară.

Alături de preot, mama, știutoare de datoria ei la zile mari și habotnică până-n vârful unghiilor, lupta voinicește cu sfintele sarmale... Fratele Dumitru, arțăgos și șmecher, alegea cu îndemânare bucățile cele mai bune... Irimia înghițea fără să aleagă și fără să mestece, orice-i cădea sub mână, pe când Costache Lungu, lung de mădulare ca și în vorbă, preumbla nesfârșitele lui mâini pe tot cuprinsul mesei, „umfla" tot, vorbea puțin și făcea pe alții să vorbească, pentru ca să le „umple gura cu vânt".

- Îngăduit îi este omului să fie lacom, părinte Ștefane?

- Îngăduit, fiule, îngăduit...

- Nu-i un păcat?

- Nu-i păcat ce intră în gură; păcat îi ce iese din gură...

- Povestește-ne o întâmplare de la Sfânta Cină...

- Pe urmă, fiule, pe urmă...

Și dă-i din fălci cu ronțăiala, de-ai fi zis că e ceasul ospățului între porci, mai ales că râgâielile grozave, ieșite din burți doldora, făceau să se cutremure cele două rânduri de bănci, de la un capăt la altul al mesei.

Șapte bărbați și șase femei în totul, așezați câte trei perechi, de fiecare parte, iar în capul mesei, cu fața la răsărit, părintele Ștefan ne întrecea pe toți cu statura lui de uriaș. Eram disperați că ne întâmplasem să fim treisprezece, „pontul dracului", dar ne mângâiam adăugând adunării pe piticul care ne slujea la ospăț, un bătrânel vesel și glumeț, care se tăbârcea printre noi, plimbând borcanul de-o vadră.

Și de-ndată ce gurile se descotorosiră de îndopare, capetele se-ntoarseră spre chefăluială, iar gâdlejurile spre garafe. Vinul hițos curgea gârlă, și cu el, snoavele. Apoi, Dumitru prinse între degetele-i minunate fluierul lui ciobănesc și iată-ne pe toți în picioare, popa cu noi! Un joc nebunesc se încinse în jurul mesei încărcate cu oale și farfurii. Chiotele și bușeala făcură să dârdâie casa. Într-un târziu, preotul și preoteasa, scăldați în sudori, plecară să ne dea o pildă de cumpătare. Și noi, ca să le prețuim pilda, ne puserăm să benchetuim și mai cu foc!...

Dar pentru mine, în seara aceea, nu era vorba numai de zaiafetlâc... Un fapt de seamă trebuia să aibă loc, și însemnătatea lui nu scăpa nimănui. Ba chiar înflăcăra și despărțea, în două tabere aproape egale, gândurile bărbaților care se aflau la masă.

Era vorba să mărităm pe mama ta, și alegerea mea se oprise la prietenul Neculai, care era de față, gospodar cu oarecare avere și văduv, fără copii. Irimia și Costache Lungu aveau să susție pe omul meu și să mă urmeze în tot ce avea să se-ntâmple, căci, din păcate, mama ta nu era cu totul slobodă. Pe departe și cu îndemânare, ticălosul de frate-meu. Dumitru, mi-o luase înainte cu un om al lui, tot un Neculai, bărbat plăcut de altfel, negustor de pește la Brăila, câștigând bănet și trăind vârtos. Pescarul se afla și el printre noi. În afară de Dumitru, candidatura lui mai era sprijinită și de vărul nostru Tudor, de care ne cam temeam cu toții, din cauză că era om cu toane și pehlivan nevoie mare. Tudor era frate de cruce cu Neculai al lui.

Și iată-ne, față-n față la masă, potrivnici hotărâți, patru de partea noastră și trei de partea lor, dar Tudor ar fi putut cu ușurință să se bată cu doi dintre cei mai tari. Mă-ta se afla așezată în rândul lor. Până unde mergea însă dragostea ei față de Neculai al lor, nimeni n-ar fi putut s-o spună. Se știa totuși că în viața ei necăjită de multe ori se lăsase să fie ajutată de negustorul de pește, care o urmărea cu dărnicia lui.

Și ce ciudată ființă și biata soră-mea asta!... Frumoasă, la treizeci de ani, ca o fată de curând măritată; plăcută și veselă din fire, cântând și jucând ca nimeni alta, o vedeai sălbăticindu-se și stricând cheful tuturora, de îndată ce ne atingeam de neatârnarea ei, de îndată ce era vorba s-o mărităm. Și asta numai din cauza ta: gândul că noul ei bărbat ar putea să fie grosolan cu tine, o făcea să fie rea ca o tigroaică. Prin tine, cineva ar fi putut s-o câștige ori s-o piardă; tu ai fost și în seara aceea râma cu care am încercat cu toții s-o prindem în undiță.

