V. Sima și bunăstarea lui

Sima Caramfil stăpânea la Brăila frumoase acareturi și învârtea un comerț întins, dar, spunând numai atât, nu-i de-ajuns, ca să înțelegi ce e un Sima și ce stăpânea el la Brăila.

Mai întâi, alde Sima nu vin pe lume decât prin părțile astea ale Orientului levantin. Ei vin totdeauna săraci lipiți pământului, buni și circumspecți, îndrăzneți și lași, inventivi și mediocri, generoși și avari, entuziaști și rigizi, șireți și mărginiți. Ei fac totdeauna avere. Uneori, ajung la bogății fantastice. Sunt incapabili să se ruineze din imprudență, ci numai din vreo patimă. Căci patima este în Orient o scânteie care strălucește în pântecul oricărui viermușor omenesc și poate, dintr-o zi pe alta, să devie un vulcan.

Patima lui Sima fu mândra „țața Minca", după cum o va numi-o, imitând pe micul Zamfir, vesela clientelă masculină a faimoasei lui cârciumi.

Sima Caramfil, conform legei orientale a parvenitismului eroic, se însurase, după optsprezece ani de servitudine vicleană, cu fata stăpânului său. Cu alte cuvinte, el nu făcuse, până la vârsta de douăzeci și opt de ani, decât să pândească o femeie urâtă și frumoasa ei zestre. El le avu pe amândouă, prețui cum trebuie pe cea din urmă și fu gata să crape de ciudă din cauza celei dintâi.

Dar Dumnezeul tuturor Caramfililor veghea: după trei ani de căsnicie câinească, nefolositoarea soție muri de-o moarte tot atât de naturală ca și urâțenia ei. Atunci, Sima se gândi la dragoste: „să caut o femeie care să n-aibă decât cămașa, dar care să fie cea mai frumoasă din tot județul“.

O găsi în împrejurimile Brăilei; și, numaidecât, dându-și seama de cât prețuia el lângă o frumoasă fată ca Minca, decretă că fericirea nu stă în dragoste, ci în bunăstare.

Moș Alexe îl crezu pe cuvânt și-i dădu fata.

Nunta avu loc în sat. Cu tămbălău. Se aduse de mâncat și de băut pentru două sute de guri. Șase țigani împărătești desfătară pe nuntași. Dar, desfătarea cea mai gustată, cea mai așteptată de către cumetrele satului - constatarea publică a nevinovăției miresei - Sima o respinse cu hotărâre. Pe la miezul nopții, el își urcă nevasta în docar, înșfacă hățurile și apucă drumul Brăilei, fără să fie văzut de nimeni. O luă cu el, în adevăr, „numai cu cămașa".

Foarte discret, o conduse într-un bogat apartament pe care-l pregătise numai pentru ea, și se retrase, cu un sărut stângaci, dar sincer, pe mâini. Această purtare delicată a omului urât de dânsa fu pentru Minca o surpriză care-o mișcă. Ea medită o parte din noapte și adormi, zicându-și că, la urma urmei, tragicul nu era poate chiar așa cum și-l închipuise dânsa.

A doua zi, la zece, ea era încă în patu-i parfumat, când Zamfir veni să miorlăie la ușă:

- Țățică! Dormi? Am venit și nu știu ce să fac.

Zamfir venise dis-de-dimineață, așa cum hotărâse ambele părți: frățiorul își va însoți sora, va sluji la cârciumă și, cine știe, va face poate carieră.

Minca se înfășură într-un frumos capot, deschise băiatului și-l îmbrățișă călduros. Puțin după aceea, o bătrână servitoare veni cu o tavă, aducând „cucoanei" gustarea de dimineață. Zamfir se îndopase de mult. El se uita la soră-sa, privea camera.

Mobilele, rufăria, veșmintele femeiești dintr-un mare dulap deschis, și nu-i venea să-și creadă ochilor. Minca îi surâdea, din când în când, gânditoare, bându-și cafeaua cu lapte, apoi îl întrebă:

- Unde-i el?

- E în curte, plin de praf din cap până în picioare, răspunse Zamfir pe nerăsuflate.

