Capitolul XIX

Oxford. Concepţia lui Montmorency despre Ceruri. Frumuseţea şi avantajele unei bărci închinate pe Tamisa de sus. „Fala Tamisei”. Se schimbă vremea. Fluviul sub diferitele sale aspecte. O seară nu tocmai veselă. Năzuinţe după irealizabil. La taclale. George cântă la banjo. O melodie tristă. O altă zi ploioasă. Fuga. O cină improvizată şi un toast.

La Oxford am petrecut două zile foarte plăcute. În urbea Oxford sunt o mulţime de câini. Montmorency a susţinut unsprezece lupte în prima zi şi paisprezece într-a doua şi, bineînţeles, se socotea în al nouălea cer.

Indivizii prea pirpirii din născare sau leneşi din fire ca să vâslească în amonte obişnuiesc să închirieze câte o barcă la Oxford şi vâslesc… la vale. Cei energici, bineînţeles, preferă călătoria în susul fluviului. Nu e chiar aşa de bine să mergi întotdeauna dus de curent. Ai mai multă satisfacţie când îţi încordezi muşchii şi-ţi croieşti drum, luptând împotriva lui – cel puţin acestea sunt sentimentele pe care le încerc eu, când Harris şi George vâslesc, iar eu sunt la cârmă.

Pe cei care au de gând să pornească de la Oxford în jos, îi sfătuiesc să-şi ia propria lor barcă, afară doar de cazul când o pot lua pe a altuia fără pericolul de a fi descoperiţi. În general, bărcile care se găsesc de închiriat pe Tamisa, dincolo de Marlow, sunt foarte bune. De bine, de rău, sunt impermeabile şi atâta vreme cât sunt conduse cu grijă, rareori se întâmplă să se sfărâme sau să se scufunde. Nu le lipsesc băncile şi sunt prevăzute cu toate cele trebuincioase, sau aproape cu toate cele trebuincioase ca să poţi vâsli şi cârmi.

Nu sunt însă îndeajuns de decorative. Barca pe care o închiriezi dincolo de Marlow nu e dintre cele care să-ţi îngăduie să treci pe lângă alţii ca o vijelie, grozăvindu-te. Ea ştie să curme repede orice avânt de acest fel din partea ocupanţilor. Aceasta e principala, aş zice unica ei calitate.

Omul din barca închiriată e modest şi retras. Preferă să se ţină mereu la umbră, pe sub copacii de pe mal, şi să călătorească mai ales în zorii zilei sau târziu noaptea, când nu prea e lume pe fluviu care să-l vadă.

Când omul din barca închiriată în partea de sus a Tamisei zăreşte vreun cunoscut, debarcă imediat şi se ascunde după un pom.

Într-o vară făceam şi eu parte dintr-un grup care închinase pentru o zi o barcă în regiunea superioară a Tamisei. Niciunul dintre noi nu mai văzusem o barcă de închiriat din regiunea de sus a fluviului, dar când am văzut-o nu am fost în stare să-i dăm o definiţie.

Scrisesem să ni se rezerve o barcă, „un schif de dublu”, şi când am coborât pe pontonul de acostare îngrijitorul ne spuse:

— A! Dumneavoastră aţi cerut un schif de dublu? E în regulă. Jim, adă „Fala Tamisei”.

Băiatul plecă şi reapăru după cinci minute, luptându-se cu un butuc antediluvian, care făcea impresia că a fost de curând dezgropat şi încă dezgropat neatent.

Mie, unuia, când l-am văzut, mi s-a părut o relicvă romană – ce fel de relicvă anume nu ştiu, posibil o relicvă de coşciug.

În preajma Tamisei de sus se găseau foarte multe antichităţi romane, aşa că bănuiala mea nu era neîntemeiată, dar tinerelul serios din grupul nostru, care e şi puţin geolog, respinse cu dispreţ ipoteza că ar fi o relicvă romană, spunând că era limpede pentru cel mai umil intelectual (în care categorie – cu regret, se pare – nu mă putea include şi pe mine) că obiectul în chestiune era fosila unei balene; totodată, el ne arătă diferite urme ce dovedeau că balena trebuie să fi aparţinut perioadei preglaciale.

