VII. Înecul

Un bătrân pescuitor de raci, cu privirea blândă și mustața groasă, ducându-se la treaba lui, trecea în fiecare dimineață pe „la Sima". Era cel dintâi mușteriu al crâșmei, acela care pătrundea odată cu aerul rece al zorilor, la deschidere.

Îl iubeau toți, nu numai fiindcă era „bun la saftea„, ci și pentru firea lui liniștită. Cu sacul în spate, cu toiagul în mână, el trecea pragul, dând o părintească „bună-dimineața“, care mergea drept în inima băiatului de prăvălie, ai cărui ochi erau încă plini de somn, și sufletul greu de necazuri. El nu făcea decât să dea de dușcă, țuiculița-i obișnuită, și pleca:

- Sănătate bună, fiule!

Adesea, la sosirea pescuitorului de raci, Sima și Minca se aflau în dugheană. Așa se întâmplă și în dimineața aceea de iulie. Ei ședeau, posomorâți, fiecare pe scaunul lui, când bătrânul intră, salută, își bău rachiul și zise, plecând:

- Crește Dunărea!

Oricât de neînsemnată ar fi fost vestea asta, ea îi făcu pe cei doi soți să tresară pe scaunele lor. Sima se ridică și o tuli, ca înțepat de-o viespe, fără să spună un cuvânt nevesti-si. Aceasta, cu fruntea încruntată, cu privirea răutăcioasă, luă un creion și se puse să întocmească o listă de mărfuri ce trebuiau comandate numaidecât.

De la acel Întâi Mai revelator, soții Caramfil erau, din motive deosebite, bolnavi la suflet. Pe zi ce trecea, ca și Dunărea, inimile lor se umflau sub asaltul valurilor de patimi contrariate. El știa că femeia lui, numai datorită vreunei minuni se mai afla sub același acoperiș cu dânsul, și gândul de-a o pierde îi devenea zilnic mai penibil decât moartea. Iar dânsa, călcând în picioare toate stavilele convenționale, da frâu liber dragostei ei pentru Mincu și pentru traiul lui sănătos.

Cât despre Mincu, acolo la Japșa Roșie, nici el n-o ducea mai bine. Și, în zilele acelea de iulie, privind cum crește Siretul, i se părea că propria lui inimă se umflă. Dar el mergea departe de tot: ,Am să-l omor pe Sima!"

Așa cum pescuitorul de raci o făcea pe malul Dunării, în grija-i de-a nu-și vedea primejduită pâinea zilnică, Mincu înfigea în fiecare seară un băț în nisipul Siretului ca să însemne creșterea apelor. În dimineața următoare, el alerga într-un suflet să constate că în timpul nopții bățul fusese cu mult depășit de apă. Și el vedea în năvala Siretului o confirmare a năvălitoarei sale patimi pentru Minca.

Alde Caramfili n-aveau cum să înfigă și ei bățul, ca să însemne creșterea apei, dar pescuitorul se însărcina să li-l înfigă el în inimă, anunțându-le, calm, în fiecare dimineață.

- Crește Dunărea, crește!

Și iată-i lacomi de această veste. Acum, ei nu lipseau o singură dimineață de-a fi prezenți la sosirea bătrânului. Iar când acesta, temându-se să nu-i plictisească, voia uneori să plece fără să le mai vorbească de starea fluviului, cei doi soți se repezeau după el, într-un glas:

- Dar Dunărea, moșule ?

Moșul întorcea capul, liniștit.

- Crește mereu!... Dacă mai merge cu iuțeala asta, o să avem înecul, pe curând.

El veni, pe pământ, ca și în sufletele chinuite.

Era pe la începutul lui august. De două zile, consfătuiri tainice și repetate aveau loc între Minca și Caterina. Sima le simți. Își abandonă toate treburile și le urmări de aproape, cu multă prudență. Așa că femeile se crezură tare șirete, când, într-o zi, anunțară lui Sima, ca un fapt fără nici o însemnătate, dorința lor de-a nu mai locui la un loc: Caterina urma să se mute. Sima nu manifestă nici o surpriză, veni cu două căruțe și mută pe Caterina în oraș. Dar cusutoreasa nu era singura care pleca. Minca se pregătea și dânsa. Bineînțeles, ea n-avea nici un fel de bagaj de încărcat în căruțe, ci doar o boccea, pe care o pregătise într-o seară, în mare taină.

Totuși, Sima o văzuse. Și pe loc, se închise în camera lui, zăvorându-se. O zi și o noapte, fu ca înghițit de viu.

