Capitolul XVIII

Ecluze. Mă fotografiez împreună cu George. Wallingford. Dorchester. Abingdon. Un familist. Un loc minunat pentru înec. O porţiune de apă dificilă. Efectul demoralizator al aerului din preajma fluviului.

Am părăsit Streatley a doua zi în zori, vâslind până la Culham, unde am dormit sub coviltir, într-o răstoacă.

Între Streatley şi Wallingford, fluviul nu e din cale-afară de interesant. De la Cleve înainte, pe o întindere de şase mile şi jumătate, nu mai întâlneşti nici o ecluză. Cred că e cea mai lungă porţiune de apă neîntreruptă de ecluze, dincolo de Teddington, clubul Oxford folosind-o pentru probele de opt.

Oricât ar fi de plăcută absenţa ecluzelor pentru vâslaşi, simplii căutători de distracţii o regretă.

Mie, unuia, îmi plac ecluzele pentru că întrerup monotonia vâslitului. Îmi place să stau jos în barcă şi să mă ridic alene din străfundurile-i răcoroase, ca să văd noi privelişti, sau să mă despart de lumea aceasta, ca să zic aşa, afundându-mă în barcă şi aşteptând, în timp ce porţile grele scârţâie şi geana slabă de lumină a zilei dintre ele se lărgeşte, până când, surâzător, fluviul apare în toată maiestatea lui, iar barca scapă de întemniţarea ei trecătoare pentru a înfrunta din nou apele.

Nespus de pitoreşti sunt aceste ecluze{20}. E o plăcere să stai de vorbă cu bătrânul, dar vajnicul, paznic al ecluzei, cu vesela lui soţie sau cu fiica lor cu ochi scânteietori. Tot acolo întâlneşti alte bărci şi numaidecât se înfiripă o discuţie. Tamisa nu ar mai fi un ţinut de basm dacă nu ar fi ecluzele.

Tot vorbind de ecluze, mi-am amintit de un accident care era cât pe ce să ni se întâmple într-o dimineaţă de vară la Hampton Court.

Era o zi splendidă, ecluza era înţesată de lume şi, după cum e obiceiul pe fluviu, un fotograf înzestrat cu o minte speculativă ne fotografia pe toţi în timp ce stăteam nemişcaţi în bărci pe apa care se ridica. La început nu prea mi-am dat seama despre ce anume e vorba şi, de aceea, am fost foarte surprins văzându-l pe George că-şi netezeşte în grabă pantalonii, îşi potriveşte părul, îşi dă cascheta pe ceafă ştrengăreşte şi, luându-şi un aer de afabilitate amestecată cu tristeţe, se aşeză într-o atitudine graţioasă şi încearcă să-şi ascundă picioarele.

Mi-am închipuit mai întâi că a zărit vreo fată pe care o cunoaşte şi m-am uitat împrejur să văd cine ar putea să fie. Toată lumea din preajma ecluzei se prefăcuse în stană de piatră. Stăteau în picioare sau şedeau cu toţii în cele mai stranii poziţii cu putinţă, semănând cu figurile de pe evantaiele japoneze. Toate fetele zâmbeau – era o plăcere să le priveşti! Cât despre bărbaţi, aceştia aveau mutre încruntate, şi o înfăţişare severă şi nobilă.

Nu trecu însă mult şi am înţeles despre ce e vorba. M-am întrebat dacă voi fi gata la timp, barca noastră fiind prima şi m-am gândit că ar fi fost urât din partea mea să stric poza omului.

M-am întors aşadar repede şi m-am aşezat la prova, unde m-am rezemat de o prăjină cu o graţie nepăsătoare, într-o atitudine care sugera agilitate şi forţă. Mi-am aranjat părul, potrivind un cârlionţ pe frunte, şi mi-am luat o expresie de tandră melancolie amestecată cu puţin cinism, care, după cum mi s-a spus, mă prinde foarte bine.

