VIII. Răzbunarea lui Sima

După o săptămână, ape și oameni putură, în sfârșit să răsufle - deopotrivă de obosiți în urma îmbrâncelii suferite și acomodându-se fiecare cu locul neprevăzut, pe care cerul li-l impusese vremelnic.

Locul, pe care-l ocupau apele, era o înfundătură vastă de vreo sută de kilometri pătrați, adică toată albia milenară a Siretului, formând vărsătura lui. Dar, în această albie căscată, plină de buclucuri, existența apelor era precară: prea multe obstacole omenești și nici o mișcare. Ele nu puteau decât să clocească, cu timpul, ceea ce nu e pe gustul apelor. Lor le place via alunecare între două maluri mereu noi și sub ceruri mereu împrospătate.

Or, aici, ele zăceau într-o imensă groapă plină de case, de grajduri și de latrine, care le stăteau în gât.

Astfel, mortala tristețe acvatică le cuprinse de îndată ce nu se mai simțiră împinse înainte. Ele căscau la cer și la soare, cu o gură largă de o sută de kilometri pătrați. Nu puteau să mistuie ce li se băgase cu sila în pântec și începeau să aibă niște râgâieli, ce se traduceau prin milioane de bășicuțe albicioase, de care suprafața lor se acoperea din ce în ce mai mult.

Oamenii, mai practici, căutară să se obișnuiască cu răul. Timp de-o săptămână, ei se plânseră, gâlcevitori, de-a nu ști unde să-și pună lucrurile. Mamele n-aveau un loc destul de bun, unde să adăpostească prețioasa zestre a fetelor lor. Bărbații n-aveau scânduri și cuie îndeajuns, ca să le facă acest loc, mereu neîndestulător.

Cele dintâi, nu-și găseau liniștea decât după ce-și băteau bine fiicele. Cei din urmă, după ce loveau în grămadă. Iar tinerețea, astfel ciomăgită, își lua revanșa, dându-și frâu liber patimei, în plimbările nocturne prin porumbiște ori pe drumuri singuratice.

Dar la capătul săptămânii care urmă înecului, lagărul sfârși prin a lua fizionomia lui definitivă. Ea era, topograficește vorbind, aceea a satului, adică, colibele se apropiau între ele ori se depărtau, după simpatia ori antipatia reciprocă a viețuitoarelor. Singur Alexe Vădinoi găsi de cuviință să-și aleagă un loc cu totul izolat de parcul comun. Moș Andrei, mai uman, se așeză în vecinătatea copiilor lui, a căror colibă se afla în mijlocul lagărului.

Nu din întâmplare ea ocupa acel loc.

Minca știa că înecul avea să dureze mai multe săptămâni, înainte ca reîntoarcerea în sat să fie cu putință. În vremea asta, existența trebuia să-și reia cursul. Gospodăriile urmau să aibă nevoie de-o cârciumă-băcănie, care să le furnizeze toate cele trebuincioase. Minca le dădu o astfel de prăvălie, mărinimoasă, așa cum o înțelegea ea, și o puse în mijlocul taberei.

Un căsoi de scânduri, acoperit cu stuf, se ridică, după câteva zile, alături de coliba lor. El fu încărcat cu mărfuri bune și variate, cum nici în oraș nu se întâlneau, decât rareori. O mare streașină de trestie, formând terasă, invita la umbră o lume pârjolită de călduri tropicale și lacomă de băuturi răcoritoare.

I se puse la îndemână de toate, pentru toate gusturile, toate vârstele și toate pungile: vin, rachiu, sifon, limonadă, pepeni verzi și galbeni, totul vârât într-un beci adânc, de unde orice articol ieșea rece, ca de la gheață.

Bineînțeles, vânzarea se făcea mai tot timpul pe datorie, oamenii neavând de unde câștiga un ban. Dar țața Minca, crâșmăreasă pasionată și stăpână acum pe capul ei, n-o lua în seamă. Ea dădea, dădea sufletul ei cald, odată cu marfa.

