Capitolul I

Trei epave. Suferinţele lui George şi Harris. Victimă a o sută şapte boli fatale. Prescripţii utile. Cum se pot vindeca afecţiunile hepatice la copii. Hotărât, suntem surmenaţi şi avem nevoie de odihnă. O săptămână pe întinsul clocotitor al mării. George propune Tamisa. Obiecţia lui Montmorency. Adoptarea propunerii iniţiale cu o majoritate de trei contra unul.

Eram patru: George, William Samuel Harris, eu şi Montmorency. Cu pipele aprinse, stăteam cu toţii în camera mea şi discutam despre starea noastră jalnică – jalnică din punct de vedere medical, bineînţeles.

Nu se simţea bine niciunul şi asta ne neliniştea la culme. Pe Harris îl apucau din când în când nişte ameţeli atât de ciudate, încât abia de-şi mai dădea seama ce face. Şi George avea ameţeli, nici el nu prea ştia pe ce lume trăieşte. Cât despre mine, aveam ficatul deranjat. Ştiam că am ficatul deranjat, deoarece numai cu puţin mai înainte citisem o reclamă de pilule hepatice, unde erau descrise amănunţit diversele simptome după care îţi poţi da seama că ficatul nu funcţionează cum trebuie. Eu aveam toate aceste simptome.

Lucru foarte curios: ori de câte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă medicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor senzaţiilor încercate de mine.

Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum, ca să mă documentez cu privire la tratamentul unei uşoare indispoziţii ce mă tot sâcâia – cred că era vorba de boala fânului. Mi s-a adus cartea şi-am citit tot ce mă interesa. Apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să răsfoiesc alene paginile şi să studiez, într-o doară, bolile, una după alta. Nu-mi aduc aminte cu ce anume am început, în orice caz, era o boală cumplită, nimicitoare, iar înainte de a fi străbătut măcar jumătate din lista „simptomelor premonitorii”, eram încredinţat că o am într-o formă foarte gravă. Am rămas înlemnit de groază, iar apoi, cu nepăsarea pe care ţi-o dă doar deznădejdea, am mai răsfoit câteva pagini. Am dat de febra tifoidă, am citit simptomele ei şi am descoperit că am febră tifoidă, că o aveam probabil de luni de zile, dar fără să ştiu. M-am întrebat ce s-ar mai putea să am! A venit rândul choreei şi am constatat, după cum mă aşteptam, că sufăr şi de choree. Şi, cum cazul meu începea să mă intereseze, m-am hotărât să-l cercetez până la capăt, de astă dată pornind alfabetic. Am deschis, aşadar, la „acetonemie”, descoperind că mă ofilesc din pricina ei şi că stadiul acut al bolii avea să se declare în următoarele cincisprezece zile. Am răsuflat uşurat constatând că sufăr de nefrită cronică doar într-o formă benignă, astfel că, în privinţa ei, puteam trăi încă mult şi bine. Aveam holeră cu complicaţii grave, cât despre angina difterică, se părea că o aveam încă din leagăn. După ce am parcurs cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia că singura boală de care nu sufeream era artrita.

La început m-am simţit oarecum jignit. Aveam impresia că e un fel de desconsiderare. Cum se făcea că nu am artrită? De ce această ofensatoare rezervă? După câtva timp, totuşi, învinseră sentimente mai blânde. Mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute în patologia generală şi, devenind mai puţin egoist, am hotărât să trăiesc şi fără artrită. După cât se părea, guta, în forma ei cea mai gravă, pusese stăpânire pe mine, fără ca eu să prind de veste, iar de zymosis sufeream, bineînţeles, din copilărie. Cum după zymosis nu mai urmau alte boli, am dedus că asta e tot.

Am stat şi am chibzuit. Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobişnuit şi că pentru studenţii la medicină aş fi o adevărată achiziţie. I-aş scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. Ca să-şi poată lua diploma, ar fi fost de ajuns să mă cerceteze pe mine pe toate părţile.

