CAPITOLUL II

Cinstit nu pot spune că am progresat prea mult la prima noastră întâlnire. A fost vina lui Brown. El a început prin a ne spune o poveste despre un câine. Era foarte vechea poveste a câinelui care obişnuia să meargă în fiecare dimineaţă la o anumită brutărie cu un peni în gură, în schimbul căruia primea întotdeauna o chiflă ce costa exact un peni. Într-o zi, brutarul crezând că acesta nu-şi va da seama de diferenţă, a încercat să-i vâre pe gât bietului animal o chiflă de jumătate de peni, la care câinele a ieşit imediat în stradă şi a adus un poliţist. Brown auzise această anecdotă răsuflată pentru prima dată în după-amiaza aceea şi era entuziasmat de ea. A rămas un mister permanent pentru mine unde a trăit Brown în ultima sută de ani. Te opreşte pe stradă cu:

— O, trebuie să-ţi spun ceva. E o poveste colosală!

Şi după aceea începe să-ţi relateze, cu mult spirit şi entuziasm una din cele mai cunoscute glume ale lui Noe, sau vreo istorie pe care Romulus trebuie să i-o fi spus iniţial lui Remus. Într-una din zilele acestea cineva îi va spune povestea lui Adam şi Eva, iar el va crede că a intrat în posesia unui subiect nou şi-l va dezvolta într-un roman.

Brown prezintă aceste antichităţi venerabile ca amintiri personale, sau, cel mult, ca episoade din viaţa vărului său de al doilea. Există anumite catastrofe ciudate şi mişcătoare care par să se fi întâmplat fiecăruia sau au putut fi urmărite de aproape de orice cunoscut pe care îl întâlneşti. Încă n-am întâlnit niciodată un om care să nu fi văzut un altul smucit de pe platforma unui omnibus pentru a cădea în căruţa ce transportă noroiul din canale, pentru a fi pescuit de acolo la capătul unei lopeţi.

La fel este povestea doamnei al cărei soţ se îmbolnăveşte brusc într-o noapte într-un hotel. Ea aleargă jos şi prepară o prişniţă cu făină de muştar pentru a i-o aplica, iar apoi fuge din nou sus la el. În emoţia ei, însă, se repede în altă cameră şi, dând la o parte aşternuturile, aşază cu dragoste prişniţa pe un alt bărbat. Am auzit această poveste atât de des încât am devenit acum temător când trebuie să mă duc la culcare într-un hotel. Toţi bărbaţii care mi-au spus-o au dormit în mod invariabil în camera de alături de cea a victimei şi fuseseră treziţi de urletele omului când i s-a pus prişniţa. Aşa au ajuns ei să ştie totul despre asta.

Brown dorea să credem că acest animal preistoric despre care ne povestise aparţinuse cumnatului său şi a fost de-a dreptul jignit când Jephson a murmurat sotto voce, că el este al douăzeci şi optulea bărbat pe care l-a întâlnit al cărui cumnat avusese câinele, ca să nu mai pomenim de cei o sută şaptesprezece oare-l avuseseră ei înşişi.

Am încercat să ne apucăm apoi de lucru, dar Brown ne stricase dispoziţia pentru seara aceea. Este tare rău să începi să povesteşti despre câini unei adunări de bărbaţi cu păcate de duzină. Este de ajuns să spună un bărbat o poveste despre câini şi toţi ceilalţi din cameră vor simţi că vor să spună una şi mai şi.

— Mai e o istorie – nu pot garanta pentru adevărul ei – dar mi-a fost spusă de un judecător – despre un om oare era pe patul de moarte. Pastorul parohiei, un om bun şi pios, a venit să stea alături de el şi, gândindu-se să-l înveselească, i-a spus o anecdotă despre un câine. Când pastorul a terminat, bolnavul s-a ridicat în capul oaselor şi a spus:

— Ştiu una şi mai bună decât asta. Am avut odată un câine, unul mare, maro, aplecat puţin într-o parte…

Efortul s-a dovedit prea mare pentru puterile lui. A căzut înapoi pe perne, iar doctorul, păşind spre el, a constatat că mai avea de trăit doar câteva clipe.

Bătrânul şi bunul pastor s-a ridicat şi a luat mâna bietului om, strângând-o:

— Ne vom întâlni din nou, a spus el blând.

Bolnavul s-a întors către el cu o privire împăcată şi recunoscătoare:

— Mă bucur că vă aud spunând asta, a murmurat el slab. Amintiţi-mi să vă povestesc de câinele ăsta.

Apoi muri liniştit, cu un zâmbet suav pe buzele sale palide.

Brown, care îşi spusese povestea cu câinele şi era acum satisfăcut, dorea să discutăm despre eroina noastră; dar noi ceilalţi nu simţeam aceeaşi tragere de inimă să discutăm despre cineva, oricine ar fi, tocmai atunci. Ne gândeam, în schimb, la toate poveştile adevărate despre câini pe care le auziserăm vreodată, întrebându-ne care avea şansele de a fi cel mai puţin pusă la îndoială.