Să vezi mulțumirea ori bucuria pe cari le făceau să strălucească în ochii cuiva, un kilo de pâine ori de mălai, o bucată de brânză, un pepene luat de un copil pofticios, ori chiar și o lumânare de cinci bani însemna pentru țața Minca mai mult decât dacă i-ai fi oferit o coroană de regină. Ea se bucura, mai abitir decât posesorul articolului luat „pe credit" ori dăruit.

Cu privire la băuturile alcoolice, ea avea o atitudine deosebită, neadmițând nici un fel de „beție rece", chiar dacă i-ai fi oferit aur.

- Vinul, zicea ea, nu este o băutură, așa cum pâinea e o hrană. El e mai mult o patimă - o patimă care trebuie să fie frumoasă, adică un simț care să înalțe pe om, altfel e o depravare. Și, dacă e lipsit de o asemenea patimă, omul poate să bea apă, dar el nu poate să mănânce pietre.

Ea nu ținea nici o socoteală de ce vindea pe datorie. Datornicii ei veneau, însă, cele mai adesea, să-i plătească atât cât puteau.

În timpul celor trei săptămâni cât apele rămaseră staționare, afacerile crâșmei fură destul de rele, și țața Minca trebui să ia din economiile ei, ca să garnisească din nou rafturile golite. Apoi, începu retragerea: apa scăzu până la o jumătate stat de om.

Atunci, toată lumea se năpusti asupra peștelui, și banul apăru în toate mâinile. Se pescuia în toate chipurile: cu plasa, cu chipcelul, cu furca de fier, cu „hodorogul" și chiar cu mâna. Peștele, mare și mic, se vindea prin mahalalele Brăilei, cu prețuri cari îngăduia oricui să mănânce, când îi poftește inima.

Numaidecât, crâșma cunoscu o prosperitate, care înspăimântă pe țața Minca. Plata datoriilor și vânzarea zilnică aduseră bani cu duiumul, deși câștigul era foarte mic. Atunci văzu ea cum se fac averile și până unde Sima nu era, de fapt, decât un fals filantrop, sacrificând doar o parte din surplusul unui câștig, care era aproape o hoție.

Lagărul luă acum o înfățișare zilnică, pe care satul n-o avusese niciodată. Dimineața se pescuia, până seara se vindea peștele la Brăila, iar noaptea se chefuia în draci. Crâșmarii de prin împrejurimi, care nu puteau înainte să țină piept concurenței ce le-o făcea Minca, primiră acum cu brațele deschise pe toți bețivanii.

Țăranii începură, întâi, prin a se îmbrăca. Apoi, cum peștele se vindea bine, ei trecură repede la chefuri. O parte din bani era lăsată pe loc, în mâinile crâșmarilor din oraș, de unde se întorceau adesea în trăsură și însoțiți de lăutari. Noaptea, târziu, nu mai auzeai decât cântece, certuri și bătăi.

Speriate de stricăciunea bărbaților, mame și fete trebuiră să se ducă ele însele să prindă pește, să-l vândă și să facă provizii de bumbac de urzit, singurul articol pentru care aveau nevoie de „bani mulți". Lâna o luau de pe spinarea oilor lor, așa că, urzeala cumpărată, ele erau asigurate de viitoarele țesături de iarnă.

Dar, această mină de aur, ce-o constituia peștele, deschise femeilor perspective neașteptate.

Retragerea toată a apelor dezveli, în văzul tuturor, gropi și văi în cari era mai mult pește decât apă. El se zbătea la lumina zilei și trebuia să moară. Femeile îl încărcară cu lopata, umplând căruțe întregi, îl puseră la saramură și plecară chiar ele să-l desfacă prin satele depărtate de Dunăre și doritoare de pește.