M-am întrebat apoi cât mai am de trăit. Am încercat să mă examinez. Mi-am luat pulsul. La început n-am izbutit să-l simt deloc. Pe urmă, brusc, mi s-a părut că porneşte. Mi-am scos ceasul şi am numărat bătăile – o sută patruzeci şi şapte pe minut. Am încercat să-mi pipăi inima. Inima – nicăieri, încetase să mai bată. Mai târziu am ajuns totuşi să cred că trebuie să fi fost la locul ei şi că a bătut tot timpul, deşi nu garantez. M-am ciocănit pe toată partea din faţă a corpului, de la ceea ce numesc eu talie, până sus, la cap, apoi am luat-o puţin spre dreapta şi apoi spre stânga şi puţin spre spate, dar n-am auzit şi n-am simţit nimic. Am încercat să-mi văd limba. Am scos-o afară de un cot şi, închizând un ochi, m-am căznit s-o examinez cu celălalt. Nu i-am văzut decât vârful şi singurul rezultat a fost să-mi întăresc convingerea că sufăr de scarlatină.

În sala de lectură intrase un om sănătos şi lipsit de griji. Acum ieşea o epavă.

M-am dus la doctorul meu. E un vechi prieten de-al meu, care-mi examinează pulsul şi limba şi îmi vorbeşte despre vreme fără să-mi ia un ban, ori de câte ori mi se năzare că sunt bolnav. Mi-am spus că, vizitându-l, i-aş face un adevărat serviciu. „Ce-i lipseşte unui doctor, mă gândeam eu, e practica. Foarte bine, îi voi sta la dispoziţie. O să-i ofer mai multe posibilităţi de practică decât o mie şapte sute de pacienţi obişnuiţi, atinşi doar de câte o boală-două fiecare.” M-am dus, aşadar, întins la el.

— Ei, ia spune-mi, ce ai? m-a întrebat.

— N-am să te fac să-ţi pierzi timpul, dragul meu, înşirându-ţi câte am, i-am spus. Viaţa e scurtă şi s-ar putea să-ţi sfârşeşti zilele înainte ca eu să fi isprăvit. Să-ţi spun mai bine ce nu am. Nu am artrită. De ce nu am artrită n-aş putea să-ţi explic, fapt este că n-o am. Am însă toate celelalte boli.

I-am povestit apoi cum ajunsesem să fac această descoperire. Omul îmi deschise gura, se uită înăuntru, mă apucă strâns de încheietura mâinii şi, când mă aşteptam mai puţin, îmi dădu câteva ghionturi în piept – curată laşitate! – apoi, deodată, îmi dădu o lovitură de berbece cu capul, iar în cele din urmă se aşeză la birou, scrise o reţetă, o împături cu grijă şi mi-o întinse. Am pus-o în buzunar şi am plecat.

Fără s-o deschid, am intrat la cea mai apropiată farmacie şi am rugat să mi-o facă. Farmacistul o citi şi mi-o dădu înapoi.

— Nu avem aşa ceva, spuse el.

— Sunteţi farmacist?

— Da, sunt farmacist. Dacă aş fi un magazin alimentar, combinat cu o pensiune, v-aş putea servi. Cum însă nu sunt decât farmacist, mă simt depăşit.

Atunci am citit reţeta. Suna aşa: „1 livră{1} de biftec cu

1 pintă{2} cu bere amară, la fiecare şase ore.

1 plimbare de zece mile în fiecare dimineaţă.

1 pat la 11 fix în fiecare seară.

Şi nu-mi mai împuia capul cu lucruri pe care nu le înţelegi”.

Am urmat prescripţiile, cu fericitul rezultat, pentru mine, că am scăpat cu viaţă şi mai trăiesc şi azi.