MacShaughnassy, în special, devenea cu fiecare clipă tot mai neliniştit şi mai iritat. Brown a încheiat un discurs lung – pe care nimeni nu l-a ascultat – remarcând cu oarecare mândrie:

— Ce vreţi mai mult? Subiectul ăsta nu a mai fost folosit înainte, iar personajele sunt în întregime originale!

Atunci MacShaughnjassy nu a mai putut să reziste:

— Pentru că vorbeşti de intrigă, spuse el, mutându-şi scaunul puţin mai aproape de masă, asta îmi aminteşte ceva. V-am spus vreodată despre câinele pe care l-am avut pe când locuiam în Norwood?

— Sper că nu e aia cu buldogul, nu-i aşa? A întrebat Jephson neliniştit.

— Ei, ba era un buldog, a admis MacShaughnassy, dar nu cred că v-am spus-o vreodată.

Ştiam, din experienţă, că a discuta problema ar însemna doar să prelungim tortura, aşa că l-am lăsat să continue.

— O mulţime de spargeri avuseseră loc în ultimul timp în preajma casei noastre, începu el, iar bătrânul ajunsese la concluzia că e vremea să ia un câine. Se gândea că un buldog s-ar potrivi cel mai bine nevoilor sale şi a cumpărat exemplarul cu înfăţişarea cea mai sălbatică şi de ucigaş care putea fi găsit.

Mama s-a alarmat când a văzut câinele.

— Sper că nu ai de gând să laşi liberă prin casă fiara asta! Exclamă ea. O să omoare pe cineva. Îi citeşti intenţia pe faţă.

— Dar chiar vreau să omoare pe cineva, replică tata. Vreau să omoare spărgătorii.

— Nu-mi place să te aud vorbind astfel, Thomas, a răspuns mama; nu-ţi cade bine. Avem dreptul să ne apărăm proprietatea, dar nu avem dreptul să luăm viaţa unei fiinţe umane, unui semen al nostru.

— Semenii noştri vor fi în afara pericolului atât timp cât nu ne intră în bucătărie de vreme ce nu au treabă acolo, ripostă tata, cam ţâfnos. Am de gând să-i fac un culcuş câinelui în spălătorie, iar dacă un hoţ ne dă târcoale, ei bine, e treaba lui.

— Bătrânii s-au certat cu intermitenţe cam o lună din cauza câinelui. Tata considera problema a fi absurd de sentimentală, iar mama îl considera pe tata inutil de răzbunător. Între timp câinele căpăta un aspect tot mai fioros pe zi ce trecea.

Într-o noapte, mama l-a trezit pe tata spunând:

— Thomas, este un spărgător jos, sunt sigură de asta. Am auzit desluşit deschizându-se uşa de la bucătărie.

— E-n regulă atunci; câinele l-a prins deja, murmură tata, care nu auzise nimic şi era somnoros.

— Thomas, replică mama cu severitate, n-am de gând să tac în timp ce un semen de-al nostru e omorât de o bestie sălbatică. Dacă tu nu vrei să salvezi viaţa acelui om, voi merge eu.

— O, fire-ar al naibii, spuse tata, pregătindu-se să se scoale. Întotdeauna îţi închipui că auzi zgomote. Cred că, voi, femeile, vă culcaţi doar ca să staţi în capul oaselor atente la hoţi. Dar, pentru a-i da satisfacţie, tata şi-a tras totuşi pantalonii, şi-a pus şosetele şi a coborât.

— Ei bine, cum era de aşteptat, mama a avut dreptate de data asta. Era un hoţ în casă. Fereastra de la cămara de alimente era deschisă şi o lumină strălucea în bucătărie. Tata s-a furişat încet şi a iscodit cu privirea prin uşa întredeschisă. Hoţul şedea mâncând friptură rece de vacă şi murături, iar lângă el, pe duşumea, privindu-l în faţă cu un zâmbet ce-ţi îngheţa sângele în vine de afectuos ce era, stătea idiotul de câine care dădea din coadă.

Tata a fost atât de surprins încât a uitat să-şi ţină gura.

— Să fiu al… şi a folosit un cuvânt pe oare nu aş vrea să vi-l repet, domnilor.

Hoţul, auzindu-l, a făcut un salt şi a şters-o pe fereastră, iar câinele părea foarte supărat pe tata că l-a gonit.

În dimineaţa următoare am dus câinele înapoi la dresorul de la care-l cumpărasem.

— Pentru ce credeţi că am dorit acest câine? A întrebat tatăl meu încercând să vorbească cât mai calm.

— Ei bine, replică dresorul, aţi spus că doriţi un bun câine de casă.

— Exact aşa, a răspuns tata. Nu am cerut un tovarăş pentru hoţi, nu-i aşa? Nu am spus că vreau un câine care să se împrietenească cu un hoţ de prima dată când intră în casă, ca să nu se simtă singur, nu-i aşa? Şi tata a povestit întâmplările nopţii precedente.

Omul a fost de acord că era motiv de nemulţumire.