Atunci, fiecare putu să vadă cu cât femeia e mai morală decât bărbatul. Ele se întoarseră cu basmalele pline de bani frumoși, pe cari îi încredințară țaței Minca, îmbunătățiră viața casnică, reparând o căruță, cumpărând o unealtă, îmbrăcând copiii și hrănindu-i mai bine. Tot lagărul se înveseli, nu de chefuri porcești, așa cum făceau bărbații, ci de apariția unei mulțimi feminine în rochii de toate culorile, cari străluceau în soare și erau bucuria ochilor.

Țața Minca fu cea mai fericită. Ea deveni confidenta tuturor gospodinelor, precum și casa lor de economie.

Dar farmecul acesta avea să fie rupt cu brutalitate.

Nu se mai știa nimic de Sima. Se credea că consimțise la o despărțire de fapt, așteptând divorțul, când, într-o noapte, foarte târziu, ciocănituri violente în ușa colibei lor, treziră pe cei doi amanți.

- Cine-i acolo?

- Deschideți, în numele legii! răspunse un glas ursuz.

- Dați-ne voie să ne îmbrăcăm, replică Minca.

- Deschideți imediat, ori spargem ușa!

Minca deschise, oferind legii spectacolul unei tinere perechi în cămașă de noapte. Un om înalt și slab intră cel dintâi. Dinapoia lui se țineau doi gardiști și Sima. Omul slăbănog scăpără un chibrit. Minca îi prezentă o lampă, pe care el o aprinse. Era comisarul de poliție, încins cu o eșarfă tricoloră.

El luă loc pe un scaun și începu interogatoriul.

- Dumneata ești Minca, soția domnului Sima Caramfil?

- Da.

- Și dormi aici, cu tânărul acesta?!

- După cum vedeți.

- Dar asta-i flangrant delict de adulter. Vă declar arestați pe amândoi.

Li se puse „gabrioletele" la mâini, fără măcar să li se îngăduie să se îmbrace. Minca protestă:

- Cred că n-o să ne duceți în oraș, în halul acesta. Legea nu poate să admită asemenea lucruri. Și apoi, mi-e frig.

Comisarul mormăi.

- Eu sunt legea! Și-o să ieșiți un moment afară în halul acesta! Apoi, vă veți îmbrăca.

Fură scoși afară, și comisarul procedă la un simulacru de percheziție, răscolind, ici și colo, fără să ia nimic.

În vremea asta, numeroși țărani, treziți din somn de zgomotul celor două trăsuri cu cari veniseră vizitatorii nocturni, alergară la cârciuma Mincăi. Unii aveau în mâini felinare.

Văzând pe Minca și pe Mincu în cămașă, ei se opriră, toți, la distanță, fără un cuvânt, fără un murmur. Unii o șterseră înapoi. Alții așteptară să vadă ce e, femeile mai ales. Ele își acopereau fața, ori numai gura, cu mâinile și se văicăreau încet, clătinând capul.

Cei doi „vinovați" păreau nepăsători. Ei se țineau drepți, priveau lunca și tremurau de frig. Li se dădu voie să se îmbrace.

În clipa aceea, sosi moș Ortopan, în fugă. Minca îl chemă în colibă, făcându-i semn să tacă, îi încredința cheile crâșmei și-l îmbrățișă. Bătrânul era foarte mișcat.

Puțin după asta, cele două trăsuri luară drumul Brăilei, ducând spre pușcărie tot ce lagărul avea mai sănătos, un om și o femeie care se iubeau.

*

Fură condamnați amândoi la cincisprezece zile închisoare corecțională. Sima o voise și o obținuse, așa cum obții ce vrei în țara noastră, când ești bogat. Tot el ceruse comisarului ca „mizerabilii" să fie scoși afară în cămașă, ca să-i vadă toată lumea.

Contrar așteptării sale, gândul și atitudinea țăranilor s-au întors împotrivă-i.

