IV. „La japșa roșie“

La Japșa Roșie, bălțile sunt, totodată, mărinimoase și crude, ca tot ce e forță inconștientă pe pământ.

Aici, Siretul tună, amenință, distruge și creează, fără preget: aici izbește el, cu toată dragostea și cu toată mânia lui. Japșa Roșie este lăcașul unde el mai continuă să ardă untdelemnul sfânt al patimei lui contrariate. Cine vrea să-i violeze acest refugiu, e mai dinainte juruit pierzării.

Aci, bungetul stufos e des ca o perie și înalt de cinci metri. Solul e trădător. Megieșia, mai mult decât primejdioasă. Căruța, vita nu pătrund. Omul, această vită care intră peste tot, pătrunde, dar nu fără să iasă măcar cu o zgârietură otrăvită, pe care o va păstra toată viața.

Lupul e totdeauna prezent și gata să te sfâșie. Înțepătura țânțarului îți aruncă trupul în flăcări. Chiar și lipitoarea, atât de binefăcătoare în medicină, îți sare în obraz și te orbește. Țânțari și lipitori formează, în aer și în apă, o puzderie compactă. Lupii, strânși în haite, își deschid drum, suferind și ei aproape cât omul.

Asta e latura mortală a Japșei Roșii. Mai e una care te înnebunește.

De-abia a trecut o jumătate de ceas de când te afli în acest desiș, doborând cu târpanul o papură cum nu întâlnești nicăieri.

Și iată că o umezeală arzătoare îți taie răsuflarea, îți întunecă mintea și te face să-ți sfâșii vestmintele, să te lași gol. Șerpi de apă, inofensivi, ți se cațără până la gât, îl înconjură o clipă, zburdalnici, apoi săr în toate părțile ca niște țâșnituri de apă neagră. Atingerea lor e mai dureroasă decât o descărcătură electrică.

În vremea asta, mii de ațișoare vâscoase, subțiri și dese ca o casă de păianjen, îți imobilizează pielea mâinilor și a feței, într-un ceas, te pomenești cu ochii lipiți. Dacă aștepți momentul acela, nu mai știi pe unde să fugi, nici să-ți găsești căruța și drumul spre casă.

Și, cu toate astea, aci, la Japșa Roșie, bătrânul Andrei Ortopan, tatăl lui Mincu, a găsit cu cale să-și ridice o mândră colibă, să-și facă rost de muncă rodnică și să viețuiască.

Moș Andrei fusese, în tinerețea lui, popă. Din aprigă chemare; el slăvea pe Domnul și voia să slujească pe oameni. Dar, vai! El nu slăvea numai pe Domnul, ci toată viața cu care Creatorul îndoapă uneori anumite din făpturile sale umane. Și atunci, nu mai fu cu putință părintelui Andrei să slujească pe oameni, nici să slăvească pe Dumnezeul vlădicii lui, care-l goni din sfântul lăcaș.

Greșeala părintelui Andrei Ortopan fu gravă, chiar de la începutul apostolatului său: însurat și preot, el nu fu omul femeii lui decât o noapte, întâia din scurta lor existență comună. Apoi, bărbat frumos, el își pustii parohia și chiar județul. Popa Andrei fu zeul trupesc al tuturor zeițelor patimei trupești. Blesteme și binecuvântări se abătură, deopotrivă, deasupra capului său. În sfârșit, i se luă darul și fu împins în brațele satanei.

El avea atunci treizeci de ani, multă vlagă de cheltuit și nici un ban în buzunar. Andrei Ortopan dispăru în lume și fu uitat. După treizeci și cinci de ani, oamenii bătrâni din luncă recunoscură pe fostul preot, în persoana unui chipeș moșneag, cam zdrențăros, dar plin de vioiciune, plin de viață, mulțumit de toate și gata să vină în ajutorul celor învinși. Moș Andrei nu era singur. Un flăcău de șaptesprezece ani îl însoțea peste tot: era Mincu, fiu-său. Nu-i vedeai niciodată pe unul fără celălalt.

Acestea se petreceau într-o vreme de vară. Tatăl și fiul, lipsiți de adăpost, mânau pe unde îi apuca noaptea, roboteau oriunde era o pâine de câștigat, se hrăneau numai cu zarzavaturi și nu făceau nimănui nici un rău, dimpotrivă.

