CAPITOLUL I

Când, întors acasă într-o seară după o partidă de fumat pipă de la prietenul meu Jephson, mi-am informat soţia că voi scrie un roman, ea s-a arătat foarte încântată de idee. Mi-a spus că se întrebase adesea de ce nu m-am gândit să o fac mai înainte.

— Priveşte, adăugă ea, cât de proaste sunt romanele în zilele noastre. Sunt sigură că ai putea scrie unul. Ethelberta sunt convins că dorea să mă complimenteze, dar în modul ei de a se exprima există o imprecizie care face uneori ideea confuză).

Totuşi, când i-am spus că prietenul meu Jephson va colabora cu mine, ea a remarcat:

— Oh, cu îndoială în voce.

Când am continuat să-i explic că Selkirk Brown şi Derrick MacShaughnassy îşi vor da şi ei concursul, ea a replicat:

— Oh, cu o voce care nu conţinea nici o urmă de îndoială.

Era clar că interesul ei faţă de această problemă văzută ca o schemă practică se evaporase cu totul.

Îmi închipui că faptul că cei trei colaboratori ai mei erau cu toţii celibatari micşora într-un anumit fel şansele noastre de succes în mintea Ethelberthei. Împotriva clasei burlacilor ea nutrea o puternică prejudecată. Un bărbat care nu avea destulă minte să vrea să se însoare, sau care, având-o, nu era totuşi destul de înţelept să o facă, dovedea în judecata ei fie o slăbiciune a intelectului, fie o depravare naturală, prima făcându-şi victima incapabilă iar a doua nepotrivită să devină vreodată un romancier cu adevărat valoros.

Am încercat să o fac să înţeleagă avantajele deosebite ale planului nostru.

— Vezi, i-am explicat, în romanul obişnuit, banal, întâlnim de fapt ideile unei singure persoane. Ei bine, la acest roman vor lucra împreună patru oameni inteligenţi. Publicul va putea astfel să cunoască gândurile şi opiniile a patru persoane la preţul cerut de obicei pentru părerile unui singur autor. Dacă cititorul britanic îşi cunoaşte interesele, îşi va comanda această carte din timp, pentru a evita să rămână cu buzele umflate. O astfel de ocazie poate să nu mai apară pentru a doua oară timp de ani de zile.

Ethelbertha a fost de acord că acest lucru este posibil.

— În afară de aceasta, am continuat eu, entuziasmul meu crescând pe măsură ce reflectam mai intens asupra acestei chestiuni, o astfel de lucrare va fi un adevărat chilipir şi în altă privinţă. Nu vom include în ea doar ideile noastre de fiecare zi. Intenţionăm să adunăm în acest unic roman întreaga inteligenţă şi înţelepciune de care suntem în stare noi patru, dacă această carte va fi în stare să le cuprindă. Nu vom mai scrie după aceea un alt roman. Fireşte, nu vom mai fi în stare să o facem. Nu vom mai avea nimic altceva de spus. Această lucrare va fi, prin natura sa, o adevărată epuizare intelectuală. Pur şi simplu vom pune în acest roman absolut tot ceea ce ştim.

Ethelbertha a tăcut atunci din gură, spunându-şi în schimb ceva în gând; apoi a remarcat cu voce tare că presupune că va fi o treabă potrivită pentru un singur volum.

M-am simţit rănit de ironia implicită a acestei observaţii. I-am spus clar că exista deja un corp numeros de oameni special instruiţi care sunt angajaţi pentru a nu face nimic altceva decât observaţii extrem de neplăcute asupra autorilor şi a operelor lor, o îndatorire de care sunt în stare să se achite, după câte îmi dau seama, fără nici un fel de sprijin din partea unor amatori. Şi am sugerat că, în propria sa viaţă de familie, un scriitor doreşte să respire o atmosferă ceva mai plină de înţelegere.

Ethelbertha a replicat că eu, desigur, am înţeles bine ce a vrut ea să spună. Evident că nu se gândea la mine şi că Jephson era, fără îndoială, destul de inteligent (Jephson este logodit), dar că nu se vede pentru ce am băga în treaba asta o jumătate de parohie. (Nimeni nu sugerase să băgăm „o jumătate de parohie”. Ethelbertha obişnuia să vorbească aiurea.) A presupune că Brown şi MacShaughnassy ar putea fi în vreun fel de folos era cu totul absurd. Ce ar putea şti doi celibatari lipsiţi de experienţă despre viaţa umană? În ceea ce-l priveşte pe MacShaughnassy personal, ea era de părere că dacă am dori să scoatem de la el tot ceea ce ştia el, şi l-am putea face să rămână la subiect, ar trebui să reuşim să includem totul cam într-o jumătate de pagină.

Această apreciere a soţiei mele asupra cunoştinţelor lui MacShaughnassy este rezultatul unei reacţii. Prima dată când s-au întâlnit amândoi s-au înţeles minunat şi când m-am întors în salon după ce l-am condus până la poartă, primele ei cuvinte au fost:

— Ce om minunat este acest domn MacShaughnassy. Pare să ştie atât de mult despre orice vrei.

Aceasta îl descria pe MacShaughnassy exact. El într-adevăr pare să ştie îngrozitor de mult. El posedă mai multe informaţii decât orice am pe care l-am întâlnit vreodată. Ocazional, informaţiile sunt corecte, dar, vorbind în general, sunt remarcabile pentru minunata lor inexactitate. De unde le obţine este un secret pe care nimeni nu a fost încă în stare să-l pătrundă.

Ethelbertha era foarte tânără când ne-am întemeiat căminul. Îmi amintesc cum primul nostru măcelar era pe punctul de a o pierde de clientă odată pentru totdeauna numind-o „Micuţă domnişoară” şi dându-i un mesaj pentru mama ei. A sosit acasă plângând. A spus că probabil nu era potrivită pentru a fi soţia cuiva, dar nu înţelegea de ce trebuie să i se spună acest lucru de către negustori. Ea era în mod firesc cam lipsită de experienţă în treburile casnice şi, simţind acut aceasta, era recunoscătoare oricui îi dădea sugestii şi sfaturi utile. Când a apărut MacShaughnassy el părea, în ochii ei, ceva asemănător celebrei doamne Beeton. El ştia tot ce trebuia ştiut într-o casă, de la metoda ştiinţifică de a curăţa cartofii până la vindecarea spasmelor la pisici, iar Ethelbertha obişnuia să-i stea la picioare, vorbind la modul figurat, adunând într-o seară destule informaţii pentru a face casa de nelocuit timp de o lună.