— O să vă spun care-i treaba, domnule, spuse el. Băiatul meu Jim a fost cel care a dresat câinele ăsta şi bănui că neobrăzatul l-a învăţat mai mult să prindă şobolani decât hoţi, Lăsaţi-mi-l mie o săptămână, domnule; am să fac tot ce trebuie.

— Aşa a rămas şi la sfârşitul săptămânii dresorul l-a adus înapoi acasă.

— O să-l găsiţi destul de bun acum, domnule, spuse omul. Nu-i ce se cheamă un câine deştept, dar cred că i-am băgat ideea în cap aşa cum trebuie.

Tata s-a gândit că i-ar place să încerce cum stau lucrurile, aşa că am angajat un om la preţul de un şiling, care urma să pătrundă prin fereastra din bucătărie în timp ce dresorul ţinea câinele cu un lanţ. Câinele a rămas perfect liniştit până ce omul a intrat cu totul în casă, apoi s-a repezit cu o săritură sălbatică spre el şi dacă lanţul nu ar fi fost rezistent, omul şi-ar fi câştigat scump şilingul.

Tata era acum mulţumit că putea merge la culcare liniştit, iar alerta mamei pentru securitatea spărgătorilor locali a crescut în mod proporţional.

Au trecut luni fără a se întâmplă nimic şi apoi alt hoţ a încercat casa. Nu mai era nici o îndoială că de data aceasta câinele a făcut ceva pentru a-şi câştiga existenţa. Zarva de la parter era îngrozitoare. Casa se zguduia de izbitura corpurilor care se rostogoleau.

Tata şi-a înşfăcat revolverul şi s-a năpustit jos pe scări, iar eu l-am urmat. Bucătăria era în dezordine. Mesele şi scaunele erau răsturnate, iar pe duşumea zăcea un bărbat care implora bolborosind ajutor. Câinele stătea pe el, sufocându-l.

Tata a îndreptat revolverul spre tâmpla omului, în timp ce eu, printr-un efort supraomenesc, l-am tras pe apărătorul nostru şi l-am legat cu lanţul de chiuvetă, după care am aprins lampa de gaz.

Atunci ne-am dat seama că omul de pe duşumea era un agent de poliţie.

— Doamne dumnezeule! A exclamat tata, lăsând să-i cadă revolverul, cum naiba aţi ajuns aici?

— O, chiar cum am ajuns aici? Răspunse omul, ridicându-se în şezut şi vorbind cu un ton de indignare amară, dar deloc nejustificată. Ei bine, în exerciţiul funcţiunii, aşa am ajuns. Văd un hoţ intrând pe fereastră, aşa că-l urmăresc şi mă strecor după el.

— L-aţi prins? Întrebă tata.

— Dacă l-am prins? Aproape că a ţipat omul. Cum puteam să-l prind cu blestematul ăsta de câine care m-a trântit jos apucându-mă de gât, în timp ce hoţul şi-a aprins pipa şi a ieşit pe uşa din spate?

Câinele a fost de vânzare în ziua următoare. Mama, care ajunsese să-l placă, deoarece lăsa copilul cel mai mic să-l tragă de coadă, dorea să-l ţinem. Greşeala, spunea ea, nu era din vina animalului. Doi oameni au pătruns în casă aproape în acelaşi timp. Câinele nu putea să-i atace pe amândoi. A făcut tot ce a putut şi a atacat unul. Că alegerea s-a oprit asupra poliţistului şi nu asupra hoţului a fost un lucru cât se poate de nefericit. Totuşi, acesta era un lucru care s-ar fi putut întâmplă oricărui câine.

Cu toate acestea, tata dobândise o prejudecată împotriva bietului animal şi în aceeaşi săptămână a scris un anunţ în ziarul „The Field”, în care acesta era recomandat ca o investiţie ce se putea dovedi utilă pentru orice membru întreprinzător al lumii interlope.

După ce MacShaughnassy şi-a terminat povestirea, Jephson a intervenit şi ne-a spus o poveste plină de patetism despre o corcitură nenorocită care a fost călcată într-o zi de un vehicul pe Strand ¹ , când acesta i-a rupt piciorul. Un student la medicină, care trecea pe acolo în acel moment, l-a ridicat şi l-a dus la Spitalul Charring Cross ² , unde i-a fost pus în ghips şi unde a fost ţinut şi îngrijit până ce a fost din nou bine, după care a fost trimis acasă.

Bietul animal înţelesese exact ce se făcuse pentru el şi a fost pacientul cel mai recunoscător oare trecuse vreodată prin spital. Întregul personal a fost foarte trist când a plecat.

Într-o dimineaţă, o săptămână sau două mai târziu, internul spitalului, privind afară pe fereastră, a văzut câinele venind pe stradă. Când s-a apropiat a observat că avea un peni în gură. Un cărucior plin cu nişte carne de cal pentru animale aştepta cumpărătorii lângă bordură şi pentru o clipă, în timp ce trecea pe lângă aceasta, câinele a ezitat.

