Capitolul II

Planuri şi discuţii. Plăcerile campingului în nopţile senine. Idem, în nopţile ploioase. Se ajunge la un compromis. Primele impresii ale lui Montmorency. Temeri că Montmorency e prea desăvârşit pentru lumea aceasta. Înlăturarea lor ulterioară, ca fiind neîntemeiate. Întrunirea se animă.

Am scos hărţile şi am început să discutăm planul.

Am convenit să plecăm sâmbăta următoare din Kingston. Harris şi cu mine urma să pornim dimineaţa, ca să luăm barca şi s-o ducem la Chertsey, unde trebuia să ne întâlnim cu George, care nu putea părăsi City-ul înainte de amiază. (George merge la o bancă să doarmă de la zece la patru în fiecare zi, afară de sâmbătă, când e trezit şi dat afară la două.)

Se punea întrebarea dacă vom dormi în aer liber sau prin hanuri.

George şi cu mine eram pentru dormitul în aer liber – e atât de romantic, de patriarhal.

Treptat-treptat, amintirea aurie a soarelui mort se stinge în inimile norilor reci şi trişti.

Tăcute, asemenea unor copii îndureraţi, păsările s-au oprit din cântat şi numai ţipătul plângător al potârnichii scoţiene şi croncănitul răguşit al cristeiului mai destramă solemna tăcere din preajma apelor, în care se cufundă ultimele pâlpâiri ale zilei în agonie.

Dinspre păienjenişul de păduri ce tivesc ţărmurile, umbre sure – oştirea fantomatică a Nopţii – se strecoară fără zgomot ca să izgonească zăbovitoarea ariergardă a luminii, trecând fără zgomot, cu paşi nevăzuţi, pe deasupra ierbii văluroase de pe maluri şi prin stuful ce suspină, iar Noaptea, pe tronul ei sumbru, îşi întinde aripile negre peste lumea care se întunecă şi din palatul ei spectral, luminat de stelele palide, domneşte în tăcere.

Ne adăpostim bărcuţa într-un colţ liniştit, ridicăm cortul, pregătim o cină uşoară şi ne ospătăm. Ne umplem şi ne aprindem apoi pipele şi sporovăim despre una şi alta în Şoaptă, iar în răstimpurile când nu vorbim, în jurul bărcii, râul jucăuş deapănă poveşti vechi şi tainice, îngână străvechiul său cântec pe care l-a cântat vreme de atâtea milenii, de când era copil, pe care-l va cânta atâtea milenii şi de acum înainte, până când glasul îi va răguşi, îmbătrânit – un cântec pe care noi, cei ce ne-am deprins să-i iubim chipul schimbător, care ne-am cuibărit de atâtea ori la pieptul lui drăgăstos, ne-nchipuim întrucâtva că-l înţelegem, cu toate că n-am putea tălmăci în cuvinte basmul ce-l ascultăm.

Iată-ne, dar, şezând pe ţărmul râului, în timp ce luna, care-l îndrăgeşte şi ea, se apleacă să-l sărute ca o soră, înlănţuindu-l cu braţele ei argintii, iar noi ne uităm cum curge, curge cântând şi susurând într-una, ca să-şi întâlnească regina, marea, până când glasul ni se stinge în liniştea nopţii şi pipele se umplu de cenuşă, până când noi, nişte tineri cu nimic neobişnuiţi, ne simţim într-un chip ciudat năpădiţi de gânduri pe jumătate triste, pe jumătate îmbietoare şi nu mai vrem să vorbim, până când jzbucnim în râs şi, sculându-ne, ne scuturăm pipele, ne spunem „noapte bună” şi, legănaţi de clipocitul apei şi de foşnetul pomilor, adormim sub privirea stelelor mari, tăcute, şi visăm că lumea e tânără iar – tânără şi frumoasă ca atunci când veacurile de zbucium şi griji nu-i brăzdaseră încă chipul feciorelnic şi păcatele şi nebuniile copiilor ei nu-i îmbătrâniseră încă inima iubitoare, frumoasă şi suavă ca în zilele acelea apuse când, mamă tânără fiind, ne alăpta pe noi, copiii ei, la propriul ei sân primitor, înainte ca şiretlicurile civilizaţiei spoite să ne fi smuls prin ademeniri din braţele ei drăgăstoase, înainte ca zâmbetele otrăvite ale artificialităţii să ne fi ruşinat de viaţa simplă ce-o duceam alături de ea şi de căminul simplu, dar măreţ, unde s-a zămislit omenirea, acum multe, multe mii de ani.