Faptul acesta neprevăzut, produse Mincăi o mare nedumerire. Se duse tiptil de-și lipi urechea la ușa lui și auzi un foșnet de hârtii răvășite. Ce făcea el acolo? Ori avea de gând să se omoare? Presupunerea asta nu-i produse nici o milă, ci numai o curiozitate, dar care fu destul de tare, ca s-o facă să-și amâne pe a doua zi fuga, hotărâtă pentru ziua aceea.

A doua zi. Sima tot nu reapăru, și Minca fu foarte contrariată. Ea ceru informații tejghetarului, care-i răspunse cu răceală că „Domnul Caramfil a dat ordin să nu-l deranjeze nimeni". Ea se reîntoarse să spioneze la ușa lui Sima.

Scria. Și scrise toată ziua aceea și o parte din noapte, punându-și ordine în afaceri și luând dispoziții testamentare, căci, într-adevăr, era hotărât să se omoare. Dar, rămas Sima până și în moarte, el voia să tragă dintr-însa tot folosul cu putință, făgăduindu-și să nu se arunce în abisul ei, decât atunci când toate mijloacele de-a recâștiga inima Mincăi vor fi fost epuizate. El pregătea acum aceste mijloace, printre cari, o libertate totală nevestii lui.

Ciudățenie a destinului omenesc: cele patruzeci și opt de ore, pe care Sima le petrecu în odaia lui, gândindu-se la o moarte probabilă, îl scăpară de la moartea sigură pe care Mincu i-o pregătea, pândind ziua și noaptea pe bulevard ieșirea rivalului său, ca să-l doboare cu un foc de pușcă, tras de la doi pași.

Personalul magazinului remarcase silueta unui om suspect, care, îmbrăcat cu o ghebă lungă până la glezne, da târcoale prin preajma cârciumei, dar cunoscând consemnul lui Sima, nimeni nu îndrăznea să se ducă să-l previe.

A doua zi, în zori, când „moarte de om" avea să se întâmple, Minca trezi pe Zamfir, îl încarcă cu bocceaua și-i spuse să ia drumul casei părintești, dar s-o aștepte sus pe deal, la intrarea în sat. Apoi, îmbrăcată ca de obicei, coborî în cârciumă. Sima o ajunse imediat din urmă. Ea nu fu deloc mirată: „Nu-i nebun să se omoare"! gândi dânsa.

Și iată pescuitorul de raci.

- De ieri a început înecul! făcu el. Dunărea a acoperit tot, ba chiar s-a urcat mai sus decât Siretul. Așa c-o să fim prinși din toate părțile, căci, fără îndoială, Siretul o să rupă de astă dată bietele-i diguri de pământ și-o să umple toată lunca. Bătrânul adăogă, plecând: Vai de cei de pe „Vărsătură"!

Minca se sculă. Sima o privi pieziș, o văzu îmbrăcată ca în toate zilele, și nu bănui nimic, el, care avea nasul așa de fin. Ea se duse să se sprijine de pervazul ușii, unde stătu un moment, privind bulevardul; apoi, făcu un singur pas în stradă, cu mâinile la spate; mai făcu încă unul, doi, trei, își dădu aerul unei plimbări matinale de-a lungul proprietății sale, o depăși puțin și, după o aruncătură de ochi înapoi, dispăru, pentru totdeauna, din casa lui Sima Caramfil.

La bariera principală a gării Brăilei, exista odată o moară de vânt. Acolo, Minca ajunse din urmă pe Zamfir, care nu mai știa ce să răspundă la ploaia de întrebări arzătoare pe care i le punea Mincu. Acesta surprinse pe băiat, când ieșea pe ascuns din curtea lui Sima, îl urmărise și aflase de la el că Minca avea să-l ajungă din urmă. Ei făcuseră drumul împreună.

Iată cărei împrejurări se datoră că Sima scăpă de la o moarte sigură, Mincu de la o ocnă, tot atât de sigură, iar Minca, de-a se vedea dintr-o dată în situația neprevăzută a unei văduve putred de bogate.

Tânăra femeie fu mirată de echipamentul iubitului ei: o ghebă, pe asemenea călduri! Îl măsură din cap până-n picioare și-și manifestă surprinderea.

- Am fost de gardă, nopțile astea, făcu el, confuz.

- Nu-i adevărat! Ce ascunzi în ghebă?

Și ea îl cuprinse în brațe, simți pușca de-a lungul coapsei și își stăpâni emoția, din cauza lui Zamfir. Își continuată drumul împreună.