Dar natura lui nobilă şi-a spus în fine cuvântul şi, îndreptându-se direct spre gardul metalic al spitalului şi ridicându-se pe picioarele din spate, a pus banul în cutia pentru chete.

MacShaughnassy a fost foarte impresionat de această poveste. Spunea că această faptă arăta o trăsătură extrem de frumoasă a caracterului câinelui. Animalul era un biet nenorocit alungat de toţi, un vagabond care probabil că nu avusese niciodată în viaţa lui un peni al lui propriu şi s-ar putea să nu mai aibă niciodată altul. Spunea că banul câinelui reprezintă pentru el un dar mai de preţ decât cel mai mare cec pe care l-a semnat vreodată cel mai bogat patron.

Ceilalţi trei erau acum nerăbdători să se apuce de lucru la roman, dar mie nu mi se părea asta prea cinstit. Ştiam şi eu vreo două poveşti despre câini.

Cu ani în urmă am cunoscut un terrier negru-cafeniu. Locuia în aceeaşi casă cu mine. Nu aparţinea nimănui. Îşi părăsise stăpânul (dacă într-adevăr acceptase vreodată să aibă unul, ceea ce este îndoielnic având în vedere caracterul său agresiv de independent) şi acum se descurca în întregime pe cont propriu. Şi-a însuşit holul din faţă transformându-l în dormitorul său şi îşi lua mesele cu ceilalţi chiriaşi ori de câte ori se întâmplă ca aceştia să mănânce.

La ora cinci obişnuia să ia o gustare de dimineaţă foarte devreme la tânărul Hollis, adjunctul unui inginer, care trebuia să se scoale la patru şi jumătate ca să-şi facă repede cafeaua, astfel încât să ajungă la uzină până la ora şase. La opt şi jumătate îşi lua micul dejun într-un mod mai elegant cu domnul Blair, la primul etaj şi uneori i se alătura lui Jack Gadbut, care se scula târziu, la un grătar cu rinichi la ora unsprezece.

De atunci şi până la cinci, când obişnuiam să-mi iau o ceaşcă de ceai cu un cotlet, dispărea în mod regulat. Unde mergea şi ce făcea între acele ore nimeni nu a ştiut vreodată. Gadbut s-a jurat că l-a întâlnit de două ori ieşind din biroul unui agent de bursă din strada. Threadneedle şi, la prima vedere afirmaţia părea extrem de improbabilă; am început să-i atribuim o oarecare credibilitate când am reflectat asupra pasiunii exagerate a câinelui de a dobândi cât mai mulţi gologani şi de a strânge toate monezile.

Această sete de bogăţie era într-adevăr cu totul remarcabilă. Era un câine în vârstă, cu un mare simţ al propriei demnităţi; totuşi la promisiunea că va căpăta un peni l-am văzut învârtindu-se după propria-i coadă până ce nu mai ştia care îi era capul şi care coada.

Obişnuia să înveţe şiretlicuri şi seara, mergând din cameră în cameră, îşi prezenta numărul, iar când îşi termina programul, se aşeza în doua labe şi făcea chetă. Toţi obişnuiam să-i facem pe plac. Pe parcursul acelui an trebuie să fi adunat multe lire.

Odată, chiar în faţa uşii noastre, l-am văzut stând într-o mulţime şi urmărind un pudel oare îşi făcea numărul acompaniat de o flaşnetă. Pudelul stătea în cap şi apoi, cu picioarele din spate în aer, mergea pe labele din faţă. Oamenii au râs copios şi când după aceea s-a dus printre ei cu farfurioara de lemn în gură, i-au dat bani cu generozitate.

Câinele nostru a intrat în casă şi imediat a început să exerseze. În trei zile el putea să stea în cap şi să meargă în cerc pe labele din faţă şi din prima seară când şi-a prezentat exerciţiul a adunat şase peni. Trebuie să fi fost o treabă extrem de grea pentru el la vârsta lui, aşa bolnav de reumatism cum era; dar făcea orice pentru bani. Cred că s-ar fi vândut şi diavolului pentru opt peni bani gheaţă.

Cunoştea valoarea banilor. Dacă îi ofereai un peni într-o mână şi o monedă de trei peni în cealaltă, el o înşfăca pe cea de trei peni şi apoi i se frângea inima de durere că nu o putuse lua şi pe cea de un peni. L-ai fi putut lăsa în cameră cu un picior întreg de carne de oaie în deplină siguranţă, dar nu ar fi fost înţelept să-ţi laşi acolo punga cu bani.

Din când în când el cheltuia câte ceva, dar nu prea deseori, Se dădea în vânt grozav după pandişpan şi, ocazional, când avea o săptămână bună, obişnuia să-şi ofere câte unul sau două pentru a-şi astâmpăra pofta. Dar nu suporta să le plătească şi întotdeauna făcea un efort intens şi adesea încununat de succes de a rămâne atât cu prăjitura cât şi cu banul. Planul operaţiilor sale era simplu. Intra în magazin cu banul în gură, ţinut la vedere şi cu o expresie dulce de mieluşel în ochi. Mergea cât putea mai aproape de prăjituri şi, fixându-şi ochii cu afecţiune pe ele, începea să scâncească, iar vânzătorul, crezând că are de-a face cu un câine cinstit îi arunca una.