Cu privirea pierdută, Minca păru că nu înțelege. Băiatul continuă:

- E o curte, de zece ori mai mare decât a noastră, și plină cu care. Nenica Sima aleargă de la un car la altul, pe când le descarcă. El bagă mâinile în grâu, miroase, cântărește în palmă și țipă mereu la oamenii care măsoară. El găsește că banița nu-i niciodată destul de plină.

- Dar, cârciuma? Cum e?

- E mare ca o biserică și plină de cojani cari mănâncă, bea și așteaptă să fie plătiți.

- Bine. Du-te acuma de te joacă. Azi n-ai nimic de făcut.

Copilul ieși, cam speriat. Minca se îmbrăcă și trecu în lunga galerie cu geamuri, care dădea spre curte. De-acolo, ea se puse să privească afară, confortabil instalată într-un jilț.

Sima nu mai era în curte. Carele, unul după altul, plecau. Minca examină fețele țăranilor, care își vânduseră grânele bărbatului ei. Toți păreau resemnați, unii mai voioși, alții înjurând, dar cei mai mulți erau beți și nu tocmai nemulțumiți.

Ea încercă, apoi, să-și dea seama de valoarea acareturilor în care se afla. Netăgăduit, reprezentau o mare avere. Dar ce este o mare avere?

„E ceva fără suflet, își zise dânsa. E numai pentru un om și familia lui. Ei, și? Întru cât asta interesează pe ceilalți oameni?"

Minca porni în căutarea inimii soțului ei, voi să cunoască fizionomia acelei bunăstări de care el vorbea atât. Ea se întreba de ce lumea nevoiașă spunea atâta bine pe socoteala lui; întrucât marea lui avere, putea să ție de cald altora?

Ca s-o afle, îi trebui timp. Dar după o lună de cercetări - în care vreme nu făcu decât scurte incursiuni în acest domeniu - ea descoperi ușor ceea ce tot omul din popor, în Orient, e lacom să descopere la legendarii lui Sima, anume: o dărnicie nătângă și prudentă, trăind ca vai de lume lângă o zgârcenie țeapănă.

O arhitectură, datorită imaginației populare, a făcut ca jumătate din Brăila să fie zidită după un plan unic și sentimental. Cele zece străzi și bulevarde, perfect curbe și nesfârșite, care încing miezul orașului sunt, aproape în întregime, lipsite de case cu etaj. Fiecare proprietate e dreptunghiulară. Toate își au curtea și grădina lor, care reprezintă jumătate din suprafața totală a lotului. Cealaltă jumătate, paralelă curții, e ocupată de locuințe, care se înșiră, una după alta, în ordinea următoare: întâi, „casa de la față", compusă din mai multe încăperi, e și cea mai frumoasă; urmează apoi un șir de odăi, ca vagoanele unui tren, până în fundul curții și micșorându-și totdeauna confortul și capacitatea. Astfel, se găsesc oriunde camere pentru toate pungile și poți locui la Brăila pe un bulevard, plătind o chirie de mahala.

Proprietatea lui Sima Caramfil, situată tocmai pe bulevardul Carol, nu făcea excepție de la această regulă. Ba, și mai mult, ea exagera sentimentalismul, ori obiceiul pământului, făcând să trăiască, într-o promiscuitate de neconceput, chiriași de mâna întâi alături de adevărați paria.

Posedând două loturi într-unul singur și fiind așezată în colțul unei răspântii, această proprietate avea o formă pătrată, al cărei unghi drept își înălța cele două laturi de frumoase clădiri, una spre bulevard, alta spre o stradă destul de însemnată. Sima ocupa latura care dădea spre stradă, precum și tot colțul, impunător, compus din marea lui cârciumă-locandă-băcănie. Corpul de apartamente făcând față bulevardului era închiriat la oameni cu dare de mână.