Pentru a pune capăt disputei, am făcut apel la băiat.

I-am spus sa nu-i fie teama, să ne spună adevărul adevărat: era fosila unei balene dinainte de Adam şi Eva, sau vreun vechi sicriu roman? Băiatul ne spuse că era „Fala Tamisei”.

La început ni s-a părut un răspuns plin de duh – unul dintre noi chiar îi dădu doi pence băiatului pentru neaşteptata lui prezenţă de spirit, dar când băiatul se încăpăţână să-i dea înainte cu gluma, ne-am răţoit la el.

— Haide, haide, puştiule, îi spuse căpitanul nostru cu asprime, lasă prostiile. Du-i maică-ti înapoi copaia şi adă-ne o barcă.

Apăru apoi însuşi constructorul bărcii, asigurându-ne pe cuvântul lui de meseriaş că obiectul era, într-adevăr, o barcă, „schiful de dublu” comandat de noi să ne ducă pe apele Tamisei.

Am bombănit multă vreme. Ne-am spus că, cel puţin, ar fi putut-o vărui sau unge cu catran, că, în sfârşit, ar fi trebuit să facă ceva care să o deosebească de o bucată de epavă.

Omul nu-i găsea însă nici un cusur. Mai mult chiar, observaţiile noastre păreau să-l jignească. Ne spuse că a ales cea mai bună barcă din câte avea şi că era cazul să fim ceva mai recunoscători. Ne asigură că „Fala Tamisei”, aşa cum o vezi (cum zace acolo – aş fi zis eu), îşi face datoria de patruzeci de ani, după câte ştie el, că nimeni nu s-a plâns niciodată şi că nu vede de ce am fi noi primii care s-o facem.

Nu ne-am mai certat.

Am legat aşa-numita barcă cu frânghii, am acoperit câteva locuri mai avariate cu hârtie de tapetat, am rostit câteva rugăciuni şi am păşit la bord.

Pentru şase zile, ne-au luat treizeci şi cinci de şilingi. Când te gândeşti că am fi putut cumpăra cu patru şilingi şase pence o aceeaşi cantitate de lemn flotabil, la orice depozit de cherestea de pe mal!

În cea de a treia zi, vremea se schimbă – vorbesc acum de călătoria prezentă – şi am pornit de la Oxford către casă pe o burniţă încăpăţânată.

Fluviul, sub un soare ce sclipeşte printre unde jucăuşe, poleind cu stropi de aur tulpina verde a fagilor, mergând pe un vârf de rază pe cărările umbrite, mânând umbrele spre vaduri, prefăcând în diamante stropii roţilor de moară, sărutând şăgalnic crinii, stând la sfat cu stuful, argintând podeţe, ziduri, luminând cătune, târguri, rourând cu-a sa lumină ulicioare şi dumbrăvi, rătăcindu-se printre trestii, zbenguindu-se prin golfuri, scânteind pe pânzele albe şi cernându-şi strălucirea prin urzeli de funigei – e un râu parcă scos din basme.

Dar aceiaşi fluviu, rece, trist şi singuratic, cu picuri repezi de ploaie ce se cern pe apa-i sură cu un vaier de femeie, care plânge pe-nfundate, cu pădurile-i tăcute, care, învelite-n pâcla deasă, par un pâlc de duhuri mute, de năluci cu ochi ce mustră, ca fantome vinovate de cumplite fapte negre, ca stafii de-apuşi prieteni, ce-au fost daţi de mult uitării – e o apă bântuită de duhuri care curge pe tărâmul zadarnicelor păreri de rău.

Lumina soarelui este singurul dătător de viaţă al naturii. Când razele soarelui nu mai încălzesc, pământul, mama noastră, ne priveşte cu ochi spălăciţi şi lipsiţi de suflet.

Ne simţim atunci trişti în tovărăşia ei şi ea pare că nu ne mai cunoaşte şi nu ne mai iubeşte. E ca o văduvă care şi-a pierdut soţul iubit, iar copiii îi ating mâna şi o privesc în ochi, dar ea nu-i întâmpină cu nici un surâs.