De la moara de vânt, până la cantonul de deasupra luncii, distanța e de patru kilometri. O făcură, fără să schimbe un cuvânt. În fața cantonului, însă, o crâșmuliță cojănească poftește pe trecători la un mic popas. Ei intrară și, numaidecât, Minca se simți pătrunsă de-o bucurie copilărească. După ce trimese pe băiat să se joace puțin pe-afară, ea se așeză cu Mincu la o masă și șopti:

- O cârciumioară ca asta, nu mai frumoasă, aș vrea să am, cu tine, în luncă. Și vom avea-o! Mă bizui pe economiile mele.

- Așadar, tu l-ai părăsit pe Sima pentru totdeauna?

- ... Și pentru tine!

- Asta n-o să meargă așa de ușor, cum crezi tu!

- Moartă, numai, ar putea să mă mai aducă înapoi! gemu ea, aruncând brațele pe masă, ca două scânduri de coșciug.

El plecă fruntea, fericit și nenorocit, apoi:

- Unde te duci, acuma?

- La tine, la Japșa Roșie.

- Glumești! E drept că de două zile și două nopți nu mai știu pe ce lume sunt, dar, tare mi-e teamă că, de data asta, n-o să mai fie nevoie să ne ducem, noi, la Japșa Roșie, căci o să vie ea la noi, aci, la canton.

-Ah! Înecul! exclamă ea. Ai dreptate. Să ne grăbim!

Îl chemară pe Zamfir, îmbucară ceva și ieșiră, dar nu avură de făcut decât o sută de pași, ca să se încredințeze că soseau prea târziu: de pe marginea platoului, ochiul cuprindea o imensitate lucioasă, un potop care acoperise aproape toată lunca și se întindea de la Dunăre la Cotulung și de la Vădeni în preajma Baldovineștilor.

Japșa Roșie, Lacu Neamțului, Hăul, Zacna, Iezereanul, Groapa Ciobanului erau sub apă. În locul unui ținut plin de vii, pășuni și porumbiște, nu se mai vedea decât cer și apă. Singuri, Pietroiul, Baldovineștii și Satul Nemțesc se mai mențineau, dar înecul îi înconjura și pe ei, din trei părți. Nu mai era decât o ieșire: drumul Brăilei. Mincu, Minca și Zamfir rămaseră mult timp înmărmuriți, neputând rosti un cuvânt. Apoi, cel dintâi, zise:

- Hai să încercăm să scăpăm măcar pe părinții tăi și, dacă se poate, să ajutăm celor din sat. Pentru tata nu mai pot nimic. Care o fi soarta lui? S-a înecat? Ori s-a urcat pe acoperiș? Ori a reușit să-și înjghebeze o plută?

Coborâtă vadul, în goană.

Întâiele gospodării pe care le întâlniră în cale le dovediră starea disperată a regiunii; pornea lumea în bejenie. Un cârd de copii mâna spre muchea Brăilei cirezi de vaci și viței, turme de oi. Iar prin curți, cu boarfele încărcate în căruțe și care, oamenii n-așteptau decât semnalul plecării, în mijlocul unor vaiete, țipete și sudălmi, care făceau să ți se zbârlească pârul.

Acest semnal fu dat, sub ochii eroilor noștri, de un călăreț care venea în galop, pocnind dintr-un mare gârbaci. Trăsnetele lui asurzitoare, ca și vocea-i metalică, făceau să alerge toată lumea afară, în uliță. Călărețul, cu fața aprinsă, cu ochii ieșiți din orbite, nu se oprea. El își continua drumul, pocnind din bici și strigând:

- Fugiți, oameni buni! Siretul a rupt digurile de la Vameșu și de la Cotulung. Astă-seară apa va ajunge la muche.

El străbătu tot satul, repetând peste tot sinistra lui veste, apoi, descălicând în fața unei mulțimi de țărani, își șterse fruntea de sudoare și adăugă, șugubăț:

- Și de data asta, tot afurisita de Bistrița a scos din sărite pe domnul nostru Siretul! Ah, femeile! Cică să te mai încrezi în ele!

Și, încălecând din nou, se avântă ca o săgeată spre Pietroiu.

Veniți pe Dunăre până în „Vărsătură", pontonierii geniști alergară, cam de pe la amiază, în ajutorul averii boierului Mândrescu, în întregime sub apă, pe când, în sat, echipe de soldați descărcau dintr-un tren material de salvare: lemnărie pentru construirea plutelor, saci pentru încărcarea cerealelor și chiar bărci.