A treia latură a acestui pătrat o formau imensele lui magazii, iar a patra, sau fundul, era un groaznic talmeș-balmeș de odăi împuțite, vechi, ruinate, rezemate unele de altele și pe jumătate scufundate în pământ, unde forfăia, ziua și noaptea, o adevărată viermărie omenească: hamali turci și armeni de la cărbunăriile din port, veșnic murdari, negri ca samarul din spate, mai toți holtei, culcându-se câte cinci și șase într-o odaie; tăietori de lemne, români și bulgari, cu neveste și puzderie de copii; apoi, găzari, zarzavagii și chiar unele haimanale puțin recomandabile.

Poarta cea mare de la curte nu se închidea niciodată, știut fiind că „la Sima Caramfil" era han. Un om de încredere veghea toată noaptea, gata în orice moment să întâmpine pe drumețul, cu sau fără căruță, care-i cerea adăpost și de-ale gurii.

Curtea, foarte mare, era totdeauna acoperită de un strat gros de paie amestecate cu baligă, grăunțe și noroi format din urina vitelor. Numeroși porci și nenumărate găini, aparținând lui Sima, se hrăneau și se făceau mari, numai răscolind în aceste gunoaie.

Privată proprie n-avea nici un apartament, oricât de boieresc ar fi fost. Toată lumea - chiriași ori bețivani - trebuia să străbată curtea, înotând în băligar până la glezne, ca să ajungă la cele trei latrine publice date cu var, care răspândeau o putoare nesuferită între magazii și cocioabe.

Adesea, câte un chiriaș mai cu vază, spunea lui Sima:

- Domnule Caramfil, de ce tolerezi dumneata aceste cuiburi de ploșnițe și de infecție, alături de frumoasele dumitale acareturi? Ești destul de bogat, ca să le faci să dispară într-o clipită și să ridici în locul lor superbe apartamente.

Sima începea, atunci, să-și frământe între degete vârful „ciocului" și răspundea:

- Asta-i treaba mea, nu a dumitale.

- Dar, frate, mulți dintre ticăloșii aceștia nici nu-ți plătesc chiria, de ani de zile...

- Pierzi dumneata ceva?

- ... Și apoi, să fim drepți, o astfel de vecinătate ne displace grozav!

- Ei bine, n-aveți decât să vă mutați.

Nu mai era nimic de înțeles.

Minca, însă, înțelese.

Rând pe rând, pasivă și febrilă, tăcută și guralivă, dar totdeauna simplă, naturală, ea se mișca în mijlocul acestei lumi diverse, ca peștele în apă. În mai puțin de cincisprezece zile de la sosirea ei, nu se mai văzu nici o cocioabă împuțită, nici o latrină scârnavă. Ajutată de câteva femei, ea zvârli în mijlocul curții toată mizeria umană ce se găsea în acele cotinețe, vărui, frecă, dezinfecta. Latrinele fură golite și înecate în fenol. Curtea fu răzuită până la pământ sănătos, apoi acoperită cu un strat de pietriș.

O adorară, sărac și bogat. Sima o privea cum se străduiește și-i spunea:

- Ce faci tu acuma, toată lumea o face la Paște. Dar curățenia asta nu durează la noi, căci murdăria face parte din însăși existența acestor nenorociți. Ai să te încredințezi, pe curând.

În mai puțin de trei luni, ea dădu dreptate bărbatului ei: curtea, cocioabele, latrinele, își reluară fizionomia lor obișnuită: scârnăvia. Ai fi zis că niciodată nu fuseseră curățate.

Și iată că o iarnă salvatoare se abătu la timp, dezinfectând întreaga fire cu gerul ei nemilos.

Totul amorțise. Minca însăși căzu într-un fel de toropeală. Timp de o lună, nimeni nu-i văzu fața. Stătea în camera ei, absentă, mută, mâncând mai nimic și slăbind văzând cu ochii.

Îi era dor de satul ei, de luncă, și chiar de viața trudită pe care o dusese acolo. Într-o zi, ea ceru soțului ei s-o lase să plece.