— Şi ce ne facem când plouă? întrebă Harris. Nu e chip să-l emoţionezi pe Harris. E lipsit de orice poezie, de orice năzuinţe avântate după irealizabil. Lui Harris nu i se întâmplă niciodată „să plângă fără să ştie pentru ce”. Dacă ochii lui Harris se umplu de lacrimi, puteţi pune mâna-n foc că a mâncat ceapă crudă sau că a turnat prea mult sos Worcester peste cotlet. Dacă aţi şedea vreodată noaptea pe malul mării cu Harris şi i-aţi spune: „Ascultă! Nu auzi? Să fie oare sirenele care cântă în adâncurile apelor frământate de valuri sau duhurile triste ce cântă prohodul pentru trupurile albe, prinse de alge?” Harris v-ar apuca de braţ şi v-ar răspunde: „Să-ţi spun eu ce este, prietene, ai răcit, asta e. Vino cu mine. Cunosc un locşor după colţul de colo, unde o să găsim un păhărel din cel mai grozav whisky scoţian pe care l-ai gustat cândva; te drege cât ai clipi din ochi.”

Întotdeauna cunoaşte Harris „un locşor după colţ” unde se găseşte ceva ce nu s-a mai pomenit în materie de băutură. Cred că dacă l-aţi întâlni pe Harris în rai (presupunând că aşa ceva e cu putinţă) v-ar întâmpina neîntârziat cu:

— Grozav mă bucur că ai venit, dragă. Am găsit un locşor după colţ, unde au nişte nectar pe cinste.

În cazul de faţă, totuşi, e vorba de camping; modul lui practic de a aborda chestiunea era vrednic de luat în seamă. Nu e plăcut să dormi afară când plouă.

S-a-nserat. Sunteţi uzi leoarcă, barca s-a umplut cu apă, mai bine de doi inchi{4}, şi toate lucrurile sunt ude. Până la urmă, descoperiţi pe ţărm un loc mai puţin mocirlos decât celelalte, debarcaţi şi scoateţi cortul, iar doi dintre voi se apucă să-l fixeze.

Cortul e ud şi greu, îţi scapă din mâini sau cade peste tine şi, învălătucindu-se în jurul capului, te ameţeşte de-a binelea. În tot acest timp, plouă cu găleata. E destul de anevoios să fixezi un cort pe vreme uscată; pe ploaie, treaba asta devine o muncă herculeană. În loc să te ajute, ai impresia că celălalt face pur şi simplu pe nebunul. Când numai bine ţi-ai întins partea de pânză şi ai fixat-o cu ţăruşi de ţi-e mai mare dragul, el şi-o saltă pe a lui şi strică tot.

— Hei! Ce faci acolo? îi strigi.

— Ce faci tu? răspunde el. Dă-i drumul, nu pricepi?

— De ce tragi de-acolo, idiotule?

— Nu trag nimic! zbiară el. Dă-i drumul!

— Nu de-acolo, ţi-am spus! răcneşti tu.

Tare-ţi mai vine să-i dai vreo câteva, apoi tragi de frânghie până când scoţi afară toţi ţăruşii din partea lui de cort.

— Dobitocul! îl auzi bombănind de unul singur. Deodată, omul se opinteşte sălbatic şi smulge tot ce-ai încercat tu să fixezi. Pui ciocanul jos şi o porneşti spre el ca să-ţi verşi focul; în acelaşi timp, porneşte şi el, exact în aceeaşi direcţie, ca să-ţi explice care e părerea lui. Şi iac-aşa vă tot daţi târcoale, înjurând de mama focului, până când cortul cade grămadă la pământ şi vă lasă să vă priviţi peste ruinele lui; atunci, cu o falcă în cer şi una în pământ, exclamaţi amândoi deodată:

— Ai văzut? Ce-ţi spuneam eu?

Între timp, cel de-al treilea, care scotea apa din barcă cu ispolul, turnând-o în mânecile hainei şi înjurând într-una, zece minute în şir, vrea să ştie ce dracu' faceţi şi de ce n-aţi fixat încă blestematul de cort.

Într-un târziu, cu chiu cu vai, cortul e instalat şi debarcaţi lucrurile. Cum încercarea de a face un foc de vreascuri nu are sorţi de izbândă, aprindeţi lampa cu spirt şi vă îngrămădiţi în jurul ei.

Apa de ploaie este principalul aliment la cină. Pâinea e pe jumătate udă de apa de ploaie, plăcinta cu carne e umflată de apă, iar marmelada, untul, sarea şi cafeaua s-au prefăcut în supă.

După cină, constaţi că tutunul e umed şi nu poţi fuma. Din fericire, ai o sticluţă cu licoare care înveseleşte şi ameţeşte dacă e luată într-o cantitate potrivită şi asta îţi redă suficient interes pentru viaţă, ca să te facă să te bagi în pat.

Acolo, visezi că un elefant ţi s-a aşezat pe piept şi că vulcanul a erupt şi te-a azvârlit în fundul mării, în timp ce elefantul continuă să doarmă nestingherit pe pieptul tău. Te trezeşti şi ai revelaţia subită că s-a întâmplat ceva, ceva cu adevărat groaznic. Prima senzaţie este că a venit sfârşitul lumii, pe urmă îţi faci socoteala că nu se poate şi că e vorba de tâlhari şi criminali sau de un incendiu – presupuneri cărora le dai glas potrivit metodelor obişnuite. Nu-ţi vine, totuşi, nimeni în ajutor şi tot ce ştii este că mii de oameni te lovesc cu picioarele şi te înăbuşă.