O adevărată armată de găligani, soldați și civili, în cămașă și izmene, forfotea în mijlocul unei zăpăceli, care înnebunea pe bietele femei bătrâne. Orice gospodărie care n-avea cal și căruță ori car cu boi, își construia o plută. Altele, care nu erau lipsite de un vehicul, dar ale căror inutile boarfe depășeau capacitatea mai multor căruțe, își construiau și ele. Și vedeai aruncându-se pe aceste plute, claie peste grămadă, tot ce cădea sub mâna unor oameni cuprinși de panică: frânturi de unelte agricole, obiecte de bucătărie sfărâmate, bucăți de roate, maldăre de stuf, ușile și ferestrele locuinței, lemne, nutreț, saci cu mălai și alte cereale. Iar pe deasupra grămezii se arunca cușca cu găini, ba mai cocoțau purcelul, cățelul, pisica.

De multe ori, nu mai rămânea loc pentru lucrurile bune ale casei și atunci începea cearta între om, femeie și fată, fiecare aruncând jos lucrurile celuilalt și instalându-le pe ale sale. Soldații, mai ales, se hârjoneau cu babele.

- Ce vrei să faci, mătușico, cu războiul ăsta putred?

- Lasă-l acolo, că-l am de cincizeci de ani, de la bietul bărbatu-meu! Mi l-a făcut cu mâinile lui!

- Dar scândurile astea măcinate?

- Lasă-le și pe ele! Poate o să avem nevoie la făcutul colibelor.

- Dar fierăria asta?

- O s-o vindem „jidanului", care cumpără fier vechi.

Și așa se făcea că, la sosirea potopului, cele mai multe plute nu mai pluteau, ori se răsturnau.

Uneori, treceau sergenți în inspecție. Văzând ținuta puțin reglementară a soldaților, țipau la ei:

- Ce mă? În izmene?

- Să trăiți, domnule sergent! Zăduf mare!

- Repede, pantalonii! Nu vezi că se uită fetele?

- Dacă-s pofticioase, domnule sergent!

Minca, însoțită de Mincu, încercă să vină în ajutorul părinților ei, dar moș Alexe îi izgoni pe amândoi.

- Afară, haimanalelor! Pușcăria vă așteaptă!

Ei căutară, atunci, să fie folositori altora, bătrânilor, mai ales, și celor bolnavi. Din gură în gură, copiii umplură satul de strigăte:

- Țața Minca e aici! și nenica Mincu e cu ea!

Erau chemați în zece case deodată. Ei își făcură peste tot datoria, cu voie bună, iuțeală și sânge rece.

Pe la trei după-amiază, ciocănelile constructorilor de plute se domoliră. Munca era pe sfârșite. Siretul n-avea decât să-și facă mendrele. Atunci, tinerimea bărbătească, soldați și civili, tăbărî pe cârciumile satului. Fluierele apărură. Vinul curse. Fluiere și vin încălziră capetele. Jocuri nebune se încinseră dinaintea dughenelor, când, flăcăi în cămașă și izmene, ba unii chiar goi până la buric, făceau să duduie pământul cu bătute, sârbe și hori.

Sfioase, rușinoase, dar nemaiputând să reziste poftei de-a juca și ele, fetele s-apropiau încet. Soldații le îmbiau:

- Haideți! Dacă ați venit până aci, nu mai aveți încotro! Țața Minca le înșfăcă de talie și le repezea, una după alta, în brațele jucătorilor.

- Ba da! Ba da! Acuma e potopul!

*

Soarele nu apusese încă, și apa era în sat. Limbile ei, care șerpuiau din toate părțile, o luau cu mult înainte, umplând șanțurile, puțurile și năvălind prin case, al căror sol e totdeauna mai jos decât curtea.

Marinari vâslași, plecați de dimineață în ajutorul cătunelor înecate din ajun, se întorceau acum, fiecare barcă remorcând un șirag de plute, ca vai de ele, pe care vedeai multă lume și puține lucruri, la sosirea lor, Mincu și Minca alergară, dar bătrânul Andrei Ortopan nu se afla printre cei salvați, iar marinarii declarară că nu se mai vedea nici urmă de gospodărie la Japșa Roșie. Chiar și minunatul parapet de sălcii fusese luat de Siret.

Această neîndurată veste avu darul să îndârjească pe Mincu. El nu voi să creadă că unchiașul s-a înecat.