Sima fu cuprins de-o groază ucigătoare, dar, om practic, înlătură primejdia, ducându-se, pe loc, să încarce în două căruțe, pe Caterina - amica și tânăra mătușă a Mincăi - pe copilul ei și tot calabalâcul lor, făcându-le loc în chiar apartamentul nevestei sale. Aceasta se simți nespus de fericită. Caterina, a cărei viață de cusutoreasă nu era prea veselă, fu la fel de fericită, cu tot caracterul ei independent. Zamfir și Tudorel, regăsindu-se împreună, contribuiră cu zburdălnicia lor să creeze o atmosferă de familie celor două femei care îi adorau.

Sima recoltă, câtva timp, beneficiile acestei păci precare.

Cârciuma-locandă-băcănie a lui Sima Caramfîl era o adevărată uzină. Ziua și noaptea, plină de lume, ea nu închidea decât trei ceasuri din douăzeci și patru, de la unu la patru dimineața. Cele trei sectoare ale acestei uzine comunicau între ele prin niște arcade căscate. Cârciuma, ca o regină, ocupa centrul și forma unghiul străzii cu bulevardul. Locanda și băcănia erau flancurile ei. Din mijlocul cârciumii, unde trona tejgheaua, ochiul cuprindea totul.

S-ar crede că Sima era acest ochi.

Nu! Fusese odată. Apoi, conform legilor misterioase care conduc în Orient viața și averea tuturor Caramfililor noștri, el dăduse frânele afacerii pe mâna tejghetarului său, om de încredere, atotputernic, care avea, în același timp, să-l slujească și să-l fure, pentru ca la rându-i, într-o zi, să devie un Sima ori altceva.

Stăpânul nu apărea în prăvălie decât la întâmplare, și fără nici un scop. Din zori și până noaptea târziu, îl vedeai oriunde, afară de prăvălia lui: la oborul de cereale, unde nasul lui de șobolan se vâra în toate carele țăranilor; la bursa acelorași produse, din „misitii", când Sima, modest, smerit, pișicher, știa totdeauna să-și plaseze avantajos marfa-i proastă; la cafenelele din centru, unde el mirosea afacerile bune și le șterpelea acelora cari, netemându-se de el, le dezbăteau la nasul lui; la încărcările și descărcările cerealelor, când ochiu-i nu slăbea o clipă banița și răzuitorul; la vamă, când nu lipsea la nici una din recepțiile numeroaselor lui mărfuri venite din Anatolia, iar toamna, timp de două săptămâni, răsturna podgoriile cu susul în jos, cumpărând cât mai ieftin, dar plătind peșin, mari provizii de vinuri și rachiuri, printre cari unele, adevărate nectaturi, nu se găseau la Brăila decât în vastele sale pivnițe.

Femeia lui nu-l vedea decât pe apucate și totdeauna murdar, prăfuit, cu hainele în dezordine, cu fața de nerecunoscut, gânditor, preocupat. Masa lui: în picioare, cu un ficat prăjit, o bucată de pâine și un pahar de vin dinaintea lui pe tejghea, când tejghetarul se ținea țeapăn ca la cazarmă. Sima nu-l lua în seamă. El își savura mezelicul, pălăvrăgind cu clienții.

În jurul lui, bâlci, un du-te-vino neîncetat, răcnete, înjurături, căci totul era popular. Cârciuma nu se golea o clipă, de la deschidere la închidere. Mesele și scaunele erau totdeauna ocupate, și tot pe-atâta lume sta în picioare, cu paharul în mână. Băuturile curgeau valuri. Țărani și orășeni, de toate condițiile, aprinși de vin și de patimi, vorbeau toți deodată, cântau, urlau, gesticulau.

Băcănia, mai liniștită, își debita produsele unei lumi tot așa de împestrițate. Găseai tot ce-ți trebuia: „Coloniale și delicatese„, în care intra băcănia propriu-zisă, apoi fierăria, lemnele, pâinea, „mare asortiment de articole țărănești“: opinci, zeghe, botfori, putini, găleți, saci, coșuri, țoale, damigene, ploști, frânghii, hamuri și câte altele.