Prietenul meu Neculai te iubea și venea adesea la noi ca să se joace cu tine. Erați tovarăși buni, tovărășie pe care ne bizuiam ca să ne ajungem scopul. În seara acelui Crăciun, Neculai venise cu buzunările pline de cofeturi, pe care ți le arunca necurmat în patul unde dormeai și te deșteptai după cum era și zarva. Faptul acesta plăcea mamei tale, dar avu darul să ațâțe pe celălalt Neculai, care, neștiind cum să pună capăt jocului vostru, scoase un pol de aur și ți-l zvârli în pat, zicându-ți:

- Na, Adriene; ai cu ce să-ți cumperi zece kilograme de cofeturi!...

- Da... dar cofeturile alea au să pută a pește!... făcu prietenul meu, amintind dezgustul fetelor de măritat pentru meseria de pescar.

- E mai bine decât duhoarea de băligar!... răspunse cu bățoșeală cel dintâi, râzându-și de starea țăranului.

Înțepăturile astea veninoase căzură către miezul nopții, când singur vinul era răspunzător de cuvintele noastre. Lui Tudor îi sări repede țandăra. Și ce era mai de temut e că dânsul nu se îmbătase deloc. Ca să văd până unde era ajuns de băutură, îi pusei piedică pe când trecea pe lângă mine ca să iasă afară; tâlharul se ținu bine pe picioare...

..............................................................................................................................

Anghel păru sleit de răsuflare. Povestirea îi secătuia slabele-i puteri. El tăcu pe neașteptate. Fața lui nu mărturisea nimic, nici tulburare, nici oboseală. Aceeași încremenire, aceiași ochi groaznic deschiși. Și din nou își fluieră căpățânosul; din nou mai trase o dușcă. Apoi, cu grai mai odihnit, reluă:

- Când mă gândesc astăzi în liniște și caut la ciudățenia vieții pătimașe a oamenilor, mă întreb dacă nu cumva n-om fi niște adevărate păpuși, prada vreunui diavol care trage de sfori și ne face să dănțuim pe placul lui. Căci, oricât de puțin am fi fost oameni cu judecată în seara aceea, lucrul cel mai ușor de văzut era că mă-ta avea tot atâta poftă să se mărite, cât aveam noi să bem păcură!... Dar vinul și fierbințeala sângelui nostru ne făcură să ne uităm scopul și, dintr-una într-alta, ajunserăm să băgăm de seamă că nu mai era vorba să mărităm pe nimeni; că era vorba, nici mai mult, nici mai puțin, să ne burdușim coastele, să ne spargem capetele ca niște surzi.

Mă-ta, la rându-i, femeie cu plăcere drăcească de-a se răzbuna pe bărbați, și pentru care mulți își rupseră oasele în tinerețea ei, ajută așa de bine diavolului, că sângele nostru luă foc, și focul ăsta fu cât p-aci s-o înghită și pe dânsa. Cunoscând întrecerea dintre cei doi Neculai, ea îi zăpăci și mai tare, cântând o neghiobie de mahala de pe vremuri și în care numele Neculai revenea mereu la urmă:

„Hai, hai, hai,

Sărută-mă, Neculai!...

Da: sărută-mă Neculai, dar care dintre amândoi? și cum fiecare împingea din răsputeri ca să ajungem cât mai repede la sminteală, Neculai al meu își zeflemisea tizul, trăgea la ocheade și, pe sub masă, făcea soru-mi cu piciorul. Tudor urlă:

- Sfinte Hristoase! O s-o facem lată!...

- Lată rău, vericule!... Încuviințai eu.

Biata mama se ridică înfricoșată. Tot făcându-se că strânge masa, adună toate cuțitele care erau la îndemâna noastră, dar văzând că singur Tudor rămăsese înarmat cu un junghi înfipt la brâu, se duse să i-l ceară:

- Tudore, băiatul mamii!... Dă-ncoace junghiul...

Îngâmfat, Tudor îl scoase și-l aruncă în ușă. Bătrâna îl luă.

Apoi, venind cu aghiazmă și prăftoriță, boteză odaia, ne tămâie pe toți și se rugă:

- Dumnezeule mare!... Gonește pe Necuratul din astă casă, unde a venit să-și vâre coada și să-nvrăjbească pe oameni!... Trimite-l, Bunule, pă pustii!... Fie-ți milă de noi păcătoșii, spre lauda Fiului Tău, care s-a născut astăzi!...

Iar către mă-ta:

- Ieși de-aicea, fata maichii!... Du-te și mai ațâță focu-n tindă... Și roagă-te... Tu ești pricina răului!...

Toți bărbații se opuseră la plecarea „pricinii răului"!... Irimia psalmodie:

- La-să-ne fru-moa-sa pri-ci-nă a ră-u-lui!... Ce-am de-ve-ni noi băr-ba-ții, fă-ră fru-moa-sa pri-ci-nă a ră-u-lui!... Cavalul lui Dumitru răsună îndrăcit. De sub degete și de pe buze, viersul și cuvintele se revărsară:

Dul-du, dul-du, du-l du...