El îi spunea cum ar trebui aprins focul. Susţinea că felul în care se aprinde de obicei focul în această ţară era contrar tuturor legilor naturii şi îi arăta cum se face acest lucru în Crimeea locuită de tătari, sau în vreun alt asemenea loc unde ştiinţa aprinderii focului este aplicată corect. El i-a demonstrat că s-ar putea face o uriaşă economie de timp şi muncă, ca să nu mai pomenim de economia de cărbune, prin adoptarea sistemului tătarilor din Crimeea. A învăţat-o asta pe loc, iar ea, a coborât imediat ca să-i explice acest lucru fetei în casă.

Amenda, „fata noastră la toate” de atunci, era o tânără extrem de nepăsătoare şi, în anumite privinţe, o servitoare model. Nu discuta niciodată în contradictoriu. Nu părea să aibă vreodată vreo părere a ei proprie. Accepta ideile noastre fără comentarii şi le îndeplinea cu o asemenea precizie pedantă şi cu o absenţă atât de evidentă a oricărui sentiment de responsabilitate privitor la rezultat, încât regulile casei noastre păreau inspirate de o atmosferă cu adevărat cazonă.

Cu acea ocazie ea a rămas impasibilă în timp ce metoda de aprins focul a lui MacShaughnassy i-a fost expusă. Când Ethelbertha a terminat, ea a spus simplu:

— Vreţi să aprind focul aşa?

— Da, Amenda, vom aprinde întotdeauna focul astfel în viitor, dacă eşti de acord.

— Bine, coniţă, replică Amenda cu o nepăsare perfectă. Şi aşa s-au încheiat lucrurile pentru seara aceea.

Coborând în bucătărie dimineaţa următoare am găsit masa pentru micul dejun aranjată foarte frumos, dar nu era nimic de mâncare. Am aşteptat. Au trecut zece minute… un sfert de oră… douăzeci de minute. Apoi Ethelbertha a sunat. Ca răspuns, Amenda s-a prezentat calmă şi respectuoasă.

— Ştii că ora pentru micul dejun este opt şi jumătate, Amenda?

— Da, coniţă.

— Şi ştii că acum este aproape nouă?

— Da, coniţă.

— Ei bine, şi nu e gata?

— Nu, coniţă.

— Şi ai de gând să-i termini vreodată?

— Păi, coniţă, replică Amenda cu un ton de sinceritate jovială, ca să spun adevărul, nu cred că va fi gata vreodată.

— De ce? Nu se aprinde focul?

— Ba da, se aprinde bine.

— Ei, atunci, de ce nu poţi pregăti micul dejun?

— Pentru că înainte de a apuca să te întorci cu spatele se stinge din nou.

Amenda nu se aventurase niciodată să facă observaţii. Răspundea la întrebarea care i se punea şi apoi amuţea. Odată pe când era la parter i-am strigat de la etaj, asta pe vremea dinainte de a-i cunoaşte ciudăţeniile, ca să o întreb dacă ştie cât e ceasul. Ea a răspuns:

— Da, domnule, şi a dispărut înapoi în bucătărie.

La capătul a 30 de secunde sau cam aşa ceva am strigat din nou.

— Te-am rugat, Amenda, am spus eu cu reproş, să-mi spui cât e ceasul.

— O, da? A răspuns ea curtenitoare. Iertaţi-mă. Credeam că m-aţi întrebat dacă ştiu cât e ceasul. E patru şi jumătate.

Pentru a ne întoarce la foc, Ethelbertha s-a interesat dacă a încercat să-l aprindă din nou.

— Da, coniţă, a răspuns fata. Am încercat de patru ori. Apoi a adăugat bine dispusă: Voi încerca din nou, dacă doriţi, coniţă.

Amenda a fost servitoarea cea mai binevoitoare din câte am angajat noi vreodată.

Ethelbertha a spus că va coborî, şi va aprinde ea însăşi focul. I-a cerut Amendei să o urmeze şi să urmărească cum îl face ea. Mi-am dat seama că experienţa mă interesează şi am urmat-o şi eu. Ethelbertha şi-a suflecat mânecile rochiei şi s-a pus pe treabă. Amenda şi cu mine stăteam în preajmă şi o priveam.

La sfârşitul unei jumătăţi de oră Ethelbertha a cedat, înfierbântată, murdară şi un picuţ iritată. Soba îşi menţinea aceeaşi înfăţişare rece, cinică cu care ne-a întâmpinat la intrare.

Apoi am încercat eu. Vă mărturisesc sincer că mi-am dat toată silinţa. Eram dornic şi, nerăbdător să reuşesc. Unul din motive era că-mi doream din tot sufletul micul dejun. Pe de altă parte doream să pot spune că eu am făcut acest lucru. Îmi părea că pentru orice fiinţă omenească a reuşi să aprindă un foc aranjat aşa cum era aranjat focul acela ar fi fost o faptă de care putea să fie mândră. Nu este o treabă uşoară să aprinzi un foc chiar în împrejurări obişnuite; să o faci handicapat de regulile lui MacShaughnassy ar fi fost o realizare la care puteai să te gândeşti cu plăcere. Eram sigur de asta. Intenţia mea, dacă aş fi reuşit, ar fi fost să merg prin vecini ca să mă laud cu asta.

Dar n-am reuşit. Am aprins diverse alte lucruri, printre care covorul din bucătărie şi pisica, care adulmeca pe acolo; dar materialele din sobă păreau a fi neinflamabile.

Ethelbertha şi cu mine ne-am aşezat jos, câte unul de fiecare latură a vetrei noastre posomorâte şi ne-am uitat unul la altul gândindu-ne la MacShaughnassy, până când Amenda a intervenit în disperarea noastră cu una din acele sugestii practice pe care ni le arunca ocazional pentru a le accepta sau nu, după cum doream:

— Poate, spuse ea, l-aş putea aprinde ca mai înainte, doar de data asta.

— Fă-o, Amenda, spuse Ethelbertha, ridicându-se. Apoi adăugă: Cred că-l vom aprinde întotdeauna ca înainte, Amenda, dacă eşti de acord.

Altă dată ne-a arătat cum să facem cafea după metoda arabă. Arabia trebuie să fie o ţară tare murdară dacă fac deseori cafea acolo. El a murdărit două oale, trei ibrice, o faţă de masă, o răzătoare pentru nucuşoară, o carpetă din faţa căminului, trei ceşti şi pe el însuşi. A rezultat cafea pentru două persoane. Ce-ar fi fost necesar în cazul că aveam o petrecere nu putem îndrăzni să ne gândim.