În locandă - unde toate erau gustoase, curate, dar servite „fără fasoane" -bucătăria își expunea mâncărurile în văzul tuturor, pe când grătarul lupta din răsputeri cu legiunile lui de fleici și mititei. Șervete nu se dădeau decât la cerere. Fiecare își sugea degetele ori le ștergea pe miez de pâine. Nici un bacșiș. Nici o reclamație.

Toată această întinsă afacere era complet lipsită de contabilitate și control. Tejghetarul încasa tot ce venea de la cârciumă și de la locandă. Băcănia își avea casa și omul ei de încredere. Seara, după miezul nopții, Sima venea cu un săculeț să ridice, din ambele tejghele, ce se găsea. Că fusese ziua „bună" ori „rea„, nu era nimic de zis și nimic de făcut. „Prinde orbul, scoate-i ochii.“

Totuși, fabrica mergea de minune și, la capul anului, Sima ieșea totdeauna la socoteală. Cei douăzeci și doi de servitori ai lui, ieșeau și ei la socoteală.

Numai Minca, după ce văzuse multe, de aproape, se întreba:

- Unde dracu e bunăstarea omului ăsta bogat? Ei... Nu văzuse, nici ea, totul.

*

Dar iată iarna. Ea ținu până la începutul lui aprilie și fu ucigătoare pentru cei nevoiași. Copii, bătrâni, ba și familii întregi pieriră de foame și de frig. Pe drumuri, cărăuși țărani fură atacați, ziua în amiaza mare, de haite de lupi, cum nu se mai auzise încă. Dintr-unul din aceste transporturi, compus din patru care a câte doi boi și din șase țărani, nu scăpă viu decât un băietan, care se întâmplase să fie cocoțat pe un mare car cu fân, de unde el asistase la sfâșierea tuturor vitelor, precum și a oamenilor cari, din nenorocire, mergeau pe jos ca să se încălzească. Jandarmii descoperiră pe băiat aproape mort de frică, îngropat în fan și înfășurat într-un cojoc.

Existența săracului își redusese nevoile la patru articole de primă necesitate: lemne, mălai, sare și chibrituri. Rareori tutun și, mult mai rar, săpun și gaz. Jumătate din lumea care intra „la Sima", în toiul acestei ierni, nu cerea decât articolele sus-numite. Cea mai mare parte le cerea pe datorie, iar restul le cerșea, pur și simplu.

În contabilitatea sentimentală și băbească a lui Sima Caramfil, era un capitol al pierderilor care prevedea, fie anul bun ori rău, o sumă oarecare destinată „mizeriei oricărui comerț mare", cum spunea Sima, ca să nu treacă drept un om slab. Prezența stăpânului nu era deloc necesară, pentru ca numitul capitol să fie respectat. Exista obișnuința, creată de Sima și devenită lege, să fie creditată clientela nevoiașă a prăvăliei și să dea de pomană săracilor ei. Acestea nu se făceau fără trăsnete și fulgere, dar se sfârșea, totdeauna, prin a credita pe unii și a milui pe ceilalți. Astfel, oamenii de încredere înlocuiau pe stăpân, până a îndeplini, cu multă îndemânare, chiar și această delicată datorie.

În iarna de care vorbim, limitele cele mai inflexibile ale acestui capitol, plesniră. Tejghetarul, depășit, alerga zilnic sus la stăpânii lui, să le spună că nu mai putea să facă față valului de mizerie care năvălea în prăvălie. Sima îi recomandă, la început, „să continue cu prudență", apoi, văzând că se îngroașă gluma, se duse să se instaleze el singur în băcănie, unde își petrecea ziua întreagă.

O mulțime deasă, așa cum se vede pe la biserici în zilele de sărbătoare, umplea băcănia. Aproape nici un om de muncă. Bătrâni, bătrâne și, mai ales, copii, trimiși de părinți, știind bine că inima omului „se înmoaie" mai repede în fața suferinței unui copil:

- Tata (ori mama) te roagă să ne mai dai de zece bani lemne (ori mălai)...

Aceștia erau cei cu credit. Alții, bătrânii, cerșeau:

- Domnule Sima! Murim de frig și de foame! Fie-ți milă! Dumnezeu să te răsplătească înzecit!