Dragu-mi-i paharu plin!...

Dul-du, dul-du, dul-du...

Și omul tânăr, nu bătrân!...

Dul-du, dul-du, dul-du...

Dintr-o săritură, toată lumea fu în picioare, și sârba făcu să se cutremure pământul. Tot jucând. Dumitru cânta din caval și mugea:

Săi, opincă, bate tare!...

Să s-audă la hotare!...

Dul-dul...

Și Costache Lungu:

Vinul bun și sfânta lene

Uită furca-n buruiene!...

Și lelița de soră-mea:

Dragu mi-i omu voinic

Când să-ntinde pă colnic!...

Iar Tudor, cârcotaș:

Dragu mi-i să bat, să zvânt,

Să culc omu la pământ!...

Neculai al lor:

Vinu-i rău, ocaua mică,

Crâșmărița frumușică!...

Și Neculai al meu ne dădu de rușine:

Nu-nvârti pe lelea iute

Că se fâsâie și pute!...

..............................................................................................................................

- Să bem!... Să bem!... sus bărdacele!...

- Să bem frățește!...

Băurăm frățește, doi câte doi, cu brațele încrucișate, capetele apropiate, ulcelele la gură. Și abia apucai să văd pe mama ta bând frățește cu prietenul meu Neculai, care se nimerise lângă dânsa, că, în aceeași clipă, bărdaca lui Tudor zbură ca vântul și se sparse în capul prietenului meu...

Ăsta fu semnalul, scânteia... Clipa care urmă fu o grozavă încăierare!... Oalele, farfuriile se făcură țăndări în capetele noastre. .. Mesele și băncile se răsturnară... Lampa se sfărâmă și se stinse... Rămaserăm pe întuneric... Și sub palida lumină a lunii, care bătea în zăpadă și se răsfrângea în geamuri, cineva ar fi putut să vadă o înverșunată luptă, în care șapte bărbați, șapte prieteni și rude, se bușeau vârtos, se însângerau cu vrăjmășie, fără să crâcnească și fără să știe de ce. S-ar fi întâmplat poate chiar moarte de om, dacă - atunci când nimeni nu se gândea să se domolească -vocea glumeață și înciudată a pescarului n-ar fi răsunat pe neașteptate ca o trâmbiță de pace:

- Sfinte Papuc!... La naiba, ce? o să ne scărmănăm așa până-n zori de zi!... Mie mi-e sete!...

Încăierarea se opri ca și cum ar fi fost trăsnită din senin! Râsete și încuviințări înflăcărate răspunseră strigătului nebănuit al unui vrăjmaș care se săturase de bătaie...

- Lumină!... Aduceți lumânări!... Și mai ales vin!... Unde sunt femeile?... Unde e piticul?...

Femeile, care fugiseră îngrozite, veniră cu lumânări aprinse, dar mama ta dispăruse, și tu, cu dânsa. Toate cercetările prin curte și prin șoproane fură zadarnice. Înșfăcându-te în brațe, singură comoară și singură grijă, ea o pornise pe jos spre Brăila, în plină noapte, înfruntând zăpada, frigul și lupii!... Se ducea spre gospodăria ei de văduvă geloasă de neatârnare și pătrunsă de singura-i datorie: aceea de a-și crește feciorașul!... Pentru dânsa se isprăvise cu cheful... Truda avea să înceapă chiar de a doua zi...

Dar asta era treaba ei. Treaba noastră fu s-o uităm pe loc, să golim odaia, să aducem vin și să încingem o vijelioasă chindie după cavalul lui Dumitru. Toți, în jiletci, cu fețele însângerate, cu veșmintele în zdrențe, cu vrajba potolită și în culmea chefului, îi traserăm un joc de duduitelea, strânși coapsă-n coapsă, bătându-ne joc de răni, ca și de piticul care țopăia în mijlocul nostru, cu urciorul pe cap, cu o mână-n șold și ferindu-se de loviturile de picior pe care i le trimeteam în spate.

..............................................................................................................................

Către revărsatul zorilor, ghiftuit de mâncăruri și beat mort, luam drumul cârciumii, singur, înfășurat în șubă, luptând cu omătul până la genunchi și nesinchisindu-mă o clipă de ziua Judecății de Apoi, pe care o vezi sosită.

Bolnavul tăcu... După puțin, își chemă servitorul și își bău porția de rachiu, în vreme ce Adrian căuta urma unei greșeli în istorisirea pe care o ascultase:

- Eu nu văd, unchiule, păcatul pe care crezi că l-ai săvârșit și care ar merita o astfel de pedeapsă cerească... Ai trăit după cum îți erau simțurile.