Faptul că nu ne-a plăcut cafeaua atunci când a fost gata, MacShaughnassy l-a atribuit gustului nostru pervertit, rezultatul unei îndelungi tolerări a unui produs inferior. A băut el însăşi ambele ceşti şi a plecat cu o birjă acasă.

Îmi amintesc că pe vremea aceea avea o mătuşă, o doamnă vârstnică misterioasă, care locuia într-un adăpost izolat de unde producea neajunsuri incalculabile prietenilor lui MacShaughnassy. Ceea ce el nu ştia – unul sau două din lucruri în care el nu era o autoritate – această mătuşă a lui ştia.

— Nu, obişnuia el să spună cu o candoare fermecătoare, nu. Acesta este un lucru asupra căruia nu vă pot sfătui singur. Dar, adăugă el, vă spun ce voi face. Voi scrie mătuşii mele şi o voi întreba.

După, o zi sau două, venea din nou, aducând cu el sfatul mătuşii sale şi dacă erai tânăr şi fără experienţă sau nătărău din născare, puteai să-l urmezi.

Odată ne-a trimis, prin MacShaughnassy, o reţetă pentru exterminarea gândacilor negri de bucătărie. Ocupam o casă veche foarte pitorească, dar, aşa cum se întâmplă cu majoritatea caselor vechi, pitoreşti, avantajele ei erau mai cu seamă exterioare. În structura ei existau multe găuri şi crăpături sau fisuri. Broaştele oare se rătăceau şi o luau într-o direcţie greşită se trezeau dintr-o dată în mijlocul sufrageriei noastre, în mod evident atât spre surprinderea şi neplăcerea lor cât şi a noastră. O companie numeroasă de şobolani şi şoareci deosebit de îndrăgostiţi de exerciţiul fizic au transformat locul într-o sală de sport proprie, iar bucătăria noastră, după ora zece, devenea clubul gândacilor negri. Ei ieşeau din duşumea şi din pereţi şi se zbenguiau acolo voioşi şi nepăsători până în zori.

Faţă de şobolani şi şoareci Amenda nu obiecta. Spunea că-i place să-i observe. Dar faţă de gândacii negri era intolerantă. De aceea atunci când solia mea a informat-o că mătuşa lui MacShaughnassy ne dăduse o reţetă infailibilă pentru distrugerea lor, s-a bucurat.

Am cumpărat materialele, am făcut amestecul şi l-am împrăştiat. Gândacii au venit şi l-au mâncat. Se pare că le-a plăcut. L-au mâncat tot şi erau în mod evident supăraţi că nu era mai mult. Dar nu au murit.

I-am spus aceste lucruri lui MacShaughnassy. El a zâmbit, de fapt a rânjit şi a spus cu o voce joasă, plină de înţelesuri:

— Lăsaţi-i să mănânce!

Se părea că era una din acele otrăvuri lente şi înşelătoare. Nu omora gândacul imediat, ci îi submina constituţia. Zi de zi el slăbea şi se stingea, fără a fi în stare să spună ce se întâmplă cu el, până când într-o dimineaţă urma să intrăm în bucătărie ca să-l găsim zăcând rece şi nemişcat.

Aşa că am făcut tot mai mult amestec şi l-am împrăştiat în fiecare seară şi gândacii din toată parohia au dat năvală pe el. În fiecare noapte veneau în număr tot mai mare. Îşi aduceau toţi prietenii şi rudele. Gândacii străini – gândacii din alte familii, fără nici un fel de drept asupra noastră – au ajuns să audă de acest preparat şi veneau în hoarde, încercând să-i lipsească pe gândacii noştri de el. Până la sfârşitul săptămânii am ademenit în bucătăria noastră toţi gândacii care nu erau ologi pe o rază de mai multe mile împrejur.

MacShaughnassy a spus că acesta era un lucru bun: vom curăţa suburbia dintr-o singură lovitură. Gândacii mâncau deja această otravă în mod regulat de zece zile şi el spunea că sfârşitul nu putea fi departe. M-am bucurat să aud aceasta, deoarece începeam să descopăr că această ospitalitate nelimitată mă costa scump. Otrava pe care le-o dădeam era scumpă, iar ei erau mâncăi plini de zel.

Am coborât la parter să vedem cum le mergea. MacShaughnassy credea că nu erau în apele lor şi i se părea că erau pe ducă. Din punctul meu de vedere, pot spune doar că nu doresc să văd vreodată un grup de gândaci oare să arate mai sănătoşi.

Este adevărat că unul a murit totuşi chiar în seara aceea. A fost depistat în clipa în oare încerca să o şteargă cu o porţie nepermis de mare de otravă; alţi trei sau patru l-au atacat cu sălbăticie şi l-au omorât. Dar acesta a fost singurul, atât cât am putut vedea eu, pentru care reţeta lui MacShaughnassy s-a dovedit fatală. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, s-au îngrăşat şi au prins luciu de pe urma ei. Unii chiar au început să ia proporţii. În cele din urmă le-am micşorat numărul cu ajutorul unui preparat dintr-un magazin obişnuit. Dar în casă se stabiliseră, atraşi de otrava lui MacShaughnjassy, un număr atât de mare încât acum era imposibil să-i exterminăm definitiv.

Nu am mai auzit de mătuşa lui MacShaughnassy în ultimul timp. Probabil că unul din prietenii intimi ai lui MacScaughnassy i-a descoperit adresa, s-a dus la ea şi a omorât-o. Dacă s-a întâmplat aşa, aş dori să-i mulţumesc.

Cu puţin timp în urmă am încercat să-l vindec pe MacShaughnassy de această pasiune fatală de a da sfaturi, repetându-i o povestire foarte tristă pe care mi-a spus-o un gentleman întâlnit într-un vagon de tren din America. Călătoream de la Buffalo la New York şi, în timpul zilei, mi-a venit ideea că aş putea să-mi fac călătoria mai interesantă părăsind trenul la Albany şi parcurgând restul distanţei pe apă. Dar nu ştiam cum circulă vapoarele şi nu aveam la mine un îndrumar. M-am uitat în jur după cineva pe care să-l întreb. Un domn în vârstă cu înfăţişare blândă stătea la fereastra alăturată citind o carte a cărei copertă îmi era familiară. Am considerat că este inteligent şi l-am abordat.

— Îmi cer scuze că vă întrerup, am spus, aşezându-mă în faţa lui, dar aţi putea să-mi daţi vreo informaţie în legătură cu vapoarele care circulă între Albany şi New York?