În timp ce stăteam aşa, aşteptând marele eveniment, am auzit pe cineva că strigă în spatele meu:

— Hei! Uită-te la nasul{21} dumitale!

Nu puteam să mă întorc să văd ce s-a întâmplat şi al cui era nasul care trebuia contemplat. Am aruncat pe furiş o privire spre nasul iui George. El era la locul lui, nevătămat, în orice caz nu se întâmplase nimic rău cu nasul lui, care ar fi putut fi îndreptat. M-am uitat cruciş şi la al meu şi am ajuns la o constatare asemănătoare.

— Vezi de nas, idiotule! strigă aceeaşi voce, tunător de astă dată.

Apoi un alt glas:

— Împingeţi nasul afară, hei, voi ăştia doi cu câinele!

Nici George, nici eu nu îndrăzneam să ne întoarcem.

Mâna omului era pe capacul aparatului fotografic, putea să-l ridice în orice moment. Oare nouă ne strigau? Ce se întâmplase cu nasurile noastre? De ce trebuia să-i împingem?

În clipa aceasta, întreaga ecluză începu să zbiere şi o voce de bariton urlă:

— Fiţi atenţi cu barca! Dacă nu vă grăbiţi, în fotografie o să apară două cadavre!

Când ne-am uitat, ce să vezi? Prova bărcii noastre se înţepenise în lemnăria ecluzei, în timp ce apa creştea în jurul ei şi o ridica în sus. Încă o clipă şi ne-am fi răsturnat. Cu iuţeala gândului, am apucat fiecare câte o vâslă şi, izbind cu putere în gardul ecluzei, am eliberat barca, ceea ce ne-a culcat palanca pe fund.

N-am ieşit bine în fotografie. După cum era şi de aşteptat, soarta voise ca omul să-şi pună în funcţiune nenorocitul acela de aparat exact în clipa când stăteam lungiţi pe spate, cu picioarele în aer şi cu o expresie pe chip care voia să spună: „Unde mă aflu?” şi „Ce s-a întâmplat?”

Punctul de atracţie al fotografiei, fireşte, erau picioarele noastre. De altfel, nu prea aveai ce vedea în afară de picioare. Ocupau primul plan, în întregime. În spatele lor se mai desluşeau câteva bărci şi crâmpeie din peisajul înconjurător, dar toţi şi toate arătau atât de neînsemnaţi şi de ridicoli în comparaţie cu picioarele noastre, încât, ruşinaţi şi spăşiţi, toţi ceilalţi au refuzat să subscrie la poză.

Văzând negativul, proprietarul unui vaporaş care comandase şase copii anulă comanda. Era gata să le cumpere, dacă cineva ar fi fost în stare să-i arate vaporaşul lui, dar n-a putut însă nimeni. Era undeva în spatele piciorului drept al lui George.

S-a creat o situaţie delicată. Fotograful, văzând că nouă zecimi din poză erau ocupate de noi, a fost de părere că ar trebui să cumpărăm câte zece bucăţi fiecare, dar noi am refuzat. I-am spus că nu avem nimic împotriva unei fotografii, dar că preferăm să fim fotografiaţi stând în picioare.

Wallingford, aşezat la şase mile mai sus de Streatley, e un oraş foarte vechi şi a fost un centru foarte activ în făurirea istoriei engleze; în vremea britonilor, nu era decât o aşezare primitivă, cu case făcute din lut. Legiunile romane i-au evacuat pe britoni şi au înlocuit zidurile din lut cu fortificaţii puternice, ale căror urme Timpul nu a reuşit să le şteargă, într-atât de bine se pricepeau să construiască aceşti zidari vechi de când lumea.

Dar Timpul, cu toate că s-a oprit la poalele zidurilor romane, i-a prefăcut curând pe romani în pulbere şi în locul acela, mai târziu, i-a bătut în războaie pe sălbaticii saxoni şi pe uriaşii danezi, până când au venit normanzii.