Anghel voi să râdă, dar nu făcu decât să-și înspăimânte nepotul cu o strâmbătură fioroasă.

- Nu vezi nici un păcat?! Sărmane prieten, ce-ți trebuie atunci pentru ca să-l vezi? Să-ți povestesc lucruri cumplite? Ei bine, iată ceva mai scurt și mai cuprinzător: Era pe vremea când mai speram să-mi trezesc femeia din somn, înșelând-o. Irimia, care nu de surda era fiul năbădăiosului pătimaș ce fu Cosma, mă lua uneori cu el și-mi dădea prilejuri de crailâc pe pleașcă. Dușman mărturisit al popilor, din cauză că tatăl său fusese ucis de mâna unui popă, omul acesta petrecea alegându-și ibovnicele printre soțiile și fetele slujitorilor altarului. La vârsta de șaizeci de ani, tânăr și mândru ca un stejar, el izbutea cu ușurință acolo unde un flăcău nu făcea nici o ispravă.

Irimia îmi arătă poteca. Iar cuibul de dragoste, la Cazasu. Ca să te duci, o jumătate de ceas călare, e de-ajuns. Îl făcurăm întâia oară ca și cum n-am fi căutat nimic. Era, așa, „ca să bem o dușcă", pe la vreun tovarăș. Crâșmarului îi place întotdeauna să gustărească și să paraponisească vinul altui crâșmar.

Ne aflam în toamnă... Vin nou, pastramă bună. Printr-un băiețel din sat, trimes la preoteasa nevrednică, aceasta făcea cunoscut lui Irimia că sfântul ei soț era dus de-acasă. Singur preot la Cazasu, el îndeplinea slujbe care îl chemau departe de comună, prin nenumărate cătune megieșe. Evlavia și eresurile țăranilor aveau nevoie de el în orice moment. Orice pricină era binevenită pentru a da fuga la popă, îl chemau pentru un botez, pentru o cununie, pentru o grijanie, ori pentru o înmormântare; și cu aceeași grabnică nevoie era chemat ca să ușureze durerile facerii unei femei sau ale unei vaci; ori ca să gonească stafiile dintr-o casă blestemată; să boteze o țarină stearpă; să slujească pe la pomeni și soroace; să citească rugăciuni pe o cangrenă, pe hainele unui om bețiv, pe capul unui nebun, ori pe acela al unui bolnav de ducă-se-pe-pustii. În sfârșit, se știa că între două slujbe la biserică, bietul popă era mereu călare, cu lucrurile preoțești la subsoară, gata să-și înceapă colindarea, de unde se întorcea uneori noaptea, târziu. Sufletele obidite îi luau urma și-l mânau din casă în casă, ca pe o Mesie a ținutului!

Mai e oare nevoie să-ți spun, Adriene, că omul acesta cinstit, drept și neobosit slujitor al credinței lui, nu merita jignirea noastră? Că merita și mai puțin o muiere și o fiică deopotrivă de stricate amândouă?

Iată ce nu m-am întrebat în ziua în care, condus de Irimia - să nu-l mai ție pământul - fusei mulțumit ca un cocoș văzând ocheadele cu care mă săgetau ochii focoși ai fiicei, nevasta unui biet poștaș, mereu pe drum și el, ca și socru-său. Eram mândru de barba mea neagră, de părul meu creț, de cămașa mea curată și de cizmele mele de lac!... Nu m-am gândit nici la răul pe care-l făceam aproapelui meu, nici la acela care avea să-mi ucidă sufletul. Și cu toate că sufletul meu nu era făcut pentru acest soi de plăcere, l-am gustat totuși. L-am gustat așa de bine, că am mai revenit.

De altfel, amândouă năpârcile erau făcute ca să uiți lângă ele tot ce nu era poftă trupească. Dumnezeu singur știa de ce lipise aceste plăgi de dorinți păgâne pe corpul unuia dintre slujitorii săi cei mai virtuoși. Preoteasa susținea că nici Dumnezeu nu știa de ce și ne lămurea această stângăcie cerească într-un chip glumeț: „știți poate, ne spunea dânsa, că Dumnezeu nu fu singur în ziua facerii omului și că Necuratul era de față... El se amesteca în toate, voia să fie pretutindeni și-l sâcâia neîncetat, în lucrările sale, pe Atotputernicul, care se apăra de dânsul cum putea. Privind la albeața orbitoare a aluatului divin, pe care Domnul îl frământa ca să scoată dintr-însul făptura lui cea mai desăvârșită, pe om, Necuratul avu o poftă neînvinsă de-a o murdări. Dar Creatorul o păzea cu mare grijă. Atunci, înșelând buna-credință a Stăpânului, Diavolul îi puse repede întrebarea următoare, arătându-i în același timp soarele care se ascundea din-dosul unui nor: «O, Doamne, tu care ești așa de înțelegător, de ce ai făcut ca un nor neputincios să spulbere strălucirea unui astru atât de puternic și să întristeze pământul, întunecându-l?» «Am făcut-o, răspunse Domnul, fiindcă vreau ca toate lucrurile pământești să fie văzute în lumini deosebite și pentru ca omul să n-aibă nici o siguranță, să se îndoiască de orice, afară de puterea mea». Împelițatul ascultă și se prefăcu că rămâne încurcat, dar în vremea asta izbutise să atingă cu coada aluatul dumnezeiesc, care deveni pe loc cenușiu. Ziditorul băgă de seamă și se miră. «De ce te miri? rânji Necuratul; coca ta pare cenușie din cauză că lumina s-a schimbat!» Dumnezeu se simți strâns în chingă și, din deșertăciune, nu voi să se dea bătut. El puse coca în tipar, îi dădu chip omenesc, suflă deasupra ei și-l făcu astfel pe Adam. Dar, vai, necurățenia luase și dânsa ființă!... Ea face parte din noi, și iac-așa!"