Pentru a lua prăjitura era obligat, desigur, să lase banul; apoi începea o luptă între el şi vânzător pentru a intra în posesia monezii. Omul încerca să o culeagă. Câinele punea laba pe ea şi mârâia sălbatic. Dacă apuca să mănânce prăjitura înainte de sfârşitul luptei, el înşfăca banul şi o lua la fugă. Ştiam că vine acasă îndopat cu prăjituri, cu acelaşi ban în gură.

Această practică necinstită a sa deveni atât de notorie în împrejurimi încât, după un timp, majoritatea negustorilor localnici refuzau să-l mai servească. Numai cei foarte iuţi şi voinici se încumetau să facă afaceri cu el.

Apoi a început să-şi practice obiceiul mai departe de casă, în cartiere unde reputaţia sa nu ajunsese încă. Şi îşi alegea în special magazinele ţinute de femei nervoase sau de bătrâni reumatici.

Se spune că dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor. Se părea că pe el îl făcea să renunţe la orice principiu.

În cele din urmă îi luă şi viaţa şi asta s-a întâmplat astfel. Într-o seară îşi dădea reprezentaţia în camera lui Gadbut, unde câţiva din noi stăteam fumând şi discutând, iar tânărul Hollis, fiind într-o dispoziţie generoasă, i-a aruncat, aşa cum credea el, o monedă de şase peni. Câinele a înhăţat-o şi s-a retras sub sofa. Acesta era un lucru ciudat din partea lui şi noi l-am comentat. Dintr-o dată lui Hollis i-a venit o idee; şi-a scos banii şi a început să-i numere.

— Dumnezeule! Exclamă el, i-am dat javrei ăsteia o jumătate de sovereign3. Ei, Tiny!

Dar Tiny s-a băgat şi mai mult sub sofa, şi nici o invitaţie verbală nu-l putea convinge să se mişte. Aşa că am adoptat un plan mai convingător şi l-am scos afară apucându-l de ceafă.

A ieşit afară târât cu greutate, mârâind ameninţător şi ţinând strâns în dinţi jumătatea de sovereign a lui Hollis. La început am încercat să-l înduplecăm cu blândeţe. I-am oferit în schimb o monedă de şase peni. Părea de-a dreptul insultat şi în mod evident considera propunerea echivalentă cu a-l considera drept tâmpit. I-am oferit un şiling, iar apoi o jumătate de coroană, dar el părea de-a dreptul plictisit de insistenţele noastre.

— Nu cred că vei mai vedea vreodată din nou această jumătate de sovereign, Hollis, spuse Godbut râzând. Noi toţi, cu excepţia tânărului Hollis, consideram povestea drept o glumă bună. El, dimpotrivă, părea supărat şi luând câinele de la Gadbut, încerca să-i scoată moneda din gură.

Tiny, credincios principiului său de o viaţă de a nu se despărţi niciodată de ceva dacă era posibil, nu se dădu bătut în ruptul capului, până când, simţind că micul său câştig îi scăpa încet dar sigur, făcu o disperată încercare finală de a-l păstra şi… înghiţi moneda. I s-a oprit în gât şi a început să se sufoce.

Atunci ne-am alarmat în mod serios pentru câine. Era amuzant şi nu doream să i se întâmple vreun accident. Hollis a alergat în camera sa şi a adus o pensetă lungă, iar noi cu toţii îl ţineam pe micul avar în timp ce Hollis încerca să-i înlăture cauza suferinţei.

Dar bietul Tiny nu ne-a înţeles intenţiile. El tot credea că vrem să-l jefuim de câştigul lui din acea seară şi se lupta cu disperare. Lupta sa fixă moneda şi mai bine şi, în ciuda eforturilor noastre, muri – încă o victimă printre multe altele, a febrei cumplite produsă de aur.

Odată am visat un vis foarte curios despre bogăţii, care m-a impresionat puternic. Se făcea că eu şi un prieten – un prieten foarte drag – locuiam împreună într-o casă veche şi stranie. Nu cred că mai locuia altcineva în acea casă în afară de noi doi. Într-o zi, hoinărind prin casa veche şi ciudată, am descoperit uşa ascunsă a unei camere secrete, iar în această cameră erau multe cufere ferecate în fier; când am ridicat capacele grele am văzut că fiecare din aceste cufere era plin cu aur.

După ce am văzut toate astea m-am furişat afară uşor şi am închis uşa ascunsă, am tras tapiseriile uzate din nou în faţa ei şi m-am strecurat înapoi de-a lungul coridorului întunecat, uitându-mă în urma mea înfricoşat.

Prietenul pe care îl iubeam se îndreptă spre mine şi am mers împreună ţinându-ne de mâini. Dar îl uram.

Toată ziua m-am ţinut de el, sau l-am urmărit fără să-şi dea seama, ca nu cumva, din întâmplare, să afle secretul uşii ascunse; iar noaptea am stat treaz cu ochii pe el.