Stând pe scaun, cu două catastife pe genunchi, Sima examina situația fiecăruia, apoi căta în ochii omului. O luptă aprigă se dădea atunci în el, între interes și nevoia de-a face bine. Cu fruntea încrețită, cu buzele strânse, cu pleoapele abia întredeschise, el privea la viscolul de-afară și își freca nervos vârful bărbuței. Din când în când, câte un oftat înăbușit îi umfla pieptul. Uneori privirea i se pironea asupra unei fetițe atât de îmboborojite în zdrențele mamei sale, că de-abia i se mai vedeau obrăjorii ofiliți. În momentele acelea, mulțimea se agita, fiecare voind să atragă asupra lui atenția binefăcătorului. Bătrânii își strâmbau și mai tare fețele lor strâmbate de mizerie, clătinând din cap și miorlăind cuvinte neînțelese. Băieți cu ghebe hărtănite, lungi de se încurcau în ele, și cu căciuli ce le cădeau pe nas, țineau capul pe spate, ca să urmărească, cu o privire inteligentă, mișcările aceluia de care atârna viața lor. Adesea, ochi care trădau o foame năprasnică, începeau să fixeze, hămesiți, grămezile de pâine caldă, cârnățăria, brânzeturile.

Sima îi cunoștea pe toți, la cei mai mulți le știa și numele. Pe unii îi văzuse născând; pe alții, îmbătrânind. Privind la copiii din fața lui, se gândea la cei cari îi așteptau acasă, și își rememora ocupația și gradul de moralitate a fiecăruia.

Această mizerie, pe care o avea sub ochi, făcea parte integrantă din comerțul lui. Ea îl îmbogățise.

- Dar bine, frate, - întreba el deodată pe câte-o femeie - bărbatul tău a muncit mult în vara trecută. N-a pus nimic deoparte?

- Nu, domnule Sima: a băut tot.

Și Sima știa la cine omul „băuse tot".

Aceste ședințe durau câte-o jumătate de oră. Ca să-și poată învinge egoismul, Sima avea nevoie să-și umple ochii cu chipul suferind al fiecăruia din acești nenorociți. La sfârșit, ridicându-se greoi, el făcea semn tejghetarului să înceapă distribuția merindelor.

O înfiorare plină de chinuri străbătea atunci sărmana asistență. O întrebare încleșta toate inimile: „Avea-voi și eu partea mea?“

Era oprit să dai buzna, sub pedeapsă de-a fi alungat. Sima voia să guste solemnitatea acțiunii lui, căci, pentru el, pomană ori credit lipsit de garanție, era totuna și se înscria în același capitol al pierderilor.

Ghemuit pe scaunu-i, aproape nemișcat, el hotăra rândul fiecăruia, arătând cu degetul pe acela care avea să-și primească porția de lemne și mălai. Deseori, îl vedeai scoțând un copil din grămadă. Îi lua mâna:

- Mama ta e cel puțin sănătoasă?

- Uneori... Alteori, nu.

Aproape totdeauna, era vorba de-o muncitoare văduvă cu mai mulți copii.

- Dă, aici, trei pâini și o jumătate kilogram de slănină.

Sau:

- Dublează, aici, porția de lemne și pe cea de mălai.

În fața unui copil, pe al cărui tată îl știa om de treabă și fumător pasionat, comanda:

- Adaogă, aici două pachete de tutun.

Când răsunau cuvintele: „slănină„, „brânză“, „măsline„, „tutun“, numeroși ochi se aprindeau de-o poftă care-ți sfâșia inima.

Unul după altul, mari și mici, plecau, toți cu brațele pline. Stând lângă Sima, tejghetarul însemna suma totală a merindelor fiecăruia.

Adesea, aveau loc scene care nu displăceau lui Sima: o femeie cădea la picioarele lui și i le săruta; un moșneag îi lua mâinile și i le uda cu lacrămi. Numai copiii se retrăgeau fără să rostească un cuvânt, dar cu ochii mari deschiși asupra acestui omuleț, care putea să hrănească și să încălzească atâta lume.

Share on Twitter Share on Facebook