Unii încercară să le dezlege limbile, dar nu obținură nimic precis, fiul fiind prea tânăr ca să poată ști ceva, iar tatăl, cu toată firea lui deschisă, știind totdeauna să opună o tăcere înțeleaptă, curiozității sătești. La urmă, fură lăsați în pace. Apoi, nimeni nu-i mai luă în seamă.

Dar, într-una din zilele anului următor, cojanii văzură că cele mai frumoase coșnițe și rogojini ieșeau de la Japșa Roșie, purtate de spatele lui Mincu, care le ducea la târgul din Brăila.

Cum era cu putință?! Căci, să trăiești la Japșa Roșie, e ca și cum ai trăi în iad!

Și totuși...

Pe un grind, ceva mai ridicat deasupra nivelului mijlociu ai apelor, moș Andrei îngrămădise câteva mii de maldăre de stuf, pe care le înțepeni, cum putu mai bine, cu lut și pari. Astfel, bătătura micii lui gospodării fu înălțată cu un metru, dar asta nu ajungea, ca să-l pună la adăpostul inundației. Iată de ce el o înconjură de un parapet larg și înalt de doi metri, adevărat zid de fortăreață, făcut din două împrejmuiri de sălcii împletite și umplute între ele cu pământ. Salcia, găsindu-se în elementul ei, crescu de pretutindeni și cimentă cu rădăcinile ei parapetul.

„Acuma, frate Siretule, poftește de dă năvală!" își zise moș Andrei.

Siretul încercă, bineînțeles, și nu putu nimic împotriva lui Ortopan, căci îl vedem mereu ținându-se țeapăn în cetatea lui de la Japșa Roșie.

Afară de fiu-său, care-l ajuta în toate, moș Andrei n-are în preajma lui alte ființe decât un câine și două capre. Nici pasăre. Nici porc, nici vacă, nici cal, ca la orice gospodărie țărănească. Căsuța - două încăperi strâmte - e toată numai din lut, stuf și lemn de salcie. Într-una din odăi stă, impunător ca stăpânul lui, războiul de țesut rogojini și coșuri. În cealaltă, un pat de scânduri și soba. Ordine și curățenie, ori încotro ai întoarce privirea. Totul e aspru, bățos, monahal. Zidurile sunt văruite.

Nu vezi decât puține lucruri de gospodărie: o masă rotundă, joasă, trei scăunașe, o putinică pentru apă de băut, străchini, linguri de lemn, un ceaun pentru mămăligă și o oală de pământ. O ploscă și o pușcă cu două țevi sunt spânzurate în cui. Într-un colț, o ladă cu mălai, în alt colț, un sunduc conținând vestmintele și rufăria sihastrului.

În atelier, frumoase caiere de tei și papură cojită, atârnă pe pereți. Ele se torc la cicârâc, ca să slujească de urzeală și bătaie rogojinilor. Să le dezmierzi, e o plăcere. Să le torci, îți amorțesc mâinile. Caierele astea răspândesc un plăcut miros de fân cosit. Pe o gaură din tavan, te urci în pod, care e plin cu rogojini și coșnițe.

Această liniștită locuință, ocupând o mică suprafață, e împrejmuită de-o adevărată pădure de sălcii, care, crescând chiar în parapet, constituie o puternică apărare naturală împotriva înecului.

Operă de titan.

Pătrunzi înăuntru, pe un fel de urcuș care se oprește la nivelul bătăturii, deasupra căreia se înalță căsuța și împrejmuirea de sălcii. O tăietură, numai cât corpul unui om și ușor de astupat, deschide în parapet o trecere puțin comodă. Ea n-are poartă. Dar, de îndată ce intri, câinele latră furios. Un cap de patriarh umple cadrul interior al unei ferestre dinspre curte: o față arămie, jupuită, păroasă, cu o mare barbă cenușie; doi ochi, cu privirea pătrunzătoare, dar blândă, te fixează, ca și cum ar voi să-ți spună: Pace vouă !

Moș Andrei e foarte înalt și drept ca stuful, care-l ascunde de ochii lumii. Lunga-i chică o are toată trasă pe spate și adunată în coc, așa cum o purtau altădată preoții noștri. Corpu-i, pe care-l ghicești, după mișcări, mlădios și tare, este, de la gât până la glezne, învăluit într-o sutană de postav cenușiu. Picioarele goale în galenți. Mers de hoinar. Voce bogată de toate gamele bărbătești.