— Ei bine, răspunse el ridicându-şi privirea cu un zâmbet plăcut, există numai trei linii de vapoare. Este linia Hoggarty, dar merge numai până la Catskill. Apoi există linia Poughkeepsie, care merge din două în două zile. Sau mai există ceea ce noi numim navigaţia pe canal.

— O, am spus eu, atunci care m-aţi sfătui să…

A sărit în picioare cu un strigăt şi m-a privit de sus cu o strălucire în ochi care era cu siguranţă ucigătoare.

— Ticălosule! Şuieră el cu o voce joasă din cauza întregii furii adunate, deci de-ăştia-mi eşti! O să-ţi dau eu ceva pentru care vei avea nevoie de sfaturi şi scoase repede un revolver cu şase cartuşe.

M-a rănit în amorul propriu, dar am simţit că dacă interviul s-ar prelungi m-aş putea simţi chiar şi mai rănit, aşa că l-am lăsat în plata domnului, fără a scoate un cuvânt şi m-am îndreptat spre celălalt capăt al vagonului, unde m-am instalat între o doamnă robustă şi uşă.

Mai meditam încă asupra incidentului când ridicându-mi privirea l-am observat pe prietenul meu mai vârstnic îndreptându-se spre mine. M-am ridicat şi am pus mâna pe mânerul uşii. Nu trebuia să mă găsească nepregătit. Dar el a zâmbit liniştitor, întinzând spre mine mâna.

— M-am gândit, a spus el, că poate adineaori am fost cam nepoliticos. Aş dori, dacă îmi permiteţi, să vă ofer o explicaţie. Cred că atunci când îmi veţi fi auzit povestea mă veţi înţelege şi ierta.

Era ceva în el care mă determina să am încredere. Am găsit un colţ liniştit în vagonul pentru fumători. Eu am luat un cocktail cu whisky şi lămâie iar el a comandat o băutură după fantezia sa. Apoi ne-am aprins trabucele şi el a început să povestească.

— Acum treizeci de ani, a spus el, eram un tânăr cu o mare încredere în mine însumi şi cu dorinţa de a face bine celorlalţi. Nu îmi imaginam că sunt un geniu. Nici cel puţin nu mă consideram excepţional de inteligent sau de talentat. Dar mi se părea, şi cu cât urmăream mai mult faptele bărbaţilor şi femeilor din jurul meu cu atât eram mai sigur de asta, că posedam un bun simţ, practic într-o măsură neobişnuită şi chiar remarcabilă. Conştient de aceasta, am scris o cărţulie pe care am intitulat-o „Cum să fii fericit, sănătos şi înţelept” şi am publicat-o pe propria-mi cheltuială. Nu căutam câştigul. Doream pur şi simplu să fiu util.

Cartea nu a făcut senzaţia pe care o anticipasem. S-au vândut vreo două sau trei sute de exemplare, iar apoi vânzarea practic a încetat. Mărturisesc că la început am fost dezamăgit. Dar după un timp m-am gândit că dacă oamenii nu-mi vor urma sfaturile era mai mult pierderea lor decât a mea şi nu m-am mai gândit la asta.

Într-o dimineaţă, cam după un an, stăteam în biroul meu de acasă când servitorul a intrat să-mi spună că jos mă aşteaptă un bărbat oare dorea foarte mult să mă vadă.

Am dat instrucţiuni să fie trimis sus şi în consecinţă a urcat la etaj.

Era un om obişnuit, dar avea o expresie deschisă şi inteligentă, iar felul său de a fi era foarte respectuos. I-am făcut semn să ia loc. Şi-a ales un scaun şi s-a aşezat chiar pe marginea lui.

— Sper c-o să-mi iertaţi acest deranj, domnule, a început el, vorbind domol şi învârtindu-şi pălăria în tot acest timp; dar venii cale de mai mult de două sute de mile ca să vă văd, domnule.

I-am spus că mă simt încântat, iar el a continuat.

— Mi s-a spus, dom'le, că dumneavoastră aţi fi gentlemanul care a scris cărticica asta, „Cum să fii fericit, bogat şi înţelept”.

A enumerat cele trei cuvinte încet, zăbovind cu plăcere la fiecare. Am admis că e aşa.

— Ei, asta-i o carte minunata, dom'le, a continuat el. Nu-s unul din ăia care judecă, de capul lor – ce să mai vorbim – dar sunt în stare să-i recunosc pe cei ce o fac şi când am citit cărticica asta mi-am spus: Josiah Hackett (că ăsta-i numele meu, dom'le) când ai să stai la îndoială nu-ţi bate capul ăla al tău, căci o să-ţi spuie totul pe dos. Mergi la domnul care a scris cărticica asta şi-l roagă să-ţi dea un sfat. Este un domn bun la suflet, aşa cum îţi poate spune oricine, şi-o să ţi-l dea, şi când l-ai căpătat, mergi drept înainte, cu toată încrederea şi nu te opri pentru nimic în lume, că el ştie ce-i mai bine pentru tine, cum ştie care-i lucrul cel mai bun pentru toţi. Iaca ce cred eu, dom'le şi de-aia îs eu aici.

A făcut o pauză şi şi-a şters fruntea cu o batistă verde din bumbac. L-am rugat să continue.

Se părea că acest om vrednic dorea să se însoare, dar nu putea să se hotărască cu cine să se căsătorească. Era cu ochii – după cum s-a exprimat el – pe două tinere şi avea motive să creadă că ele îi răspundeau cu mai mult decât o bunăvoinţă obişnuită. Dificultatea era de a hotărî oare i-ar fi soţia cea mai bună, ambele fiind nişte tinere minunate şi pline de calităţi. Pe una din, ele, Juliana, fiica unică a unui căpitan de marină ieşit la pensie, o descria ca fiind o, fată fermecătoare. Cealaltă, Hannah, era o fată ceva mai în vârstă şi mai coaptă. Era cea mai mare dintr-o familie numeroasă. Tatăl ei, spunea el, era un om cu frica lui Dumnezeu şi se descurca bine în comerţul cu cherestea. M-a întrebat cu cine l-aş sfătui să se însoare.