Mai e cineva în restrişte, îi auzi scâncetele sub patul pe care dormi. Hotărât, în orice caz, să-ţi vinzi scump pielea, te lupţi cu frenezie, izbind în dreapta şi în stânga cu mâinile şi picioarele şi răcnind tot timpul ca din gură de şarpe, până când se desface ceva şi te pomeneşti cu capul în aer proaspăt. La două picioare depărtare desluşeşti ca prin ceaţă chipul unui bandit pe jumătate îmbrăcat, gata să te răpună şi te încordezi pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte, când deodată te dumireşti că e Jim.

— A, tu erai? spune el, recunoscându-te în aceeaşi clipă.

— Da, îi răspunzi tu, frecându-te la ochi. Ce s-a întâmplat?

— A căzut porcăria asta de cort, mi se pare, spune el. Unde e Bill?

Cu mâinile pâlnie, strigaţi amândoi din răsputeri „Bill!”, iar pământul de sub picioarele voastre freamătă şi se cutremură şi glasul pricăjit, pe care l-aţi mai auzit, răzbate de sub morman:

— Vreţi să-mi turtiţi capul?

Bill se zbate şi iese la suprafaţă – o epavă plină de noroi, mototolită ca vai de lume şi stăpânită de o dispoziţie inutil agresivă, urmare a credinţei vădite că totul a fost pus la cale cu bună ştiinţă.

Dimineaţa, din pricina răcelii contractate noaptea, sunteţi toţi trei fără glas şi, cum aveţi chef de ceartă, vă înjuraţi în şoapte răguşite tot timpul cât ţine gustarea.

Am hotărât, aşadar, să dormim afară în nopţile frumoase şi, ca oamenii care se respectă, să tragem la hanuri, hoteluri şi restaurante pe vreme ploioasă sau ori de câte ori vom simţi nevoia de schimbare.

Montmorency salută acest compromis din toată inima. Pe el nu-l îmbie singurătatea romantică, în schimb se dă în vânt după zgomot şi vulgaritate. Când vă uitaţi la Montmorency, vă vine să credeţi că e un înger trimis pe pământ în chip de mic foxterier, pentru temeiuri tăinuite curiozităţii omeneşti. „Ah, cât de rea e lumea asta şi cum aş vrea eu să întreprind ceva, s-o fac mai bună şi mai nobilă”, are veşnic aerul să spună Montmorency, făcând să lăcrimeze ochii doamnelor şi domnilor bătrâni şi cucernici.

Când l-am primit să am grijă de el, nu mă gândeam că-l voi putea ţine multă vreme lângă mine. Mă aşezam şi-l priveam în timp ce stătea culcat pe rogojină şi se uita la mine şi-mi ziceam: „Câinele ăsta n-are mult de trăit. Va fi răpit de ceruri într-un car de foc – asta o să i se întâmple”.

După ce am plătit însă pentru vreo duzină de pui pe care-i răpusese, după ce l-am scos dintr-o sută de lupte de stradă, târându-l de ceafă în timp ce el mârâia şi dădea din picioare, după ce o femeie scoasă din minţi de furie mi-a adus spre convingere o pisică moartă şi m-a numit ucigaş, după ce am fost dat în judecată de un vecin pentru că ţin dezlegat un câine feroce, care l-a imobilizat într-un şopron silindu-i să stea acolo vreme de două ceasuri pe o noapte geroasă şi după ce am aflat că grădinarul (pe care, de altfel, nu-l cunosc) a câştigat treizeci de şilingi făcând rămăşag că Montmorency va omorî atâţia şi atâţia şoareci în atâta şi atâta timp, am început să mă gândesc că, la urma urmei, ar putea să mai fie lăsat să hălăduiască o bucată de vreme pe pământ.

Pentru Montmorency, „a trăi” înseamnă să dea târcoale grajdurilor, să strângă o liotă din câinii cu cea mai proastă reputaţie din oraş şi să-i conducă, în ordine de bătaie, spre mahalale, ca să lupte cu alţi câini de jalnică reputaţie şi de aceea, după cum am mai amintit, aprobă fără nici o rezervă propunerea cu hanurile, restaurantele şi hotelurile.

După ce am rezolvat astfel problema dormitului, spre mulţumirea noastră a tuturor, singurul lucru care mai rămânea de discutat era ce anume să luăm cu noi. Or, tocmai în clipa când începeam să intrăm în miezul chestiunii, Harris declară că am făcut destulă oratorie pentru seara aceea şi că ar fi cazul să ieşim un pic, ca să ne mai „înviorăm”, adăugând că a găsit un locşor în dosul pieţei, unde are un whisky irlandez care face toţi banii.

Lui George îi era sete (nu ştiu când nu-i e sete lui George) şi cum presimţeam că puţin whisky fierbinte cu o felioară de lămâie m-ar mai întrema şi pe mine, dezbaterea, cu aprobarea tuturor, fu amânată pentru seara următoare. Membrii adunării îşi puseră pălăriile şi ieşiră.