Toată ziua am vâslit pe ploaie şi munca ni s-a părut chinuitoare. La început pretindeam că ne place. Spuneam că a mai intervenit o schimbare şi că suntem încântaţi să vedem Tamisa şi sub un alt aspect. Nu putea fi soare mereu şi, de altfel, nici nu am fi dorit aşa ceva. Ne spuneam unul altuia că natura e frumoasă până şi în lacrimile ei.

Într-adevăr, în primele ceasuri, şi Harris, şi eu ne-am arătat de-a dreptul entuziasmaţi. Am cântat un cântec despre viaţa de ţigan, despre farmecul acestei vieţi, veşnic bântuită de furtună, soare şi vânt, despre cât de mult îi place ţiganului ploaia şi cât de bine îi face, precum şi felul cum îşi bate joc ţiganul de cei ce n-o îndrăgesc.

George se arătă mai rezervat faţă de glumă şi deschise umbrela.

Înainte de prânz am ridicat coviltirul şi nu l-am mai scos toată după-amiaza, lăsând doar o mică deschizătură în faţă, pe unde unul dintre noi să poată vâsli şi face de strajă. În felul acesta am străbătut nouă mile şi ne-am oprit peste noapte puţin mai jos de ecluza Day.

N-aş putea spune că a fost o seară veselă. Ploaia cădea fără întrerupere. Toate lucrurile din barcă erau umede şi lipicioase. Cina nu a fost un triumf. Plăcinta cu carne, rece, când nu ţi-e foame, îţi face rău numai când o vezi. Tânjeam după o scrumbie sau după un cotlet, Harris pălăvrăgea despre calcani şi sos alb, oferind restul de plăcintă lui Montmorency, care-l refuză şi, jignit după câte făcea impresia, se duse şi se ghemui la celălalt capăt al bărcii.

George ne rugă să nu mai vorbim despre astfel de lucruri, cel puţin până când îşi va isprăvi friptura rece de vacă, fără muştar.

După cină am jucat popa prostu'. După vreo oră şi jumătate de joc, George câştigă patru pence. George are întotdeauna noroc la cărţi, iar Harris şi cu mine pierdeam exact câte două pence fiecare.

Apoi am întrerupt jocul – vorba lui Harris, dacă întreci măsura, te aprinzi prea rău. George propuse să continuăm pentru a ne revanşa, dar noi am hotărât să nu mai luptăm împotriva Soartei.

Pe urmă ne-am pregătit nişte grog şi ne-am aşezat la taifas, unul lângă altul. George ne povesti despre un cunoscut de-al lui, care, cu doi ani în urmă, plecând în sus pe Tamisa într-o excursie, a dormit pe ploaie într-o barcă la fel cu a noastră, într-o noapte întru totul asemănătoare şi s-a ales cu un reumatism acut, că nimic nu a putut să-l scape şi a decedat după zece zile, în chinuri cumplite. Era un bărbat foarte tânăr şi logodit pe deasupra. Nu-i fusese dat lui George să cunoască poveste mai tristă!

Aceasta îi aduse aminte lui Harris de un prieten de-al lui care intrase în armată ca voluntar şi care, dormind sub un coviltir „într-o noapte asemănătoare”, lângă Aldershot, se trezise a doua zi paralizat pe viaţă. Harris ne făgădui că ne va face cunoştinţă cu acest tânăr la Londra şi o să ni se frângă inima de milă, văzându-l.

Cum era şi firesc, ajunserăm să discutăm despre sciatică, răceală, friguri, boli de plămâni şi bronşită, iar Harris făcu observaţia că dacă vreunul dintre noi s-ar îmbolnăvi serios peste noapte, ne-am afla într-o situaţie destul de jalnică, ţinând seama că nu era nici un doctor prin apropiere.

În urma unei astfel de conversaţii, tânjeam cu toţii după lucruri mai vesele şi într-un moment de slăbiciune i-am propus lui George să ne cânte ceva întremător la banjoul lui.