Am fost flatat. Ce om în locul meu nu ar fi fost? Acest Josiah Hackett venise de departe să-mi cunoască înţelepciunea. Era dornic – ba mai mult, nerăbdător – să-şi încredinţeze fericirea întregii sale vieţi judecăţii mele. Nu aveam nici o îndoială că dădea dovadă de înţelepciune procedând astfel. Am considerat întotdeauna că alegerea unei soţii este o problemă care necesită o judecată calmă, fără prejudecăţi, aşa cum nu o poate avea nici un îndrăgostit. Într-un astfel de caz nu aş fi ezitat să-mi ofer sfatul celui mai înţelept dintre oameni. Am simţit că ar fi o cruzime să-l refuz acestui om sărman şi naiv.

Mi-a înmânat fotografiile ambelor tinere aflate în discuţie. Am notat pe spatele fiecărei fotografii acele amănunte pe oare le consideram că mă vor ajuta în aprecierea calificării lor pentru a ocupa locul în discuţie şi am promis să reflectez cu grijă asupra problemei şi să-i scriu într-o zi sau două.

Recunoştinţa lui era mişcătoare.

— Nu vă deranjaţi să-mi scrieţi, dom'le, a spus el. Notaţi doar pe o bucăţică de hârtie „Julia” sau „Hannah” şi băgaţi-o într-un plic. O să ştiu ce înseamnă şi aia va fi cea cu care am să mă însor.

Apoi mi-a strâns mâna şi a plecat.

Am acordat o mare importanţă alegerii soţiei lui Josiah. Doream să fie fericit.

Juliana era cu siguranţă foarte drăguţă. Exista o veselie tăinuită pe la colţurile gurii Julianei, care chema sunetul unui murmur de râs. Dacă aş fi acţionat sub acest impuls aş fi aruncat-o pe Juliana în braţele lui Josiah.

Dar, am reflectat eu, pentru o soţie sunt necesare calităţi mai profunde decât simpla veselie sau drăgălăşenie. Hannah, deşi nu la fel de fermecătoare, are în mod clar şi energie şi minte, calităţi extrem de necesare soţiei unui om sărac. Tatăl lui Hannah era un om evlavios şi „o ducea bine”, un om chibzuit şi econom, fără îndoială. El trebuie să-i fi strecurat lecţii de economii şi virtute şi, mai târziu, s-ar putea ca ea să se aleagă, cu ceva de pe urma lui. Era cea mai mare dintr-o familie numeroasă. Era sigur că trebuise să-şi fi ajutat mama. Ea trebuie să aibă experienţă în probleme de gospodărie şi să se priceapă la creşterea copiilor.

Tatăl Juliei, pe de altă. Parte, era căpitan de marină la pensie. Oamenii care călătoresc pe mare sunt în general petrecăreţi. Avusese probabil obiceiul de a umbla prin casă dând glas unui limbaj şi unor opinii a căror ascultare puteau să exercite doar un efect dăunător asupra caracterului unei fete în plină creştere… Juliana era singurul său copil, în general copiii unici devin bărbaţi şi femei rele. Li se permite să-şi facă prea mult de cap. Fiica drăguţă a unui căpitan de marină în retragere trebuie să fie cu siguranţă răsfăţată.

A trebuit să-mi amintesc, de asemenea, că Josiah era în mod evident un om cu un caracter slab. Avea nevoie să fie condus. Ei bine, în ochii lui Hannjah era ceva care sugera în mod remarcabil arta conducerii.

La capătul a două zile hotărârea mea era luată. Am scris „Hannaha pe o bucăţică de hârtie şi am pus-o la poştă.

La două săptămâni după aceea am primit o scrisoare de la Josiah. Îmi mulţumea pentru sfat, dar adăuga, ca din întâmplare, că ar fi dorit ca eu să o fi ales pe Julia. Oricum, a spus el, era sigur că eu ştiam cel mai bine şi la data când voi primi scrisoarea el şi Hannah vor fi uniţi prin căsătorie.

Scrisoarea m-a îngrijorat. Am început să mă întreb dacă, la urma urmelor, alesesem fata potrivită. Să presupunem că Hannah nu era aşa cum am crezut eu! Ce groaznic ar fi fost pentru Josiah. Ce date, suficiente pentru a mă lămuri posedam eu? De unde să ştiu eu că Hannah nu e o fată. Leneşă, morocănoasă, un ghimpe înfipt permanent în inima bietei ei mame copleşită de muncă şi o pacoste perpetuă pentru fraţii şi surorile ei mai mici? De unde să ştiu eu dacă fusese bine educată? Tatăl ei ar putea fi un bătrân escroc fără pereche: majoritatea oamenilor aparent pioşi sunt astfel. Ea ar fi putut învăţa de la el numai ipocrizia. Apoi, cum să ştiu eu că inocenta veselie de copil a Julianei nu se va maturiza într-o feminitate dulce şi voioasă? Tatăl ei, în ciuda a tot ceea ce credeam eu în sens contrar, ar putea fi un model de ceea ce ar trebui să fie un căpitan de marină în retragere; posibil chiar cu o mică sumă frumuşică investită sigur pe undeva. Iar Juliana era unicul său copil. Ce motiv aveam eu de a respinge dragostea pentru Josiah a acestei tinere şi frumoase creaturi?

Am luat de pe birou fotografia ei. Mi se părea că detectez o privire plină de reproş în ochii ei mari. Am văzut în faţa ochilor scena din micuţul lor cămin îndepărtat în clipa când primele veşti despre căsătoria lui Josiah au căzut ca o piatră necruţătoare în apele până atunci liniştite ale vieţii ei. O vedeam îngenunchind lângă scaunul tatălui ei, în timp ce bătrânul cărunt şi bronzat mângâia încet capul auriu care se sprijinea scuturat de suspine mute pe pieptul său. Remuşcarea mea era aproape de nesuportat.

I-am pus poza deoparte şi am luat-o pe a Hannei – cea aleasă de mine. Îmi părea că mă priveşte cu un zâmbet necruţător de triumf. A început să mă cuprindă un sentiment puternic de antipatie faţă de Hannah.

Am luptat împotriva acestui sentiment. Mi-am spus că este o prejudecată. Dar cu cât raţionam mai mult luptând împotriva acesteia, cu atât devenea mai puternic. Îmi dădeam seama că, pe măsură ce zilele treceau, sentimentul va creşte, transformându-se din antipatie în aversiune şi de la aversiune în ură. Şi aceasta era femeia pe care o alesesem în mod deliberat ca tovarăş de viaţă al lui Josiah!

Timp de câteva săptămâni nu am cunoscut liniştea. Îmi era groază să deschid orice scrisoare sosea, temându-mă că ar putea fi de la Josiah. La fiecare bătaie în uşă., săream în picioare şi căutam un ascunziş. De fiecare dată când dădeam peste rubrica „Tragedii domestice” din ziare mă cuprindea brusc o transpiraţie rece. Mă aşteptam să citesc că Josiah şi Hannah se omorâseră unul pe altul şi muriseră blestemându-mă.