Dar într-o noapte adorm şi, când mă trezesc, el nu mai e lângă mine. Alerg repede sus pe scara îngustă şi de-a lungul coridorului tăcut. Tapiseria e trasă la o parte, iar uşa ascunsă e deschisă şi în cameră prietenul pe care îl iubeam stă îngenuncheat în faţa unui cufăr deschis; strălucirea aurului se aprinde în ochii mei.

El stă cu spatele la mine, iar eu mă strecor spre el pas cu pas. În mână am un cuţit cu o lamă puternică, îndoită; iar când sunt destul de aproape îl omor, aşa cum stă îngenuncheat acolo.

Corpul lui se prăbuşeşte împingând uşa, iar aceasta se închide cu un zgomot de zăvor; încerc să o deschid şi nu pot. Bat cu mâinile în cuiele ei din fier şi ţip, iar mortul rânjeşte la mine. Lumina pătrunde prin crăpătura de sub uşa masivă, apoi păleşte şi din nou reapare, iar eu rod capacele din stejar ale cuferelor ferecate în fier, căci nebunia foamei mi se strecoară în creier.

Atunci mă trezesc şi descopăr că sunt într-adevăr flămând şi-mi amintesc că, în urma unei dureri de cap nu mâncasem nimic la cină. Pun aşadar pe mine câteva haine şi cobor la bucătărie, într-o escapadă de căutare a hranei.

Se spune că visele sunt aglomerări momentane de gânduri centrate în jurul incidentului care ne trezeşte şi, ca în cazul majorităţii faptelor dovedite ştiinţific, acest lucru este câteodată adevărat. Există un vis care, cu foarte mici variaţii, îmi revine, permanent. Mereu visez că dintr-o dată sunt chemat să joc un rol important într-o piesă oarecare la Teatrul „Lyceum”. Faptul că bietul domn Irving4 trebuie în mod invariabil să fie victima pare incorect, dar în mod cert întreaga vină-i aparţine. El este cel care încearcă să mă determine şi mă îndeamnă să joc.5 Eu însumi aş prefera să rămân liniştit în pat şi i-am spus-o în faţă. Dar el insistă să mă scol imediat şi să mă duc la teatru. Îi explic că nu am nici un pic de talent ca actor. Se pare că el consideră aceasta cu totul neimportant şi spune:

— O, asta nu are nici o însemnătate.

Discutăm în contradictoriu un timp, dar el face din chestiune o problemă de prestigiu personal şi pentru a-i îndeplini dorinţa şi a-l determina să iasă din dormitor accept, deşi împotriva convingerii mele. În general, ca să-mi joc personajele mă îmbrac în cămaşă de noapte, deşi odată, pentru a-l juca pe Banquo6, am purtat pijama. Şi încă ceva: niciodată nu-mi amintesc un singur cuvânt pe care trebuie să-l rostesc. Cum am terminat habar nu am. Irving vine după spectacol şi mă felicită, dar n-aş putea spune dacă pentru reuşita rolului meu sau pentru norocul de a fi ieşit de pe scenă înainte ca cineva să fi aruncat în mine cu vreo bucată de cărămidă.

Ori de câte ori visez acest incident, în mod invariabil mă trezesc găsind aşternutul pe podea, iar eu tremur de frig; presupun că din cauza dârdâielii visez că merg pe scena Teatrului Lyceum fără a purta altceva în afară de cămaşa de noapte. Dar nu înţeleg de ce trebuie să fie în totdeauna Teatrul Lyceum.

Un alt vis pe care cred că l-am visat mai mult de o dată – sau, cel puţin am visat că l-am visat înainte, un lucru care se întâmplă uneori – este unul în care merg pe un drum foarte larg şi foarte lung din East End7. Este ciudat să găseşti un astfel de drum aici, Omnibuse şi tramvaie trec în sus şi în jos şi este plin de standuri şi cărucioare, în spatele cărora stau şi-şi strigă marfa bărbaţi cu şepci unsuroase; totuşi pe fiecare parte este mărginit de o pădure tropicală. Drumul, de fapt, combină avantajele de pe Kew8 şi Whitechapel9.

Cu mine este cineva, dar eu nu-l pot vedea şi mergem prin pădure, făcându-ne drum prin viţa de vie încâlcită care ni se agaţă de picioare şi din când în când, între trunchiurile uriaşe de copaci, prindem imagini ale străzii zgomotoase.

La capătul acestui drum este o cotitură îngustă, iar când ajung la ea mă apucă frica, deşi nu ştiu de ce îmi este frică. Duce la o casă unde am locuit odată pe când eram copil, iar acum mă aşteaptă cineva acolo ca să-mi spună ceva.