Nu ştiu dacă mai e nevoie să spun că lui George nu-i place să insişti. N-a mai umblat cu fleacuri, cum că şi-a uitat notele acasă sau altele de felul acesta, şi, pescuindu-şi instrumentul, începu să ne cânte „Doi ochi negri, plini de farmec”.

Până în seara aceea considerasem „Doi ochi negri, plini de farmec” drept o melodie banală. Nuanţa de tristeţe pe care izbuti să i-o imprime George mă uimi peste măsură.

Dorinţa ce-l cuprinse pe Harris şi pe mine la auzul cântecului fu să ne aruncăm unul de gâtul celuilalt şi să plângem; numai printr-un efort supraomenesc ne-am stăvilit lacrimile, ascultând în tăcere tânguioasa melodie.

La refren ne-am străduit chiar să fim veseli. Ne-am umplut încă o dată paharele şi am cântat şi noi: Harris, primul, cu vocea tremurată din pricina emoţiei, iar George şi cu mine urmându-l cu câteva cuvinte:

Doi ochi negri, plini de farmec, Ce surpriză! Ce-ncântare!

Îţi vor spune c-ai greşit.

Doi ochi negri, plini de soare…

Aici ne-am oprit. Patosul de nedescris al acompaniamentului lui George la cuvântul „doi”, în starea de depresiune în care ne aflam, era de nesuportat. Harris suspină ca un copil, iar câinele se puse pe urlat, de-am crezut că o să-i plesnească inima sau falca.

George vroia să continuăm cu un alt vers. Era de părere că dacă vom pătrunde mai adânc în atmosfera cântecului şi vom da dovadă de mai mult „abandon”, n-o să mai fie aşa de trist. Sentimentul majorităţii, totuşi, se opuse acestei experienţe.

Neavând altceva de făcut, ne-am dus la culcare, adică ne-am dezbrăcat şi ne-am perpelit pe fundul bărcii vreo trei-patru ceasuri. Pe urmă am adormit cu chiu cu vai şi pe la cinci ne-am sculat şi am mâncat.

Ziua a doua a fost ca şi prima. Ploaia continua să cadă, iar noi am stat sub coviltir, înveliţi în pardesiuri, în timp ce apa ne ducea agale cu ea.

Unul dintre noi – am uitat care anume, dar cred că eram chiar eu – a încercat timid, în cursul dimineţii, să pună în practică vechea sminteală ţigănească de a fi „copii ai naturii” şi de a ne bucura de stropii de ploaie, dar n-a mers. Acel „Ce-mi pasă mie dacă plouă!” era atât de evident şi exprima atât de dureros sentimentele pe care le încerca fiecare dintre noi, încât a-l mai cânta părea cu totul inutil.

Căzusem cu toţii de acord asupra unui singur punct, şi anume că, orice avea să se întâmple, vom bea paharul până ia fund. Plecasem pe Tamisa pentru a petrece o vacanţă de două săptămâni şi două săptămâni de vacanţă înţelegeam să avem. Dacă vom muri – ei şi? Va fi un eveniment trist pentru prietenii şi rudele noastre, nu aveam încotro. Simţeam că a ne lăsa înfrânţi de vreme într-o climă ca a noastră ar fi însemnat să creăm un precedent catastrofal.

— Mai sunt numai două zile, spuse Harris, şi vom redeveni tineri şi viguroşi. La urma urmei, s-ar putea să scăpăm teferi din afacerea asta.

Pe la patru am început să ne gândim la felul în care ne vom petrece seara. Tocmai trecusem de Goring şi am hotărât să vâslim până la Pangbourne şi să dormim acolo.

— O altă seară veselă! murmură George.

Ne-am aşezat şi am rumegat în gând planurile noastre. Vom ajunge la Pangbourne pe la cinci. Vom isprăvi cu masa cam pe la şase jumătate. Pe urmă, am putea să dăm o raită prin sat, pe ploaia aceea torenţială, până la ora somnului, sau să ne aşezăm într-o cârciumă şi să răsfoim almanahul.

— Alhambra{22} ar fi mult mai atrăgătoare, spuse Harris, scoţându-şi capul afară, ca să cerceteze cerul.