În împrejurarea de faţă, ca să revin la reclama de pilule pentru ficat, nu încăpea îndoială că prezentam toate simptomele, cel mai important fiind „totala lipsă de poftă pentru orice fel de activitate”.

N-am cuvinte să vă spun cât sufăr în această privinţă. Am fost un martir din cea mai fragedă copilărie. Pe vremea aceea nu ştiu dacă trecea o zi în care boala să mă lase în pace şi nu bănuia nimeni, probabil, că de vină era ficatul. Ştiinţa medicală era într-un stadiu mult mai puţin avansat decât azi şi ai mei obişnuiau să pună totul pe seama leneviei.

— Ascultă, împieliţatule, mi se spunea, scoală-te şi apucă-te de ceva, pentru Dumnezeu!

Fireşte, niciunul dintre ei nu ştia că sunt bolnav. Pilule nu-mi dădeau, în schimb primeam câteva după ceafă. Oricât de ciudat ar părea, palmele mă vindecau deseori, cel puţin pentru moment. Mi s-a întâmplat odată ca o palmă din acestea să aibă mai mult efect asupra ficatului şi să mă facă mai dornic să pornesc la treabă, fără multă tevatură, decât reuşeşte azi o întreagă cutie cu pilule. Ştiţi, leacurile astea simple, bătrâneşti, sunt câteodată mai bune decât toate doctoriile de la farmacie.

Discutaserăm aşa cam o jumătate de ceas, descriindu-ne unul altuia bolile de care sufeream. Eu le povestisem iui George şi lui Harris cum mă simţeam dimineaţa, la sculare; Harris ne arătase cum se simte seara, la culcare; iar George, stând în picioare pe covoraşul din faţa căminului, ne dăduse o impresionantă şi reuşită reprezentaţie, zugrăvindu-ne senzaţiile sale din timpul nopţii.

George doar îşi închipuie că e bolnav, de fapt nu are niciodată nimic.

În acest moment, doamna Poppets bătu la uşă, întrebând dacă vrem să cinăm. Ne-am zâmbit trist şi i-am răspuns că, la urma urmei, n-ar strica să îmbucăm ceva. Un dumicat luat la timp, după părerea lui Harris, îndepărtează deseori boala. În consecinţă, doamna Poppets aduse tava, iar noi, trăgându-ne scaunele lângă masă, ne-am servit cu nişte friptură cu ceapă şi plăcintă cu revent.

Eu trebuie să fi fost tare slăbit, fiindcă, după o jumătate de oră, mâncarea nu mă mai îmbia câtuşi de puţin – lucru cu totul neobişnuit la mine —, ca să nu mai vorbim de brânză, de care nici nu mă atinsesem.

O dată îndeplinită această datorie, ne-am umplut din nou paharele, ne-am aprins pipele şi am reluat discuţia cu privire la starea sănătăţii noastre. Niciunul dintre noi n-ar fi putut spune de ce anume suferă, dar părerea unanimă era că răul, oricare ar fi fost el, se datora surmenajului.

— Avem nevoie de odihnă, asta e! spuse Harris.

— Odihnă şi o schimbare totală de mediu, adăuga George. Tensiunea nervoasă excesivă a produs o depresiune generală în organism. Schimbarea decorului şi lipsa necesităţii de a gândi vor restabili echilibrul mintal.

George are un văr, care e trecut în cazierul judiciar ca student în medicină, urmarea firească fiind un fel oarecum doftoricesc de a se exprima.

Cum împărtăşeam întru totul părerea lui George, am propus să căutăm un locşor retras şi patriarhal, departe de zarva înnebunitoare a lumii, unde să ne petrecem în visare o săptămână însorită, printre uliţele sale somnoroase, un ungher uitat de lume, tăinuit de zâne, ferit de freamătul mulţimii, un romantic cuib de vultur, cocoţat pe stâncile Timpului, de unde valurile zbuciumate ale secolului al nouăsprezecelea să se audă stins şi înăbuşit.