*

Era aproape de miezul nopții, când, în ziua aceea hotărâtoare pentru soarta Mincăi, moș Andrei își văzu feciorul sosind ca o furtună și, fără să rostească un cuvânt, aruncându-se cu fața la pământ, la picioarele sale, unde de-abia mai sufla.

Spectacolul ce-l oferă străzile unui oraș în care holera secetă oameni cu duzinile deodată, e mai puțin dureros decât acela pe care-l oferă o singură ființă umană, a cărei inimă e devastată de gelozia patimei trupești. E fiindcă, suferinței celor dintâi, moartea ajunge. Suferinței celui din urmă, moartea nu e de-ajuns, căci aceasta se teme să nu ducă chiar și în mormânt amintirea ființei iubite, pe care o abandonează dezmierdărilor altor mâini.

Andrei Ortopan nu cunoscuse niciodată acest martiriu, dar fiu-său era propriul lui sânge, și el încercă să-i vie în ajutor. Sforțările lui nu reușiră nici măcar să-l facă să rostească un cuvânt, ori să ridice un braț. El se resemnă să-l vegheze, șezând pe un scăunel și privind trupul cuprins de convulsiuni al fiului său. Nu pentru întâia oară, moș Andrei își vedea băiatul chinuit de această durere, pe care el o ignora: de câte ori Minca se ducea la curte ca să intervie pe lângă boier, pentru o nevoie ori pentru alta, de-atâtea ori lungi ceasuri de suferințe pustiau sufletul lui Mincu. Dar, într-un asemenea hal, el nu-l văzuse încă.

Bietul băiat, nu voia să supere pe bătrân, mărturisindu-i tot ce-i rodea inima. De altfel, neavând curajul să cerceteze mai de aproape, el nu știa dacă relațiile iubitei lui cu Mândrescu erau vinovate, ori numai prietenești. Totuși, de la ivirea lui Sima, el spuse tatălui său că, dacă cineva îi ia cu sila iubita, el va face moarte de om.

Moș Andrei luă încetișor pușca din cui și se duse s-o ascundă între niște maldăre de stuf, în dosul casei. El își zise: „Așadar, prietenul meu Alexe vrea să vândă pe fiică-sa lui Sima. Dumnezeu să-l pedepsească! Și, până la Dumnezeu, Mincu e în stare să-și facă dreptate singur".

Afară, cerul înstelat și liniștea firii îl îmbiată la o scurtă preumblare. El dădu drumul câinelui și plecă, în voioasa lui tovărășie, să hoinărească prin preajma locuinței de-a lungul Siretului.

Noaptea, sălbăticia locului și propria lui neliniște îi prinseră inima ca într-un clește. Andrei Ortopan îndoi genunchiul la pământ:

- Doamne! Doamne! de ce ales-ai tu făptura ta cea mai plăpândă, ca s-o strivești în chinuri pe care nu le cunosc ființe mult mai tari ca omul? Nevrednicul tău servitor îți mulțumește pentru toate patimele cu cari i-ai umplut inima, dar iată ziua plății din urmă: tu lovești în fiul meu și îmi întristezi bătrânețile! Trebuie, oare, să plătim mereu? Și de ce? Care e rostul zidirilor tale? La ce bun atâta simțire, dacă, cu cât te ridici mai sus deasupra animalității, cu atât trebuie să-ți răscumperi bucuriile, prin crâncene suferinți? Dumnezeule mare! Iartă pe păcătosul tău! Ușurează-mi fiul!

Dumnezeu, care e neînțeles, iertă pe Andrei Ortopan și îi ușură pe loc fiul, trimițându-i pe iubita lui Minca.

Ea se strecură ca o umbră, cu un pachet la subsuoară, pe când Ortopan se ruga, cu câinele lângă el, care-l privea nedumerit. Bătrânul, ca și tovarășul său, habar n-aveau. După ce închise câinele într-o cușcă cu gratii, care-l apăra împotriva unui posibil atac nocturn al lupilor și-i îngăduia să vegheze asupra locuinței, moș Andrei intră în casă. Mare îi fu mirarea, când văzu că Mincu nu se mai afla în locul unde-l lăsase:

- Lăudat fie numele Domnului! strigă fostul preot. Tot a putut să se scoale și să se urce în pod. Asta-i o minune!