— Cu un mic supeu la…{23}., după aceea, am adăugat eu, aproape fără voie.

— Zău dacă nu mă căiesc că ne-am înhămat la nenorocita asta de barcă, răspunse Harris.

Urmă un interval de tăcere.

— Dacă nu am fi luat solemna hotărâre de-a ne găsi moartea în acest sinistru coşciug, spuse George, aruncând o privire răutăcioasă bărcii, n-ar strica să vă amintesc că există un tren care, dacă nu mă-nşel, pleacă din Pangbourne la cinci şi ceva şi cu care am ajunge la Londra la o oră când numai bine am putea lua o friptură, iar de acolo ne-am duce unde ai spus.

Nimeni nu scoase o vorbă. Ne priveam unul pe altul şi fiecare părea că-şi vede gândurile josnice şi vinovate reflectate pe chipurile celorlalţi. Ne-am strecurat afară în tăcere şi am făcut o revizie geamantanului. Am privit în susul fluviului, apoi în josul fluviului – nu se vedea ţipenie de om!

Douăzeci de minute mai târziu, trei siluete omeneşti urmate de un câine plouat puteau fi văzute pornind tiptil dinspre adăpostul pentru bărci „Lebăda”, către staţia de cale ferată, îmbrăcaţi după cum urmează, nici elegant, nici îngrijit:

• Pantofi negri din piele, murdari;

• Costum sport din flanelă, foarte murdar;

• Pălărie din fetru neagră, turtită ca vai de lume;

• Impermeabil ud leoarcă;

• Umbrelă.

Pe barcagiul de la Pangbourne l-am minţit. Ne-a fost ruşine să-i spunem că fugim de ploaie. Am lăsat în seama lui barca cu tot ce conţinea, cu instrucţiunea de-a fi pregătită pentru a doua zi, la ora nouă dimineaţa. I-am mai spus că, dacă se va întâmpla ceva neprevăzut care să ne împiedice de a ne înapoia, îi vom scrie.

Am ajuns la Paddington{24} la şapte şi am tras drept la restaurantul pe care l-am descris mai înainte. După o cină frugală, l-am lăsat acolo pe Montmorency, l-am rugat pe patron să ne pregătească o a doua cină pentru ora zece şi jumătate, apoi ne-am urmat drumul spre Leicester Square.

La Alhambra am atras atenţia multor oameni. Când ne-am prezentat la casă, ni s-a spus pe un ton neprietenos să ne ducem în strada Castel{25}, unde am fost înştiinţaţi că am întârziat cu o jumătate de oră.

Nu fără oarecare greutate l-am convins pe respectivul că nu suntem „faimoşii oameni-şarpe din munţii Himalaia”, după care ne-a luat banii şi ne-a lăsat să trecem.

Înăuntru ne-am bucurat de un succes şi mai mare. Feţele noastre bronzate şi costumele pitoreşti au fost urmărite cu priviri admirative. Eram centrul atracţiei. Au fost momente de glorie pentru noi toţi. După primul balet ne-am luat tălpăşiţa şi ne-am întors la restaurant, unde ne şi aştepta cina.

Mărturisesc că am mâncat ca sparţii. Vreme de vreo zece zile ne hrănisem aproape numai cu carne rece, prăjituri şi pâine cu gem. Fusese un regim simplu şi nutritiv, dar prin nimic ademenitor, aşa că aroma vinului de Burgundia, mirosul sosurilor franţuzeşti, şerveţelele curate şi franzelele lunguieţe au fost primite ca nişte oaspeţi dragi.

Am îmbucat şi am sorbit câtva timp în tăcere, apoi a venit un moment când, în loc să stăm pe scaun ca oamenii şi să ţinem strâns furculiţa şi cuţitul în mână, ne-am rezemat de speteze, cuprinşi de moleşeală; când ne-am întins picioarele sub masă, am lăsat şerveţelele să cadă pe podea şi am găsit suficient timp ca să examinăm ceva mai critic tavanul afumat; când, în sfârşit, ţinând paharele pe masă cu mâna întinsă alene, ne-am simţit buni, inteligenţi şi iertători.