Totuşi, pe măsură ce timpul trecea şi nu am auzit nimic, temerile mele au început să se potolească şi mi-a revenit încrederea în propria mea intuiţie şi bună judecată. Poate că făcusem un lucru bun pentru Josiah şi Hannah şi ei mă binecuvântau. Au trecut în bună pace trei ani şi am început să uit de existenţa familiei Hackett.

Apoi el a venit din nou. Într-o seară când m-am întors acasă de la treburi l-am găsit aşteptându-mă în hol. În clipa în care l-am văzut am ştiut că temerile mele cele mai rele erau încă departe de adevăr. I-am făcut semn să mă urmeze în birou. El m-a urmat şi s-a aşezat pe acelaşi scaun pe care stătuse acum trei ani. Schimbarea sa era izbitoare; arăta bătrân şi ros de griji. Avea o înfăţişare de deznădejde resemnată.

Am rămas pentru un timp fără să vorbim, el învârtindu-şi pălăria ca la prima noastră întrevedere, eu dând dovadă de zel în aranjarea hârtiilor pe birou. În cele din urmă, simţind că orice ar fi mai suportabil decât această tăcere, m-am întors spre el.

— Mie teamă că n-au prea mers bine lucrurile cu tine, Josiah, am spus eu.

— Nu, domnule, a răspuns el liniştit, nu pot spune că da, după cum sunt. Hannah asta a dumneavoastră s-a dovedit a fi cam sâcâitoare.

Nu era nici o urmă de reproş în vocea sa. Pur şi simplu afirma un fapt trist.

— Dar în alte privinţe îţi este o soţie bună, am insistat eu. Desigur, are şi ea lipsurile ei. Toţi le avem. Dar este plină de energie. Ei, sper că vei admite că e energică.

Mă simţeam dator faţă de mine să găsesc ceva bun în Hannah şi acesta era singurul lucru la care mă puteam gândi în acel moment.

— O, da, este, a fost el de acord. Puţin cam prea energică pentru căsuţa noastră mică, îmi vine să cred uneori. Vedeţi, continuă el, Hannah asta este puţin cam colţoasă din fire, iar mama ei este şi ea cam prea sâcâitoare uneori.

— Mama ei! Am exclamat eu, dar ce are ea de-a face cu voi?

— Ei bine, vedeţi, domnule, răspunse el, ea locuieşte acum cu noi… de când bătrânul s-a dus.

— Tatăl lui Hannah! Deci a murit?

— Ei, nu chiar, domnule, replică el. A fugit acum un an cu una din femeile alea tinere care predau la Şcoala de duminică şi s-a alăturat mormonilor. A fost o mare surpriză pentru toată lumea.

Am oftat.

— Şi negoţul său, am întrebat eu, comerţul cu cherestea; cine-l face?

— O, ăla; răspunse Josiah. Totul a trebuit să fie vândut pentru a-i plăti datoriile, sau cel puţin o parte din ele.

Am remarcat că acesta a fost un lucru groaznic pentru familia sa. Mi-am imaginat că familia s-a destrămat şi că s-au împrăştiat cu toţii.

— Nu, domnule, a replicat el simplu, nu s-au împrăştiat prea mult… Toţi locuiesc acum cu noi. Dar, continuă el, văzând expresia de pe faţa mea, desigur, toate acestea nu au nimic de a face cu dumneavoastră, domnule. Îndrăznesc să spun că aveţi şi dumneavoastră necazurile dumneavoastră, domnule. Nu am venit aici să vă necăjesc cu ale mele. Asta ar fi nerecunoştinţă după toată bunătatea pe care mi-aţi arătat-o.

— Ce s-a întâmplat cu Julia? Am întrebat. Simţeam că nu mai doream să-l mai întreb despre propriile lui probleme.

Un zâmbet risipi melancolia ce-i cuprinsese trăsăturile feţei:

— Ei, spuse, el, cu o voce mai veselă decât cea pe care o folosise până acum, îţi face bine să te gândeşti la ea, zău aşa, domnule. S-a măritat deja cu un prieten de-al meu, tânărul Sam Jessop. Din când în când o şterg şi le fac câte o vizită, atunci când Hannah nu-i prin preajmă. Doamne, e ca şi cum ai privi raiul, când te uiţi la căsuţa lor. Sam adesea mă tachinează pe chestia asta: „Ei, tare prost ai mai fost, Josiah, zău aşa” îmi spune el. Ştiţi domnule, Sam şi cu mine suntem prieteni vechi, aşa că nu-i displace să glumească pe chestia asta.

Apoi zâmbetul i s-a stins şi a adăugat cu un suspin:

— Da, m-am gândit adesea de atunci, domnule, cât de bine ar fi fost dacă aţi fi găsit un motiv să o alegeţi pe Juliana.

Am simţit că trebuie să ne întoarcem cu discuţia la Hannah cu orice preţ. Am spus:

— Presupun că dumneata şi soţia trăiţi în vechea voastră casă.

— Da, a replicat el, dacă puteţi numi ăsta trai. Fiind aşa de mulţi e o luptă tare grea.

A spus că nu ştie cum s-ar fi descurcat dacă nu i-ar fi ajutat tatăl Julianei. Căpitanul, zice el, se purtase mai frumos decât un înger, aşa cum nu văzuse pe nimeni înainte purtându-se.

— Ştiţi domnule, nu spun că e un om deştept ca dumneavoastră, îmi explică el. Nici nu e omul la care să mergi după sfaturi, cum merg la dumneavoastră, domnule, dar cu toate acestea e un om tare bun. Şi asta îmi aminteşte, domnule, continuă el, pentru ce am venit aici. O să credeţi că e o mare îndrăzneală din partea mea să vă rog ceva domnule, dar…

L-am întrerupt:

— Josiah, am spus. Recunosc că sunt foarte vinovat pentru ce s-a abătut asupra ta. Mi-ai cerut sfatul şi eu ţi l-am dat. Care dintre noi a fost idiotul cel mai mare n-are rost să mai discutăm. Problema e că într-adevăr ţi l-am dat şi nu sunt omul care să mă eschivez de la responsabilităţile mele. Voi face ceea ce mă vei ruga în mod întemeiat, dacă îmi stă în putere.

A fost copleşit de recunoştinţă.