Mă întorc pentru a fugi. Trece un omnibus, iar eu încerc să-l prind. Dar caii se transformă în schelete şi se îndepărtează în galop de mine, iar picioarele mele devin grele ca de plumb, iar fiinţa aceea care este cu mine şi pe care nu o pot vedea mă apucă de mână şi mă târăşte înapoi. Mă trage cu forţa după ea şi mă duce în casă; uşa se izbeşte în urma noastră., iar sunetul stârneşte ecou prin camerele lipsite de viaţă. Recunosc camerele: cu mult timp în urmă am râs şi am plâns în ele. Nimic nu e schimbat. Scaunele stau la locurile lor, goale. Lucrul de mână al mamei zace pe covoraşul clin faţa căminului, de unde pisoiul, îmi amintesc, trăgea de ghemul de lână cândva prin anii şaptezeci10.

Urc în mica mea mansardă. Pătuţul meu stă în colţ, iar cuburile mele sunt rostogolite pe duşumea, căci am fost. Întotdeauna un copil dezordonat. Intră un bătrân – un bătrân încovoiat şi uscat – ţinând o lampă deasupra capului. Îl privesc în faţă, iar aceasta este propria mea faţă. Şi mai intră unul, iar acesta sunt din nou eu însumi. Apoi intră tot mai mulţi, până ce camera este plină de feţe, ca şi scara de alături şi toată casa tăcută. Unele feţe sunt bătrâne iar altele tinere; unele sunt frumoase şi-mi zâmbesc, dar multe sunt respingătoare şi se uită chiorâş la mine. Şi fiecare faţă este faţa mea proprie, dar nu sunt două la fel.

Nu ştiu de ce imaginea mea trebuie să mă sperie atât de tare, dar fug din casă îngrozit şi feţele mă urmăresc; alerg din ce în ce mai repede, dar ştiu că nu le voi putea lăsa niciodată în urma mea.

De regulă eşti eroul propriilor vise, dar am visat uneori un vis în întregime la persoana a treia – un vis cu ale cărui întâmplări nu aveam nici în clin nici în mânecă în afara calităţii de spectator nevăzut şi neputincios. La unul din acestea m-am gândit adesea, întrebându-mă dacă nu ar putea fi prelucrat într-o povestire. Dar, probabil, ar fi temă prea dureroasă.

Am visat că văd faţa unei femei într-o mulţime: o faţă haină, dar exista o frumuseţe stranie în ea. Licăririle tremurătoare aruncate de lămpile străzii o iluminează, arătând miracolul frumuseţii ei vicioase. Apoi luminile se sting.

O văd apoi într-un loc care este foarte departe şi a devenit chiar mai frumoasă decât înainte, căci răul a dispărut. O altă faţă se uită la ea, o faţă luminoasă, pură. Cele două feţe se întâlnesc şi se sărută şi, în timp ce buzele lui le ating pe cele ale ei, sângele ei se urcă în obraji şi spre frunte. Văd din nou cele două feţe. Dar nu pot spune unde sunt sau cât timp a trecut de atunci. Faţa bărbatului a îmbătrânit puţin, dar este încă destul de tânără şi de frumoasă, iar când ochii femeii se opresc asupra ei, pe faţa femeii apare o strălucire care o face asemănătoare feţei unui înger. Dar uneori femeia este din nou singură şi atunci văd vechiul rău luptându-se să pună din nou stăpânire pe ea.

Apoi văd mai clar. Văd camera în care locuiesc ei. Este foarte sărăcăcioasă. Un pian de modă veche sta într-un colţ şi lângă el este o masă pe care se află împrăştiate o mulţime de hârtii în jurul unei călimări. Un scaun gol stă ca în aşteptare în faţa mesei. Femeia se amuză lângă fereastra deschisă.

De departe, de jos, se ridică sunetul marelui oraş. Luminile lui aruncă raze slabe în camera întunecată. Mirosul străzilor sale se simte în nările femeii. Din când în când ea priveşte către uşă şi asculta, apoi se întoarce spre fereastra deschisă. Şi observ că de fiecare dată când se uită spre uşă răul din faţa ei dispare, dar de fiecare dată când se întoarce către fereastră devine mai cumplit şi mai neiertător.

Brusc ea se ridică şi ochii ei trădează groaza, o groază care mă. Înspăimântă în vis; pe fruntea ei văd apărând broboane mari de sudoare. Apoi, foarte încet, faţa ei se schimbă şi văd din nou creatura rea a nopţii. Îşi înfăşoară în jurul ei o mantie veche şi se strecoară afară. Îi aud paşii coborând pe scări. Ei devin din ce în ce mai slabi. Aud o uşă deschizându-se. Zumzetul străzilor pătrunde în casă, iar paşii femeii sunt înghiţiţi de el.