Harris spuse că s-ar plictisi de moarte. Ştia el, probabil, la ce fel de locşor mă gândeam eu: unde toată lumea se culcă la opt, unde nu poţi face rost de un „Referee”{3} pentru nimic în lume şi trebuie să faci zece mile pe jos ca să-ţi găseşti tutunul preferat.

— Nu, spuse Harris, dacă vreţi odihnă şi schimbare, nimic nu se poate compara cu o excursie pe mare.

M-am împotrivit cu hotărâre excursiei pe mare. O excursie pe mare îţi face bine dacă durează câteva luni, în schimb o singură săptămână e o pacoste. Porneşti luni cu convingerea fermă că ai să te distrezi grozav. Fluturi un „la revedere” eteric prietenilor de pe ţărm, îţi aprinzi pipa cea mai mare şi măsori ţanţoş puntea în lung şi în lat, de parcă ai fi în acelaşi timp căpitanul Cook, Sir Francis Drake şi Cristofor Columb. Marţi îţi pare rău că ai plecat. Miercuri, joi şi vineri îţi pare rău că mai trăieşti. Sâmbătă, în sfârşit, eşti în stare să înghiţi puţină zeamă de carne şi să stai pe punte, unde răspunzi cu un surâs şters şi prostesc persoanelor compătimitoare care te întreabă cum te mai simţi. Duminică eşti iar pe picioare şi mănânci zdravăn. Iar luni dimineaţă, când, cu geamantanul şi cu umbrela în mână, stai lângă copastie gata să păşeşti pe uscat, excursia începe să-ţi placă cu adevărat.

Îmi amintesc de cumnatul meu care a plecat odată într-o scurtă excursie pe mare pentru a-şi fortifica sănătatea. Omul îşi luase o cabină dus-întors, de la Londra la Liverpool, dar o dată ajuns la Liverpool, singura lui dorinţă a fost să-şi vândă biletul de întoarcere.

Mi s-a spus că biletul a făcut ocolul oraşului, oferit la un preţ de-a dreptul ridicol, şi a fost în cele din urmă vândut cu optsprezece pence unui tânăr care făcea impresia că e bolnav de gălbinare şi căruia doctorii îi prescriseseră aer de mare şi mişcare.

— Aer de mare! a exclamat cumnatul meu, vârându-i afectuos biletul în mână. Crede-mă, o să-ţi ajungă pentru toată viaţa! Cât despre mişcare, o să faci mai multă mişcare fiind pe vapor decât făcând tumbe pe uscat!

El, cumnatul meu, s-a înapoiat cu trenul. După părerea lui, o călătorie pe căile ferate din nord-vest e destul de benefică sănătăţii.

Un alt cunoscut de-al meu a făcut odată o excursie de o săptămână de-a lungul coastei. Înainte de a porni, stewardul l-a întrebat dacă preferă să plătească după fiecare masă sau să achite costul dinainte, pentru o săptămână întreagă. Stewardul îi recomanda cea de a doua soluţie, întrucât revenea mult mai ieftin – două lire cinci şilingi, pentru toată săptămâna. La micul dejun se servea peşte, apoi o friptură la grătar. Prânzul era la unu şi consta din patru feluri. Masa de seară, la şase – supă, peşte, gustări, carne, pasăre, salată, dulciuri, brânză şi desert. Iar la zece, o gustare uşoară cu carne.

Prietenul meu, un mâncăcios fără pereche, alese alternativa cu două lire cinci şilingi şi plăti.

Ora prânzului sosi tocmai când plecau din Sheerness, dar cum prietenului meu nu-i era chiar atât de foame pe cât se aşteptase, se mulţumi cu o bucăţică de rasol şi nişte căpşuni cu smântână. În tot timpul după-amiezii fu foarte gânditor: uneori i se părea că de săptămâni întregi n-a mâncat altceva decât rasol, iar alteori că ani de-a rândul nu s-a hrănit decât cu căpşuni cu smântână.