- Nu-i cu putință! Tata e un om prea încercat în toate, ca să se lase surprins așa de prostește. Nu. El trebuie să rătăcească pe undeva, cu pluta lui.

Și, fără să-și facă prea mult sânge rău, el plecă spre muche, ca să aleagă un loc bun de construit colibele lor, înainte de a se înnopta. Minca trebuia să-l urmeze ceva mai târziu. Ea aștepta o căruță ce-avea să încarce lucrurile ei personale, și pe care tată-său i le zvârlise în uliță: plapumă, perne, îmbrăcăminte, rufărie. Era zestrea pe care Sima o disprețuise.

Pe la șase seara, apa ajunsese la poalele muchii, pe când în sat se înălțase până la clanța ușii.

Orice urmă de viață amuțise în luncă. O mare parte dintre inundați se refugiaseră în oraș, pe la neamuri. Alții, cei mai numeroși, neavând rubedenii care să-i găzduiască la Brăila, ori din spirit de independență, tăbărâseră peste câmpia țelinoasă de la marginea platoului. Dincolo de această câmpie și până aproape de Brăila, se întindeau nesfârșite semănături de porumb, înalte cât omul.

Ca niște nori de lăcuste se năpustiră inundații peste această frumoasă porumbiște. Ea se oferea ca singura hrană improvizată, în acea seară de oboseală generală. Copiii, totdeauna gata să născocească ceva, fură cei dintâi care dădură peste chilipir și îl luară cu asalt. Sute de știuleți de porumb căzură pradă lăcomiei lor. Băieții își umpleau sânii; fetele, șorțurile. Fiecare lua cantitatea necesară gurilor care așteptau, flămânde, la coliba proaspăt înjghebată.

La căderea nopții, plăcutul miros de porumb copt cuprindea întreaga regiune. În fața fiecărei colibe, focuri plăpânde licăreau în întuneric, luminând chipuri necăjite, lucruri trântite de-a valma și vite cu ochi sperioși. Dar, flăcăii și fetele profitau de dezorganizarea momentană a vieții, ca să-și îngăduie un pic de libertate, ce le era cu atât mai scumpă, cu cât o știau amarnic de precupețită. Perechi de îndrăgostiți, uitând oboseală și necazuri, o luau razna, fără să mai ceară voie nimănui. Drumurile erau pline. Porumbiștea ascundea pe cei mai mulți.

Strigăte de mame furioase răsunau în liniștea nopții...

- Mari-i-ițo-o! Dracu te ia! Mugetul vacilor, simțindu-se înstrăinate, lătratul câinilor, nebuni de bucurie, acopereau vocea care răsuna în deșert.

Minca și Mincu stăteau înghemuiți unul într-altul la ușa colibei și ronțăiau porumb copt, pândind cu o răutăcioasă plăcere strigătele disperate ale mamelor, care își chemau fetele. După fiecare: Lenu-u-țo-o! Unde ești?", ei se priveau în ochi și răspundeau pe șoptite:

- E înecul, ma-a-mă!

Această primă noapte pe muche rămase neștearsă în mințile celor care au trăit-o.

Luna plină, înălțându-și imensul ei disc deasupra orizontului, aruncă o cascadă de argint viu peste lunca transformată într-o mare. Imediat, „boul bălții" puse stăpânire pe spațiu, dominându-l cu gravu-i concert simfonic care răsună în suflet, în același timp, ca o imprecație și ca o făgăduială de viață nouă: „Bu-u-u! Bu-u-uf.

Este în acest bu o gamă de sentimente, care leagă umanul de neuman, mai ales când auzi un strigăt izolat. În aceeași durată de o secundă, el conține un început care te recheamă la ceea ce ai mai profund în tine; o mijlocie care-ți imobilizează gândirea și o finală care te precipită în necunoscut. Toate acestea le simți, în unul și același timp, care începe cu o izbitură, singura care e reală. Restul e făcut dintr-o dâră de vibrații, care îți dislocă sufletul. Când totul e sfârșit și revii la banala realitate, îți vine cam greu să te regăsești.

Ziua, strigătele „boului bălții" sunt foarte rare, dar e cu atât mai bine, dacă vrei să retrăiești și să verifici această scurtă trecere de la real la nereal și înapoi. Aceasta nu e cu putință decât cu o condiție: să te uiți cu totul, să nu mai ai nici un control asupra ta, în minuta dintre două strigăte ale straniei gângănii. Ținându-te în așteptare, ori izbit de mai multe strigăte deodată, efectul se micșorează, până a nu mai avea nici un sens. Atunci, concertul miilor de strigăte e preferabil.