Timpul se scurge în visul meu. Scenele se schimbă, prind contur şi pier; dar totul este vag şi nedefinit, până ce, din întunecime se conturează o stradă lungă, pustie. Luminile proiectează cercuri sclipitoare pe pavajul umed. O siluetă, îmbrăcată în haine ieftine şi ţipătoare, se furişează, ţinându-se pe lângă zid. Este cu spatele spre mine şi eu nu-i văd faţa. Din umbră se desprinde încă o siluetă, îi privesc faţa şi văd că este chiar faţa pe care ochii femeii o priveau şi o venerau cu mult timp în urmă, când visul meu tocmai începuse. Dar frumuseţea şi puritatea ei s-au dus: este la fel de bătrână şi rea ca şi aceea a femeii când am privit-o ultima dată. Silueta în zdrenţe ţipătoare înaintează încet. Cea de a doua siluetă o urmează şi o ajunge din urmă. Cei doi se opresc şi-şi vorbesc unul altuia, apropiindu-se unul de altul. Strada este foarte întunecoasă în locul unde s-au întâlnit, iar silueta în zdrenţele ţipătoare îşi ţine încă faţa întoarsă într-o parte. Merg împreună în linişte, până ce ajung lângă o lampă de gaz atârnată în faţa unei taverne; şi acolo femeia se întoarce şi văd că este femeia din visul meu. Iar ea şi bărbatul privesc unul în ochii celuilalt încă o dată.

În alt vis pe care mi-l amintesc, un înger (sau un diavol, nu sunt chiar sigur care din ei) a venit la un om şi i-a spus că atât timp cât nu va iubi nici o fiinţă omenească, atât timp cât nu va fi înclinat niciodată să simtă cea mai mică umbră de tandreţe faţă de soţie sau copil, faţă de cunoştinţe şi rude, faţă de străini sau faţă de prieteni, atât timp va reuşi în viaţă şi va prospera în afacerile sale, atât timp îi vor merge bine toate afacerile şi în fiecare zi va deveni tot mai bogat, mai mare şi mai puternic. Dar dacă va lăsa vreodată să-i pătrundă în inimă un singur gând bun pentru vreo fiinţă, în acea clipă toate planurile şi schemele sale se vor prăbuşi şi din acea clipă numele său va fi dispreţuit de oameni şi fi-va apoi uitat.

Omul păstră aceste cuvinte ca pe o comoară, căci este un om ambiţios, iar bogăţia, faima şi puterea sunt pentru el cele mai dulci lucruri din lume. O femeie îl iubeşte şi moare însetată după o privire afectuoasă din partea lui; paşi de copii îi pătrund în viaţă şi se strecoară din nou afară din ea; vechi feţe dispar, altele noi vin şi pleacă.

Dar niciodată, în acest timp o atingere prietenoasă a mâinii sale nu coboară asupra vreunei fiinţe; de pe buzele sale nu iese niciodată un singur cuvânt binevoitor. Şi în tot ce face soarta îl favorizează.

Anii trec şi în cele din urmă îi rămâne un singur lucru de care i-ar putea fi teamă – faţa mică, plină de dor a unei fetiţe. Copilul îl iubeşte, aşa cum îl iubise şi femeia cu mult timp în urmă, iar ochii ei îl urmăresc cu o privire mereu căutătoare şi fierbinte. Dar el strânge din dinţi şi îi întoarce spatele.

Faţa fetiţei devine străvezie, iar într-o zi e anunţat la masa de comandă a multiplelor sale întreprinderi că e pe moarte. El vine şi stă în picioare lângă pat, iar ochii copilului se deschid şi se întorc spre el şi, pe măsură ce el se apropie tot mai mult, minutele ei se întind spre el, implorându-l în tăcere. Dar faţa bărbatului nu se schimbă nici acum, iar micuţele braţe cad fără putere înapoi pe cuvertura în dezordine, iar ochii plini de dor devin ficşi; o femeie păşeşte uşor înainte şi îi închide pleoapele, iar bărbatul se întoarce la planurile şi proiectele sale.

Dar noaptea, când marea casă e tăcută, el se furişează în camera unde copilul încă mai stă întins şi dă la o parte cearşaful alb şi aspru.

— Moartă, e moartă, murmură el. Apoi ridică micul corp mort în braţele sale şi sărută buzele şi obrajii reci, ca şi mânuţele reci, ţepene.

Şi în acest punct povestea mea devine imposibilă, căci visez că fetiţa moartă zace permanent sub cearşaf în acea cameră tăcută, că faţa ei mică nu se schimbă niciodată şi nici membrele sale nu se descompun. Aceasta mă face să rămân uluit o clipă, dar curând uit să mă mir, căci atunci când Zâna Viselor ne spune poveşti suntem doar asemeni copiilor mici: stăm în jurul ei cu ochii deschişi, crezând totul, deşi minunându-ne că astfel de lucruri pot exista.

În fiecare noapte, când toţi din casă dorm, uşa acelei camere se deschide fără zgomot, iar omul intră şi o închide în urma lui. În fiecare noapte el trage la o parte cearceaful alb şi ia în braţe micul trup mort; şi în orele nopţii păşeşte încoace şi încolo, ţinându-l strâns. La piept, sărutându-l şi cântându-i încet, ca o mamă, copilaşului adormit.

Când prima rază a răsăritului pătrunde în cameră, el pune copilul mort din nou jos, netezeşte cearceaful deasupra lui şi se furişează afară.

Şi el reuşeşte să prospere în toate lucrurile; în fiecare zi devine tot mai bogat, mai mare şi mai puternic.