Nu-i vorbă, nici rasolul, nici căpşunile cu smântână nu păreau din cale-afară de mulţumite – nu-şi găseau deloc astâmpăr în stomacul lui.

La şase au venit să-l anunţe că se serveşte masa de seară. Vestea nu i-a stârnit nici un fel de entuziasm, dar omul se gândi că, totuşi, trebuie să consume ceva din cele două lire şi cinci şilingi, aşa că, ţinându-se de frânghii şi de alte obiecte întâlnite în cale, coborî în sala de mese. Un miros plăcut de ceapă şi şuncă prăjită, amestecat cu mirosul de peşte fript şi legume, îl întâmpină în capul scării. Apoi apăru stewardul şi-l întrebă cu un zâmbet mieros:

— Ce să vă aduc, domnule?

— Du-mă afară de aici, răspunse el cu o voce stinsă.

L-au urcat pe punte în grabă, l-au proptit de bara tribordului şi l-au lăsat acolo.

În următoarele patru zile, prietenul meu duse o viaţă simplă şi neprihănită, hrănindu-se cu pesmeţi marinăreşti şi sifon, iar spre sâmbătă îşi mai veni în fire, trecând la un regim de ceai slab şi pâine prăjită, pentru ca luni să se îndoape de zor cu supa de pui. Părăsi vaporul marţi şi pe când acesta se îndepărta de debarcader, el îl urmărea cu o privire plină de regret.

— Ia uite-l cum se duce, oftă el, cum se mai duce, cu mâncare de două lire la bord, mâncare ce-mi aparţine, dar de care n-am avut parte.

Dacă i s-ar mai fi dat o zi, susţinea ei, nu s-ar fi lăsat în nici un caz păgubaş.

Aşa se face că am strâmbat din nas, auzind de excursia pe mare. Nu pentru că n-aş fi garantat de mine, le-am explicat eu. N-am avut niciodată rău de mare. Mă temeam însă pentru George. George era încredinţat că se va simţi perfect, excursia chiar îi surâdea, dar ne sfătuia, pe Harris şi pe mine, nici să nu ne gândim la aşa ceva, fiindcă punea mâna-n foc că o să ne fie rău la amândoi. Harris răspunse că pentru el a fost întotdeauna un mister cum de izbutesc unii să se-mbolnăvească de rău de mare, probabil că o fac dinadins, din dorinţa de a epata. El, unul, ar fi dorit adesea să încerce aceste senzaţii, dar n-a izbutit niciodată.

Apoi, a început să ne spună baliverne despre o traversare a Canalului Mânecii pe o vreme atât de rea, încât toţi pasagerii au trebuit să fie legaţi de paturi, singurii muritori de la bord cărora nu le era rău fiind el şi căpitanul vasului. Alteori scăpau teferi numai el şi secundul, într-un cuvânt, de obicei el şi încă cineva. Şi dacă nu el şi încă cineva, atunci numai Harris singur.

Oricât de ciudat s-ar părea, dar nimeni nu suferă de rău de mare – pe uscat! Pe mare întâlneşti asemenea bolnavi cu duiumul – vapoare întregi chiar, dar pe uscat nu mi-a fost încă dat să întâlnesc un om care să ştie măcar ce înseamnă să ai rău de mare. Unde se ascund, atunci când sunt pe uscat, miile şi miile de marinari nepricepuţi care mişună pe orice vapor, e un mister.

Dacă majoritatea oamenilor ar fi ca cetăţeanul pe care l-am văzut într-o zi pe vaporul de Yarmouth, aş dezlega uşor această enigmă. Dacă nu mă-nşel, numai bine trecusem de digul Southend când l-am văzut pe respectivul cetăţean aplecat printr-un hublou, într-o poziţie foarte periculoasă. M-am apropiat ca să-ncerc să-l salvez.