El n-are loc decât în nopțile frumoase și provoacă tot felul de sentimente. Nu mai auzi un lung bu în formă de cometă, ci un val de melodii lipsite de măsură și variate la infinit, căci, noaptea, acest concert e făcut din toate vocile, mergând de la cele mai tinere până la cele mai bătrâne, pe când ziua, singure acestea din urmă se aud, și neregulat.

Starea sufletească în care te aruncă acest tumult armonios, este un leagăn ce oscilează foarte încet între spaimă și bucurie, cu o mare mijlocie tranzitorie, făcută dintr-o mulțime de sentimente neprecise. Ritmul și fazele concertului nu joacă nici un rol în determinarea sentimentelor. Ansamblul lui e acela care creează starea sufletească și o variază.

Faze și ritm, sunt de-o construcție capricioasă, care nu se poate egala decât cu propria ei frumusețe. Strigătele se unesc uneori în mugetul aceleiași note și lungi măsuri, ca să continue apoi în cascade și să sfârșească cu un fel de duruit de tambur. Există, atunci, o regularitate care surprinde. Ea e de scurtă durată și poate să nu se repete toată noaptea. Alteori, deși tot atât de general, mugetul este amestecat de tăceri neașteptate, a căror lungime nu e niciodată aceeași.

Dar se întâmplă ca răgetul general într-o singură notă, să se unească cu celălalt, compus din note variate. Este faza cea mai frumoasă a concertului. În ritmul a două baroase ce cad succesiv pe nicovală, concertiștii schimbă instrumentele, ca să-și răspundă lor înșile. Unitatea simfoniei este atunci înțeleasă între notele mijlocii ale oboiului și cele mai grave ale fagotului. Și chiar de la prima replică, muzicanții se supără. Dialogul se face pe niște tonuri cari sunt o înlănțuire de grohăieli. Cad și învinși - voci cărora li se impune tăcerea.

La sfârșit, totul degenerează într-o orăcăială universală, care se aseamănă cu suprafața unei mări huloase, având piscuri și abisuri, și care constituie faza cea mai lungă a concertului. Ea este tot așa de variată, dar nu atât de frumoasă ca celelalte trei, pe care un singur avânt le domină.

Sosirea zorilor sfarmă, brusc, toate instrumentele. Inima noastră se oprește și ea.

„Boul bălții" este un mare gândac vioi, zburdalnic, cu forma ovală și de mărimea unei nuci mijlocii. El n-are antene.

Nu-l cunoști bine decât în timpul inundațiilor, când sosește în mase compacte și trăiește intens.

Dimineața care urmă acestei nopți găsi pe toți inundații înșirați pe marginea platoului. În luncă, apa era înaltă de doi metri. Nu se mai vedeau decât acoperișurile caselor și crengile copacilor. Stâlpii de telegraf păreau niște bețe. Asta e tot ce se distingea pe imensitatea lucioasă a apei, afară de digul căii ferate care o tăia în două.

Între firmamentul de sus și cel de jos, tăcere înăbușitoare. Ea te făcea să crezi că un trăsnet, din senin, avea să se producă, dintr-un moment într-altul.

Și, apa venea mereu, văzând cu ochii. Pe la zece, căpițe de fân risipite, cadavre de vite și copaci dezrădăcinați veniră încet să se alinieze în josul platoului. Printre acești copaci, Mincu recunoscu câteva sălcii de la Japșa Roșie. El se duse pe o plută să exploreze epavele adunate în timpul nopții și descoperi numeroase legături de rogojini, pe care le scoase la uscat.

Ceva mai târziu, mândrul război al lui moș Andrei veni și el să plutească sub ochii celor doi amanți, iar pe la prânz, toată lumea se adună să vadă pe Andrei Ortopan, el însuși, apărând pe pluta lui.

Năvala catastrofală a Siretului împinsese toată Japșa Roșie în direcția naturală a cursului apei, adică spre Dunăre. Dar Dunărea nu mai putea să primească nimic, fiind mai urcată decât afluentul ei. Siretul. Așa se explică sosirea epavelor.

Moș Andrei era și el o epavă, dar una destul de vitează încă. Balansând sutana și barba, cu spatele întors la spectatorii care îl salutau frenetic, el își arunca lunga-i siluetă în dreapta și în stânga, înaintând de-a-ndăratelea, cu brațele sus pe cârmă.