Apoi Harris, care stătea lângă fereastră, a dat perdeaua la o parte şi a privit în stradă.

Aceasta arunca reflexe mohorâte sub ploaia care continua să se cearnă din înalturi, felinarele zvârleau conuri de lumină palidă cu fiecare răbufnire a vântului, stropii de apă răvăşeau suprafaţa băltoacelor şi se scurgeau prin burlane în pârâiaşele din rigole. Câţiva trecători udaţi până la piele înaintau grăbit, ghemuindu-se sub umbrelele ce musteau de apă, în timp ce femeile îşi ridicau poalele rochiilor.

— Ei, spuse Harris, ducându-şi mâna la pahar, am avut parte de o călătorie frumoasă şi pentru asta îi mulţumesc din inimă bătrânului nostru fluviu! Dar cred că n-am făcut rău când l-am lăsat în plata Domnului. În sănătatea celor trei, scăpaţi teferi dintr-o barcă!

Iar Montmorency, aşezat pe picioarele din spate în faţa ferestrei, în timp ce privea afară în noapte, lătră scurt, ca unul care, atunci când e vorba de toasturi, înţelege să-şi aducă şi el contribuţia.

O excursie de-a lungul Tamisei, de la Londra la Oxford, poate fi extrem de palpitantă când trei prieteni, dornici de schimbare, pleacă în concediu, dar nu singuri, ci cu Montmorency, şi nu pe jos sau cu automobilul, ci în barcă. O barcă destul de mare în care sa încapă toţi, şi bagajele lor, şi alimentele, şi banjoul, şi tigaia, şi Montmorency, şi prietenii lui… Nu! Prietenii lui Montmorency, nu! De ce? Ei, asta-i acu'! Doar Montmorency.

SFÂRŞIT

{1} 1 livră = 453,592 g

{2} 1 pintă = 0,568

{3} Titlul unui ziar englezesc

{4} 1 inch = 25,4 cm

{5} 1 yard = 0,914399 m

{6} 1 uncie = 28,350 g

{7} La 15 iunie 1215, la Runningmede, regele John a fost silit de baronii lui să semneze Magna Charta, prima constituţie engleză, care limita puterea regală, mai ales în interesul marilor baroni feudali

{8} Mic proprietar de pământ

{9} Prima zi de luni din august

{10} Robert Cecil de Salisbury (1830-1903), diplomat şi om de stat englez, care a dus, în timpul cât a fost prim-ministru (1886-1902), o politică agresivă, de expansiune colonială

{11} Regi ai Essex-ului

{12} Câmpul Danezilor

{13} John Wilkes 1727-1797

{14} În 1650, Cromwell i-a învins pe scoţieni în bătălia de la Dunbar

{15} 1 bushel = 36,368 l

{16} Competiţii anuale de canotaj care au loc la Henley

{17} După o legendă, şapte creştini au adormit într-o peşteră în care se ascunseseră de teama persecuţiilor şi s-au deşteptat după 200 de ani

{18} Grădina botanică din Londra

{19} Lac ornamental din Hyde Park, Londra

{20} Mai curând a fost o plăcere. Direcţia pentru paza Tamisei îmi face impresia că în ultima vreme s-a transformat într-o societate pentru angajarea idioţilor. Foarte mulţi paznici de ecluze, mai ales în porţiunile cele mai aglomerate ale fluviului, sunt nişte bătrâni supărăcioşi şi nervoşi, cu totul nepotriviţi pentru postul pe care-l ocupă. (n.a.)

{21} Joc de cuvinte: nose în engleză înseamnă şi nas, dar şi botul unei bărci

{22} Teatru de varieteu situat în partea de vest a Londrei

{23} Un restaurant extraordinar, ferit de ochii lumii, lângă. unde vă aşteaptă cel mai bun prânz, sau cina franţuzească despre care am cunoştinţă. Bucătăria e splendidă şi preţurile sunt moderate. Cu trei şilingi şi şase pence căpătaţi o sticlă de Beaune excelent. Bineînţeles, nu fac prostia să amintesc numele restaurantului.

{24} Numele unei gări din Londra

{25} Intrarea pentru scenă la Alhambra