— Hei! Trage-te mai înăuntru! i-am strigat, zgâlţâindu-l. Ai să cazi în apă.

— Măcar de-aş cădea! fu singurul răspuns pe care i l-am putut smulge.

Şi a trebuit să-l las acolo.

Peste vreo trei săptămâni l-am întâlnit din nou, în cafeneaua unui hotel din Bath. Vorbea despre călătoriile sale şi povestea cu înflăcărare cât de mult îndrăgeşte el marea.

— Dacă sufăr de rău de mare?! răspundea el la întrebarea plină de invidie a unui tânăr cu înfăţişare blajină. E drept, nici eu nu m-am simţit în apele mele, o dată. Asta s-a întâmplat lângă Capul Horn. Vaporul a naufragiat a doua zi.

L-am întrebat:

— Nu ţi s-a făcut rău, într-o zi, în faţa digului Southend, când încercai să te arunci în apă?

— Digul Southend! exclamă el cu un aer tare nedumerit.

— Da, în drum spre Yarmouth… vineri s-au împlinit trei săptămâni.

— Aaa, daaa! făcu el, luminându-se la chip. Acum îmi amintesc. Să nu mă-ntrebi ce durere groaznică de cap am avut în după-amiaza aceea! Ştii, din pricina murăturilor. Cele mai infecte murături pe care le-am gustat vreodată pe un vapor care se respectă. Ai mâncat şi dumneata din ele?

În ce mă priveşte, am descoperit un preventiv excelent împotriva răului de mare: legănatul. Stai în mijlocul punţii şi, când vasul se ridică şi se coboară, îţi legeni corpul înainte şi înapoi, astfel ca să te ţii mereu vertical. Când se ridică prova, te apleci în faţă până ce puntea aproape că-ţi atinge nasul, iar când se ridică pupa, te apleci pe spate. Un ceas-două merge de minune, din nefericire, însă, nu te poţi legăna o săptămână.

— S-o luăm în sus pe Tamisa, propuse George. Spunea că vom avea aer curat, mişcare şi odihnă, iar continua schimbare de decor ne-ar ţine mintea trează (inclusiv bruma de minte ce i-a rămas lui Harris), iar munca, deloc uşoară, ne-ar da poftă de mâncare şi ne-ar face să dormim ca pruncii.

După părerea lui Harris, însă, George ar trebui să evite tot ce tinde să-l facă mai somnoros decât este el de obicei: treaba asta se putea dovedi primejdioasă.

Nu prea înţelegea, zicea Harris, cum o să poată dormi George mai mult decât dormea acum, având în vedere că ziua nu are decât douăzeci şi patru de ore, atât iarna, cât şi vara, şi mai era de părere că dacă o să doarmă mai mult, ar putea tot atât de bine să însemne că e mort. Şi în felul acesta ar economisi banii pentru masă şi casă.

Lăsând asta la o parte, lui Harris, Tamisa îi convenea de minune. Şi cum îmi convenea de minune şi mie, Harris şi cu mine am găsit straşnică ideea lui George. Am spus-o amândoi, pe un astfel de ton, încât părea că ne miram cum singurul pe care nu-l entuziasma ideea lui George era Montmorency. Montmorency nu s-a dat niciodată în vânt după Tamisa.

— Vouă vă convine, părea el să spună. Vouă vă place, dar mie, nu! Ce să fac eu pe Tamisa? Peisajele nu sunt genul meu şi nici de fumat nu fumez. Dacă am să văd un şobolan, n-o să vă opriţi, iar dacă am să adorm, o să vă apucaţi să faceţi tot felul de nebunii cu barca şi o să mă aruncaţi în apă. Părerea mea, dacă vreţi să ştiţi, e că toată povestea asta e nebunie curată.

Dar cum eram trei contra unul, propunerea fu adoptată.