Și iac-așa!... Iacă niște ochi umezi și strălucitori cari străpung inima ca vârfurile de suliță... Iacă niște buze nerăbdătoare, cari n-așteaptă decât atingerea mustății și mușcătura bărbatului... Iacă niște sâni ascunși cu meșteșug pentru ca să fie și mai bine văzuți... Iată două lelițe, iată doi crai, patru făpturi pe de-a-ntregul stăpânite de coada Satanei! Nici urmă de amintire în noi de cugetul dumnezeiesc! Nici o virtute, nici o cuviință, nici o rușine, nici un respect! Două muieri și doi hăndrălăi, străbătuți de la creștet până-n tălpi de nemăsurata coadă a împielițatului!...

Și-am mușcat, Adriene, am mușcat din fructul oprit! și fructul ăsta mi-a plăcut așa de tare, că am devenit mai bun în legăturile mele cu oamenii. Iertai nevestei somnul ei păgubitor și n-o mai bătui. Față de cei nevoiași îmi îndoii mărinimia; iar cu cei care mă furau fusei mai împăciuitor. Și de dimineață până seara roboteam cu inimă voioasă...

Dar iacă!... Și iacă ăsta fu altceva... Căci, spune Eclesiastul: toate până la o vreme! O vreme pentru a râde, și o vreme pentru a plânge; o vreme pentru a îmbrățișa, și o vreme pentru a se depărta de îmbrățișări... Vremea asta sosi.

Într-o după-amiază înăbușitoare de vară, gustam, împreună cu Irimia, din plăcerea oprită și trecătoare, în casa preotului, casă îndepărtată de sat și singuratică. Poștașul se afla la treaba lui, iar popa era dus cu Zi-ntâiul prin cătune. Ne credeam la adăpost de orice surprindere și făceam să trăiască cu nesaț bucata de lut atinsă de coada Satanei, când mâna răzbunătoare a Domnului dădu ușa de perete, și în pragul ei apărură, ca niște grozavi judecători, preotul și ginerele său!... Plini de colb, galbeni ca ceara și drepți ca doi arhangheli, cel dintâi ținea în mână căldărușa și sfeștocul, iar celălalt, un băț noduros și geanta de scrisori.

Ei rămaseră pe prag, neclintiți, fără un cuvânt, dar noi cei patru vinovați sărirăm într-un ungher al odăii. Irimia înșfăcă un cuțit și fu gata să se apere. Eu încremenii de rușine. Femeile aplecară capetele cu falsă smerenie. Și iată că glasul Atotputernicului răsună prin gura slujitorului său batjocorit, dar tare în nenorocirea lui.

El zise cam aceasta:

„Pace vouă, răufăcătorilor!... Și pace să fie și cu voi, femei nerușinate!... Tu, Irimio, aruncă arma tăioasă, căci un preot, oricare ar fi jignirea ce-l lovește, nu intră în casa lui, nici în oricare alta, cu gândul să se răzbune!... Domnul singur va să judece pe cel drept și pe cel nedrept... Asta-i tot ceam să-ți spun ție, om fără inimă, fără rușine, fără milă. Dar ție, Anghele, ție vreau să-ți vorbesc mai mult, căci tu nu ești lipsit de inimă, nici de rușine, nici de milă. Ești nefericit, Anghele, în căsnicia ta, o știu... Dar tu cauți mângâiere în nefericirea altuia? Nu-ți vorbesc de mine. Eu sunt destul de tare ca să duc pe umeri o cruce pe care Domnul o îngreuiază, din zi în zi mai mult, ca să-mi rupă carnea care a dorit fericirea trupească, pentru ca să-mi aducă aminte că o femeie frumoasă și lipsită de bun-simț e ca un belciug de aur la nasul unui purcel. Dar privește pe băiatul ăsta care e lângă mine, care e ginerele meu din mânie cerească și care tremură ca o frunză moartă fiindcă se vede lovit de moarte în fericirea lui trupească, lovit de tine, om care nu ești lipsit de inimă, nici de rușine, nici de milă... Privește-l, Anghele, și află că o pedeapsă strașnică amenință pe acela care părăsește cărarea!... Am părăsit-o eu cărarea cea dreaptă, voind pentru mine singur femeia asta hărăzită de Dumnezeu ca să fie a tuturor oamenilor. Și iată, îmi primesc acum pedeapsa... Tânărul acesta a părăsit cărarea cea bună, strivind o dragoste curată și deschizând brațele lui unei fete care avea să fie necinstită, fata mea... Și el își primește pedeapsa... Tu, Anghele, îți vei primi-o pe a ta!... Nu-ți doresc nici un rău, dar răul e în tine; căci dacă e îngăduit patimei omenești să cadă peste ciumă luând-o drept curățenie, nu e îngăduit să te molipsești cu bunăștiință. Haide, ieșiți de-aici!... Pacea să fie cu voi, dar temeți-vă de Dumnezeu și de viermii cei neadormiți!