Ortopan stinse lampa și se lungi pe patul lui de scânduri, mulțumind din inimă lui Dumnezeu. Dar, curând, niște șoapte ce veneau din pod, îl făcură să strige din nou:

- A! Minca a făcut minunea! Ei, oricum Domnul rămâie lăudat.

Și bătrânul adormi.

Cu un ceas înainte de-a se crăpa de ziuă, moș Andrei aprindea lampa și se așeza la război. Cu brațele goale până la umeri, mâinile de oțel înșfăcau cu dragoste vatalele și trânteau voinicește spata peste țesutul vegetal, care sporea văzând cu ochii. Toată casa era zgâlțâită. După fiecare bătaie, ca și cum ar fi voit să șteargă un praf inexistent, mâinile i se plimbau într-o largă dezmierdare peste toată suprafața nouă a rogojinii. Apoi, degetele lui alergau printre frânghiuțele de tei, introducând, din ambele părți deodată, fire moi de papură cojită.

Andrei Ortopan încheiase o rogojină și se pregătea s-o scoată din război, când, odată cu ivirea zorilor, un lătrat aprig îl făcu să tresară. El alergă la poartă.

Alexe Vădinoi sta țeapăn, cu pușca la spinare, galben ca ceara.

- Andrei! Dă-mi fata!

- Alexe! Fiica ta e a fiului meu! Cu voia lui Dumnezeu și a ei!

- Nu vreau să am un ginere, fecior de rogojinar!

Ortopan încrucișă brațele pe piept, plin de dispreț.

- Ai voi poate să-l ai de ginere pe Mândrescu! Ah, suflețelul curat al țăranilor noștri! Nu se află unul singur printre voi, care să nu vrea să fie în locul boierului și, ca el, să jupoaie pe aproapele lui! „Fecior de rogojinar"! Sărmane Alexe, care n-ai cu ce-ți cumpăra o cămașă!

- Ajunge! Am venit să-mi iau fata!

- N-ai s-o iei, decât trecând peste trupul meu!

- Atunci, vino!

Amândoi bătrânii coborâră colina și se opriră pe un mic platou dezvelit, deasupra Siretului.

- Cum vrei să ne luptăm? întrebă Ortopan.

- După moda veche, socot eu: luptă dreaptă, până ce unul din noi va rămâne la pământ...

- ... Ori va fi prăvălit în Siret! completă rogojinarul.

- Cum vei voi...

Ei se dezbrăcară în izmene, goi până la buric. Și, pe loc, cele două trupuri se înlănțuită într-o izbitură înăbușită.

Cu toată diferența de vârstă, partida era perfect egală.

Lupta, fără preget, dura de-un ceas, când soarele, ridicându-se deasupra pădurii de sălcii, împroșcă cu flăcările lui trupurile asudate ale celor doi potrivnici.

În clipa aceea, două voci - una de bărbat și alta de femeie - răsunară dedesubtul platoului. Minca și Mincu, înlănțuiți de gât, cântau:

Șapte gâște potcovite. Lele, draga mea. Au plecat să se mărite. Lele, draga mea.

Ortopan și Vădinoi, dintr-o singură voință, încetară lupta și alergară la Siret. Ei își văzură copiii, mergând pe malul apei, cu fețele aprinse de soare, fericiți.

- Vezi? zise Andrei. Ce mai vrei?

- Îmi vreau fata!

Cuvintele lor fură auzite de cei doi amanți, care se opriră înlemniți în fața ciudatului spectacol ce li-l ofereau părinții lor. Mincu voi să se repeadă, furios, în ajutorul lui tată-său. Minca îl reținu cu hotărâre. Și, punându-i mâinile pe umeri, îi șopti:

- Ascultă-mă! Nu putem nimic împotriva soartei. Mă duc acum cu tata și mă voi mărita cu Sima, dar nu voi fi niciodată a lui! Tu vei fi bărbatul meu, în văzul tuturora. Cu chipul acesta, el mă va goni într-o zi. Și, atunci, nimeni nu va mai avea nimic de zis.

Mincu lăsă capul să-i cadă pe piept. Minca i-l sărută cu patimă și luă drumul casei părintești.