— Ştiam eu, domnule, a spus el, ştiam eu că nu mă veţi refuza. I-am spus asta lui Hannah. Aşa i-am spus: „Voi merge la domnu' acela şi-l voi ruga. Voi merge la el şi-i voi cere sfatul”.

— Ce să-i ceri? L-am întrebat.

— Sfatul, repetă Josiah, în mod evident surprins de tonul meu, în legătură cu o mică chestiune asupra căreia nu mă pot hotărî.

La început am crezut că încerca să fie sarcastic, dar nu era. Omul acela stătea acolo în faţa mea şi se lupta cu mine să mă convingă să-i dau un sfat dacă să investească o mie de dolari, pe care tatăl Julianei îi oferise ca împrumut, în cumpărarea unei spălătorii sau a unui bar. Nu-i era de ajuns sfatul pe care i-l dădusem; îl dorea din nou şi-mi înşira motivele pentru care să i-l dau. Alegerea unei soţii a fost un lucru cu totul diferit, argumenta el. Poate că n-ar fi trebuit să mă roage să-mi exprim opinia în legătură cu aceasta. Dar un sfat cu privire la pe care din două afaceri ar fi mai bine să o aleagă, cu siguranţă că orice om de afaceri i-l poate da. A spus că tocmai îmi recitise cărticica „Cum să fii fericit…” etc. Şi dacă domnul care a scris-o n-ar putea alege între avantajele unei anumite spălătorii şi cele ale unui anumit bar, ambele situate în acelaşi oraş, ei bine, atunci tot ce avea el de spus era că înţelepciunea şi cunoştinţele erau lipsite în mod clar de orice folos practic în lumea asta.

Ei bine, problema îmi părea un lucru destul de simplu pentru a-i da un sfat. Desigur că în legătură cu o problemă de acest fel un cunoscut om de afaceri trebuia să fie în stare să formuleze o judecată mai sănătoasă decât acest mieluşel cu cap de dovleac, Aş fi fost lipsit de inimă să refuz să-l ajut. Am promis să examinez problema şi să-l anunţ la ce concluzie am ajuns.

— El s-a ridicat şi mi-a strâns mâna. A spus că nu va încerca să-mi mulţumească; cuvintele ar părea insuficiente. Şi-a şters o lacrimă şi a ieşit.

M-am gândit atât de mult la această investiţie de o mie de dolari încât ar fi fost suficient să pun şi o bancă pe linia de plutire. Nu voiam să se întâmple la fel cum s-a întâmplat cu Hannah, dacă îmi stătea în putinţă. Am studiat actele pe care Josiah mi le lăsase, dar nu am încercat să-mi fac o părere din ele. M-am dus discret în oraşul lui Josiah şi am cercetat ambele afaceri la faţa locului. Am pornit cercetări discrete dar minuţioase prin vecini. M-am prezentat ca un tânăr candid care intrase în posesia unei mici sume de bani şi am câştigat încrederea servitorilor. Am stat de vorbă cu jumătate din locuitorii oraşului, pretextând că scriu istoria comercială a Noii Anglii şi doream să cunosc câteva amănunte legate de cariera lor şi invariabil îmi încheiam examinarea întrebându-i care era barul lor preferat şi unde îşi spălau rufele. Am stat în oraş două săptămâni. Cea mai mare parte a timpului meu liber mi-o petreceam la bar. În momentele de răgaz îmi murdăream hainele pentru ca să poată fi spălate la acea spălătorie.

Ca rezultat al investiţiilor mele am descoperit că, în ceea ce priveşte cele două afaceri în sine, nu era absolut nici o diferenţă între ele. Rămăsese doar întrebarea care afacere s-ar potrivi mai bine familiei Hackett.

Am reflectat. Proprietarul unui bar este expus multor tentaţii. Un om slab la minte, oare stă permanent în compania beţivanilor, ar putea sfârşi prin a nu rezista în faţa băuturii. Ei bine, Josiah era excepţional de slab la minte. Trebuia, de asemenea, avut în vedere că avea o soţie arţăgoasă şi că întreaga ei familie venise să locuiască cu ei. În mod evident, să-i laşi lui Josiah la îndemână o cantitate nelimitată de băuturi alcoolice ar fi o nebunie.

Pe de altă parte, nu aveam de ce să mă neliniştesc în ceea ce priveşte spălătoria. Activitatea într-o spălătorie necesită multă mână de lucru. Rudele Hannei ar putea fi folosite în spălătorie şi făcute astfel să-şi câştige existenţa. Hannah şi-ar putea cheltui energia călcând, iar Josiah ar putea mânui tamburul maşinii de călcat. Ideea îmi evoca un tablou familial foarte plăcut. Am recomandat spălătoria.

Lunea următoare, Josiah mi-a scris ca să-mi spună că a cumpărat spălătoria. Marţi am citit în „Ştiri comerciale” că una din cele mai remarcabile trăsături ale timpului era o creştere extraordinară a valorii hotelurilor şi barurilor, care avea loc în toată Noua Anglie. Joi, pe lista falimentelor am găsit nu mai puţin de patru proprietari de spălătorii; ziarul adăuga, ca explicaţii, că industria americană a spălătoriilor se găsea la strâmtoare datorită creşterii rapide a concurenţei chineze. Am ieşit în oraş şi m-am îmbătat.

Viaţa mi-a devenit un blestem. Cât era ziua de lungă mă gândeam la Josiah. Toată noaptea îl visam. Să presupunem că, nefiindu-mi de ajuns că sunt cauza nenorocirii sale familiale, l-aş lipsi acum şi de mijloacele de a-şi câştiga existenţa şi aş fi făcut inutilă generozitatea acelui bun şi bătrân căpitan de marină. Am început să mă consider un prieten nefast, pe urmele acestui om simplu dar demn de. Respect, pentru a-i face rău.

Totuşi, timpul – a trecut; nu am primit nici o veste de la el sau despre el şi în cele din urmă m-am eliberat de această povară.

Apoi, după cinci ani, a venit din nou.

A apărut în spatele meu în timp ce deschideam zăvorul cu cheia şi a aşezat o mână şovăitoare pe braţul meu. Era o noapte întunecoasă, dar o lampă cu gaz m-a lăsat să întrezăresc faţa. I-am recunoscut-o în ciuda umflăturilor roşii şi a vălului pâclos care îi ascundeau ochii. L-am apucat strâns. De braţ şi l-am vârât repede în casă şi apoi în birou.

— Stai jos, am şuierat printre dinţi şi spune-mi mai întâi tot ce-i mai rău.