Totuși, nenorocitul nu avea un suflet atât de josnic. Numai turbarea soțului, disperat de ultragiul ce i se făcuse, l-a putut împinge la o astfel de josnicie. Și, odată pe panta asta, el nu se mai opri. De altfel, o mulțime de ticăloși, cu care se înconjurase în tristețea-i bolnăvicioasă, îi recomandau cele mai sinistre ignominii.

- Dezbrac-o în pielea goală, pe stradă, și biciuiește-o!

- Taie-i pletele!

- Atrage-o într-un loc sigur și dă-o pe mâna câtorva țigani, să-și râdă de trupul ei!

Dar Sima își iubea femeia. El o iubea acum cu o inimă chinuită de sentimenul unui rău consumat. Și, când acest sentiment pune stăpânire pe o inimă sfâșiată, nu mai e vorba de iubire, ci de chinurile morții. Sufletul lui Sima trăgea de moarte. Pentru el, era totuna, dacă Minca se reîntorcea sub acoperișul lui, ori dacă rămânea cu Mincu. În ambele cazuri, el o considera pierdută.

Îmbătrânit, slăbit, nedormind și nehrănindu-se decât atunci când nu mai putea să se țină pe picioare, el își petrecea nopțile blestemându-și viața și averea. Nu se mai interesa de nimic, nepăsător chiar în fața hoțiilor, cari se săvârșeau sub ochii lui. Într-o noapte, pe când sta la fereastră și contempla curtea luminată de lună, el văzu pe tejghetar scoțând din depozit și încărcând într-o căruță saci și lăzi cu marfă, a căror valoare o evaluă, fără să se miște: „O mie de lei cafea verde și patru sute de lei zahăr". Un venin, încă necunoscut, îi otrăvea sângele: o ură care cuprindea tot ce există. Moartea nu-i era de-ajuns, și viața îi era de nesuferit. El ar fi dat toată averea lui, ca să nu mai aibă memorie. Da! sărac, cerșetor, dar să nu mai aibă amintirea acestei grozăvii, care îi sfâșia sufletul și-l înnebunea.

În starea asta sufletească se afla Sima, când, în ajunul liberării din închisoare a celor doi amanți, o idee îi veni și-i aduse o mare ușurare: „Am să pun niște derbedei să-i huiduiască!"

El tocmi o bandă întreagă. A doua zi, la ora când se deschide poarta temniței, toți erau postați la locurile lor. Sima se ținea la o parte, cu o bucurie bolnăvicioasă în inimă: „Am să-i strivesc de rușine! Tot bulevardul are să râdă"!

Minca și Mincu apărură, dar se opriră un moment la poarta închisorii, ca și cum lumina zilei i-ar fi orbit. Apoi, cu un pas nesigur, cam clătinându-se, se îndreptară spre Bulevardul Carol, plin de trecătorii ce se duceau în port.

Deodată, două lungi huiduieli izbucniră din dreapta și din stânga lor:

-Hu-o!... Huo-o!

Huiduiții și trecătorii se opriră, țintuiți locului. Nimeni nu înțelegea nimic. Dar Minca zări pe Sima și înțelese. Palidă, îndârjită, ea așteptă să se repete huiduielile și atunci, hotărâtă, încolăci un braț pe după gâtul amantului ei. Acesta îi cuprinse mijlocul. Și amândoi, cu trupurile lipite unul de altul, cu fețele înveselite de necaz, începură să pășească încet, țanțoși, privind țintă la Sima și cântând, ca altădată, populara flecărie:

Șepte gâște potcovite, Leleo, draga mea...

Sima rămase înmărmurit. Minca îi trecu pe sub nas cu amantul de gât, legănându-se ca niște rățoi, râzând și cântând, de-ți era mai mare dragul să-i privești.

Huiduielile amuțiră, iar unul dintre nemernici se apucă cu mâinile de burtă și-i strigă lui Sima:

- Apăi, coane Sima, să-ți fie lelița sănătoasă, că noi n-avem ce-i face!

Share on Twitter Share on Facebook