Ai auzit, Adriene? Viermii cei neadormiți!... Ei bine, iată-i!... sunt aci, sub zdrențele astea care-i acoperă, pe ei și hoitul meu viu... Mă rod cu încetul, de un an... Și de un an nu mai am nimica viu, decât creierul, capul.

S-a isprăvit cu moș Anghel!... Totul s-a topit!... Praful s-a ales de mândrele lui acareturi; de mândrii săi copii; de barba lui neagră; de cămașa lui curată; de cizmele lui de lac... Topit, corpul care n-a cunoscut niciodată osteneala și boala!... Și ceea ce niște grozavi ciomăgași n-au izbutit să prăbușească, viermii cei neadormiți au prăbușit!...

Singur creierul luptă cu bărbăție... El îmi slujește de felinar nestins într-o noapte fără de sfârșit, noapte care a început în seara când fiul meu a fost coborât în groapă... În clipa aia felinarul s-a aprins... Și n-a mai fost untdelemn pentru altă întrebuințare. Totul pentru el, pentru flacăra lui...

Așa am ajuns la mântuire!...

Șaizeci de oale de lut netrebnic care voiau să cuprindă pământul! Iată-le întinse în nesimțire!... Atâtea trebuinți, atâtea dorinți, atâta zbucium și atât de puțină veșnicie... Doamne, de ce fuseși așa de stângaci cu cea dintâi făptură a ta!... Capul, desigur, ne-ar fi fost de-ajuns.

Unde, în altă parte, mai bine decât în creier, găsit-am eu nemărginirea?... Și când mă gândesc că această nemărginire a fost redusă la nimic, respinsă ca un bob de nisip într-un colț al hârcei mele, ea, singura noastră veșnicie!... Toată încăperea umplută numai cu tărăboi... O tobă mare, care potopește ființa ziua și noaptea... Un foc de paie, care vrea să ardă templul, dar care nu face decât să-l afume, să-l înăbușe și să-l pustiască...

Cuget, de șapte ani, la tot ce se poate cugeta... Am citit de trei ori Vechiu și Noul Testament... Eclesiastul a spus într-un singur ceas tot ce se poate spune asupra vieții; niciodată n-o să se poată spune mai bine, nici mai mult, chiar dacă cineva ar cuvânta zece mii de ani fără întrerupere. Și , cu toate astea, tot deșertăciune e și aci, tot goana vântului!... Acolo unde înțeleptul acesta găsește un dram de fericire, încă nu-i fericire. Căci nu e vorba să găsești plăcere în viață, ci s-o faci să dureze - și nimic nu durează în lume... De altfel, nimerit ar fi să știm la ce pot sluji toate astea...

Iată de ce am părăsit viața și m-am întors către moarte.

Ești mort de îndată ce nu mai guști nimic... Sunt mort de trei ani... Dar nu sunt liber decât de șase luni, din ziua în care pleoapele mele s-au înțepenit deschise asupra veșniciei - și asta-i tot ce-am putut să fac să dureze... Ziua, ca și noaptea, mă lasă deopotrivă de nepăsător... Mă aflu peste tot; văd tot; simt tot; și nimic nu mă mișcă... Bucuria și durerea sunt piedici în drumul libertății...

De mai multe ori era cât p-aci să-mi iau tălpășița către cerescul Nimic, dar am simțit-o întotdeauna la timp. O simți. Când începutul Celui Nesfârșit s-apropie, îți vine să verși, și ceva te apasă la rădăcina nasului... Atunci, o clipă de nebăgare de seamă, și te-ai dus pe copcă.