Era gata să-şi aleagă scaunul său favorit. Am simţit că dacă-l văd asociindu-se cu acel scaun pentru a treia oară, le-aş putea face ceva groaznic amândurora. I l-am smuls din mână şi el s-a aşezat cu greutate pe duşumea şi a izbucnit în lacrimi. L-am lăsat să rămână acolo şi, cu o voce groasă, printre sughiţuri, şi-a spus povestea.

Spălătoria a mers din ce în ce mai rău. O nouă cale ferată a apărut în oraş, schimbându-i întreaga topografie. Cartierele de afaceri şi rezidenţiale s-au mutat treptat spre nord. Locul unde era barul pe care l-am respins în favoarea spălătoriei devenise centrul comercial al oraşului. Omul care-l cumpărase în locul lui Josiah îl vânduse făcând astfel avere. Regiunea de sud, unde era situată spălătoria, se descoperise că era construită pe o mlaştină şi oferea condiţii extrem de insalubre. Gospodinele grijulii aveau în mod firesc reticenţă să-şi trimită rufele la spălat într-o astfel de zonă.

Au apărut şi altfel de necazuri. Copilaşul său, odorul lui Josiah, singurul lucru luminos în viaţa lui, a căzut în cazanul de rufe şi a murit opărit. Mama Hannei fusese zdrobită de tamburul maşinii de călcat şi era acum o infirmă neajutorată, care trebuia îngrijită zi şi noapte.

Împovărat de toate aceste nenorociri, Josiah îşi căutase consolarea în băutură şi devenise un alcoolic fără speranţa. Îşi simţea acut degradarea şi era copleşit de plâns. Spunea că într-un loc vesel, cum ar fi un bar, ar fi putut fi puternic şi curajos, dar în mirosul permanent de haine ude şi transpiraţie era ceva care părea că-l vlăguieşte.

L-am întrebat ce a spus despre toate astea căpitanul. El a izbucnit din nou în lacrimi şi mi-a răspuns că acesta nu mai era. Asta, adăugă el, îi amintea de ce venise. Bătrânul cu o inimă atât de bună îi lăsase prin testament cinci mii de dolari. Dorea să-i dau un sfat cum să-i investească.

Primul meu impuls a fost să-l omor pe loc. Acum aş vrea să o fi făcut. Totuşi, m-am abţinut şi i-am oferit alternativa de a fi aruncat pe fereastră sau de a ieşi pe uşă fără a mai rosti un singur cuvânt.

A răspuns că era întru totul pregătit să iasă pe fereastră dacă îi voi spune mai întâi cum să-şi investească banii: în Compania de nitraţi Terra del Fuego, Limited, sau în Banca Union Pacific. Viaţa nu mai prezenta nici un alt interes pentru el. Singurul lucru care îl mai interesa era să fie convins că aceşti bani albi pentru zile negre erau investiţi cu siguranţă pentru cei dragi lui după ce el nu va mai fi.

Am insistat să-i spun ce gândeam despre nitraţi. Am replicat că refuzam să spun un singur cuvânt asupra acelui subiect. Din răspunsul meu el a presupus că nu apreciez nitraţii şi în consecinţă şi-a anunţat intenţia de a-şi investi banii în Banca Union Pacific.

I-am spus să facă aşa negreşit, dacă asta doreşte.

El a făcut o pauză şi părea că descâlceşte. În mintea sa problema. A zâmbit cu interes şi a spus că i se părea că ştia ce voiam eu să spun. Va investi toţi dolarii pe care-i avea în Compania de Nitraţi Terra del Fuego.

S-a ridicat cu dificultate pentru a pleca. L-am oprit. Ştiam la fel de sigur cum ştiam că soarele va răsări în dimineaţa următoare, că oricare companie i-aş recomanda-o eu, sau oricare va persista el să creadă că i-aş recomanda-o eu, ceea ce era acelaşi lucru, ca să-şi învestească banii în ea, va da faliment mai curând sau mai târziu. Bunica mea îşi avea întreaga sa avere învestită în Compania de nitraţi Terra del Fuego. Nu puteam suporte să o văd sărăcită la bătrâneţe. În ceea ce-l priveşte pe Josiah, pentru el nu mai avea nici o importanţă. El îşi va pierde banii în orice caz. L-am sfătuit deci să investească în acţiunile băncii Union Pacific. A plecat şi a făcut aşa.

Banca Union Pacific a rezistat optsprezece luni. Apoi a început să se clatine. Lumea financiară a rămas uluită. Fusese întotdeauna recunoscută ca una din cele mai sigure bănci din ţară. Oamenii se întrebau care putea fi cauza. Eu o ştiam foarte bine, dar nu le-am spus.

Banca a dus o luptă curajoasă, dar mâna sorţii era deasupra ei. La sfârşitul altor nouă luni a venit falimentul.

Nitraţii, nu-i nevoie să mai spunem, în tot acest timp progresaseră rapid. Bunica mea a murit lăsând o avere de un milion de dolari şi i-a donat pe toţi unei instituţii filantropice. Dacă ar fi ştiut cum am salvat-o de la ruină, ar fi putut fi mai recunoscătoare faţă de mine.

La câteva zile după. Falimentul băncii, Josiah a apărut în pragul uşii mele şi, de data asta, şi-a adus familia cu el. Erau şaisprezece cu totul.

Ce era să fac? Îi adusesem pe aceşti oameni pas cu pas la punctul unde îi pândea foametea. Le ruinasem în aceeaşi măsură fericirea şi toate şansele oferite de viaţă. Singurele corecturi pe care le-am mai putut face au fost să am grijă să nu le lipsească, cele necesare existenţei.

Asta s-a întâmplat acum şaptesprezece ani. Şi astăzi mai am grijă de ei să nu ducă lipsă de cele necesare, iar conştiinţa mea se mai linişteşte puţin văzând că par împăcaţi cu soarta lor. Acum sunt douăzeci şi doi şi avem speranţa să mai vină unul pe lume la primăvară.

Aceasta este povestea mea, domnule, a spus el. Poate că-mi vei înţelege acum brusca emoţie atunci când mi-aţi cerut sfatul. De fapt, acum nu mai dau sfaturi nimănui asupra nici unui subiect.

I-am spus această poveste lui MacShaughnassy. A fost de acord cu mine că era instructivă şi a spus că şi-o va aminti. A remarcat chiar că şi-o va aminti pentru a o spune unor tipi pe care-i cunoştea şi cărora, crede el, lecţia li s-ar putea dovedi folositoare.