Odată mă jucam în felul meu cu viața și cu moartea. Era în iarna trecută. Nu știam dacă era ziuă ori noapte; de mult asta nu mai are pentru mine nici o însemnătate. Mă plimbam... Cutare amintire veselă din trecut mă făcea să înclin spre viață, cutare alta, tristă, mă îmbia la moarte. Un țipăt disperat ce venea din depărtare mă umplu de dezgust: erau urletele de durere ale unui porc pe care îl înjunghiau în cătun, în ajunul Crăciunului... Uah!... Îmi amintii de porcii pe care îi înțepenisem sub genunchiul meu; de câte ori înfipsesem cu meșteșug cuțitul în inima care bătea aproape de subsuoara stângă, ori în golul molceluș al gâtlejului, după cum credeam mai bine... Uneori sângele cald îmi țâșnea în obraz... Dobitocul se zbătea sub mine, apoi ochiii i se împăienjeneau, era mort; îi dădeam una cu palma plină de sânge și treceam la altceva, la viață, așa cum dai o palmă pe bucile unei cumetre și treci mai departe...

Întâmplarea asta mă posomorî... Haosul năvăli de pretutindeni... Nemărginirea, amintirile se stinseră... Creierul îmi fu cuprins de o dulce lene, adormitoare... Un nod mi se urcă din stomac... O greutate între ochi... Mă duceam... Îmi zisei: „Prea bine!"...

Deodată, trei glasuri de băieți răcniră în cor la fereastră:

Bună dimineața la moș-Ajun!...

Bună dimineața la moș-Ajun!...

Bună dimineața la moș-Ajun!...

Apoi, ușa se deschise largă frigului și vieții, și smintitul meu, însoțit de trei băiețandri, intră în odaie, unde aripa morții mai fâlfâia încă. Sărmanul nevoiaș se sculase în zori, ca să-mi facă plăcerea asta, și atrăsese către crâșma fioroasă ceata de colindători care umbla cu moș-Ajunul!... Se împlinise șapte ani de când glasurile lor voioase nu se mai apropiaseră de ferestrele mele... Și n-aveam ca să le dau nimic din ce se dă de obicei: nuci, roșcove, covrigi, smochine...

Le dădui gologani. Ei îmi urară o „grabnică însănătoșire" și plecară, luând cu ei aerul rece și viața.

Privindu-i ieșind, uitai de moarte și-mi veni să plâng... Era Crăciunul, în sat... Și moș Anghel, bunul creștin de altădată, n-avea nici o nucă, nici o smochină, nici un covrig, ca să le dea băieților care umblă cu Bună dimineața la moș-Ajun!

*

Gura lui Anghel se lungi de la o ureche la alta, lăsând să se vadă două șiruri de dinți galbeni-negricioși, cari îi dădeau înfățișarea unui cap de mort. Adrian nu putu să-și dea pe loc seama dacă bolnavul murise, ori numai îi venea să plângă. Mâna dreaptă, aruncată afară din pat, începu să tremure într-o mișcare neregulată, care se îndrepta pe dibuite spre sticla de rachiu, pusă la piciorul patului. Adrian înțelese și se ridică să-l servească.

- Vrei să bei, unchiule?

- Da... repede... mă-năbuș...

Adrian umplu păhărelul și-l deșertă în gura deschisă. Paharul clănțăni între dinți, ca și cum bolnavul ar fi fost cuprins de friguri.

Efectul rachiului fu grabnic; alcoolicul se liniști.

- Am să mor numaidecât, Adriene... Drept orice moștenire, îți dau sfatul următor: opune-te din toate puterile, și până nu-i prea târziu, bucuriilor deșarte. Ele ne fac să suferim cel mai mult... Și e păcat!... Bucuria deșartă vrea să aibă viața noastră întreagă. Arde un butoi cu untdelemen și ne dă în schimb o măslină. E puțin. Prea puțin. Câinii ne ajung în patimă, dar ne întrec în cumințenie.

Aș fi vrut să-ți dau o pildă de nebunie omenească povestindu-ți viața lui Cosma, tatăl lui Irimia și rubedenie a noastră îndepărtată. Nu mă mai simt în stare... Povestea e prea lungă... Într-o zi, Irimia ți-o va istorisi el singur, și mai bine decât mine...

Dar eu îi iert lui Cosma ceea ce îmi iert mai puțin mie și deloc ție. Cosma n-avea creier; eu am avut numai o jumătate; tu însă știai la douăzeci de ani ceea ce noi n-am știut-o nici la cincizeci; tu știai că plăcerile ușoare ne fac să credem că ele sunt viața întreagă, că, în afară de ele, nu mai e nimic, pe câtă vreme tocmai dimpotrivă e adevărat. Acest dimpotrivă eu l-am știut prea târziu... Cosma nu l-a știut niciodată. Adrian se crezu în drept să-și spună gândul:

- Nu e nici o știință, unchiule, care să poată înfrânge o mare patimă, fără ca în același timp ființa însăși să fie înfrântă...

- Ce numești tu înfrânt?... întrebă Anghel, iritat.

- Numesc înfrânt omul care-și impune o altă viață decât aceea care i-a fost hărăzită.

Anghel clătină din cap:

- Ăsta e un om înfrânt? Atunci, cum numești tu pe omul ce nu-și impune o altă viață decât aceea care i-a fost hărăzită?

Adrian nu voi să ațâțe pe bolnav și tăcu, dar acesta îl întrebă din nou:

- Cum îl numești, nepoate?... Nu vrei s-o spui?... Nu se cheamă oare moș Anghel omul care n-a voit să-și impună o altă viață decât aceea cu care a fost menit?... Cunoști tu pe acest moș Anghel?... Vrei să știi unde a ajuns, trăind viața care i-a fost sortită?... Ei bine, Adriene, descoperă-mă!... Haide, înlătură boarfele astea; înfățișează-ți icoana lui moș Anghel, care n-a voit să-și impună alt trai decât cel hărăzit de soartă!... Înlătură și privește, mândre nepoate!... Ceea ce vei vedea, te va încredința mai bine decât o mie de cuvântări... Haide, ridică țoalele!...

- Scutește-mă, unchiule. Mi-e groază, îngână Adrian.

- Îți poruncesc să mă descoperi și să privești!... strigă Anghel cu sforțare.

- Iartă-mă, unchiule, fie-ți milă!...

Anghel, tremurând, duse cu greutate mâna stângă la buze și începu să fluiere. Băiatul sosi și voi să-i toarne rachiu. Stăpânul său îl opri:

- Nu... Nu vreau să beau. Curăță-mă întâi...

Zănatecul începu să arunce cu furie la pământ toate bulendrele; și pe măsură ce corpul se dezvelea, o duhoare de stârv umplea încăperea. Odată cu cea din urmă velință, Anghel strigă:

- Apropie-te, Adriene, și privește, în numele dragostei pe care am avut-o întotdeauna pentru tine!...

Cuprins de groază. Adrian se apropie, iar slujitorul îi făcu loc, înțepenindu-se ca un jandarm caraghios la picioarele bolnavului. Dar abia apucă bietul tânăr să vadă cele două rânduri de țurloaie și ciolane încremenite, albăstrui, precum și burta golită de mațe; abia ochii săi zăriră măciuliile șoldurilor străbătând prin pielea ruptă, că pe loc își acoperi fața cu mâinile și dădu buzna spre ușă răcnind:

- Grozăvie!... Grozăvie!... Ăsta e moș Anghel?!...

În aceeași clipă, un bătrân voinic, sumbru la față, bărbos și zdravăn de statură, intra în odaie. Adrian se izbi de pieptul lui larg. Musafirul îl prinse în brațe:

- Ce-i, Adriene? Te-nspăimânți de moș-tu?

La cuvintele acestea, Anghel întoarse capul spre cel ce intra și-i strigă:

- Irimio! Irimio!... Oprește-l... Nu-l lăsasă plece, rogu-te... Aci... aci... pe loc... vreau să-i povestești năprasnica viață a lui Cosma... Vreau s-o aud înainte de-a muri... Vreau să te aud spunând tânărului ăsta adevărul asupra nemerniciei patimilor. .. Bucuria înșelătoare a lui Cosma și suferințele lui vădite... Plăcerile zadarnice și scrâșnirile-i de dinți... Arată-i cruzimea Dumnezeului nebun care a făcut carnea pentru ca s-o chinuiască... Prăpădul care pândește pe cel ce se lasă târât de furia simțurilor... Dovedește-i, Irimio... Spune-i. Vorbește-i... de... de... Cosma.

Anghel tăcu pe neașteptate. Ochii i se pironiră în tavan. Mâinile i se încleștară.

- Haide... Irimio... Începe!... Istorisește cine-a fost Cosma..., mai adăugă Anghel, cătând în grindă.

Adrian voi să țipe, dar Irimia îi astupă gura cu palma. Apoi, rotind niște ochi fioroși, îl apucă de mână și începu, cu glas răsunător, întretăind cuvintele și uitându-se, când la muribund, când la Adrian:

- Cosma a fost omul cel mai pătimaș din vremea lui... Viața sa a fost o vijelie străbătută de trăsnete... Inima lui a cunoscut bucurii mari și chinuri supraomenești. Și Cosma a fost pedepsit cu moartea pentru nedreptățile, silniciile și greșelile lui.

.............................................................................................................................

Povestitorul se opri, dădu drumul mâinii lui Adrian și se aplecă peste fața încremenită a lui moș Anghel, pe care o cercetă o clipă. Apoi, cu privirea întoarsă către Adrian, Irimia vârî două degete în ochii larg deschiși, care ținteau cu înfiorare tavanul. Dar moș Anghel își păstră ochii mereu deschiși asupra nepătrunsei Veșnicii.