Wallingford a fost un oraş întărit, o adevărată cetate, până în vremea războiului parlamentar, când Fairfax l-a supus unui asediu lung şi necruţător. Oraşul a căzut în cele din urmă şi zidurile au fost rase de pe suprafaţa pământului. Între Wallingford şi Dorchester, ţinutul devine mai deluros, mai variat şi mai pitoresc. Dorchester e la o jumătate milă depărtare de fluviu. Poţi ajunge la Dorchester şi cu o barcă mică, dar e mult mai recomandabil să te dai jos la ecluza Day şi s-o iei peste câmp. Bătrânul oraşe o localitate încântătoare, paşnică, cufundată în linişte şi toropeală.

Ca şi Wallingford, a fost o cetate pe vremea tritonilor. Pe atunci se numea Caer Doren – „Cetatea de pe apă”. Mai târziu, romanii şi-au construit aici o tabără uriaşă, ale cărei fortificaţii înconjurătoare par nişte coline joase şi netede, iar în zilele saxonilor a fost capitala Wessex-ului. Dorchester e foarte vechi şi pe vremuri a fost foarte puternic şi însemnat. Acum se ţine la o parte de freamătul lumii, moţăie şi visează. În jurul lui Clifton Hampden, el însuşi un sat încântător de modă veche, paşnic şi presărat cu flori, decorul riveran e nespus de bogat. Dacă rămâneţi peste noapte la Clifton, căutaţi să dormiţi negreşit „La orzul cosit”. Cred că nu greşesc când afirm că este hanul cel mai vechi şi mai pitoresc de pe Tamisa. E aşezat pe partea dreaptă a podului, foarte departe de sat. Crestele joase ale acoperişului din paie şi ferestrele cu multe ochiuri îi dau o înfăţişare de căsuţă din basme, în timp ce interiorul aminteşte şi mai mult de „a fost odată ca niciodată”.

Nu e nicidecum un loc potrivit pentru eroina unui roman modern. Eroina unui roman modern e întotdeauna „înaltă ca o divă” şi „îşi îndreaptă mândră statura”. La hanul „La orzul cosit” s-ar lovi numaidecât cu capul de tavan dacă ar încerca să facă aşa ceva.

De asemenea, casa nu e deloc potrivită pentru un om beat. Prea multe surprize Îl aşteaptă, în chip de trepte care coboară spre camera cutare sau urcă spre camera cutare, iar urcatul scărilor până la odaia de culcare sau găsirea patului după ce urcă la etaj sunt probleme care-l depăşesc.

A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap, deoarece voiam să ajungem la Oxford după-amiază. E surprinzător cât de devreme se poate scula cineva când doarme în aer liber, învelit într-o pătură, pe scândurile bărcii şi cu un geamantan în loc de pernă, nu te mai gândeşti cu alean la cele „numai cinci minute”, ca atunci când dormi într-un pat din puf. Am luat gustarea de dimineaţă şi la opt şi jumătate treceam prin ecluza Clifton.

Între Clifton şi Culham, ţărmurile fluviului sunt joase, monotone şi neinteresante, dar dincolo de ecluza Culham, cea mai rece şi mai adâncă dintre toate, peisajul capătă mai multă culoare.

La Abingdon, fluviul curge pe lângă străzile oraşului. Abingdon e un orăşel de provincie tipic – liniştit, grozav de respectabil, curat şi plictisitor până la disperare. Se făleşte că e vechi, dar e îndoielnic dacă poate fi asemuit cu Wallingford-ul sau Dorchester-ul în privinţa aceasta. Pe vremuri se ridica aici o mănăstire vestită, iar astăzi, între dărâmăturile zidurilor sfinţite se fabrică bere.

În biserica St. Nicholas, la Abingdon, se găseşte monumentul lui John Blackwall şi al soţiei sale Jane, care, după ce au dus un trai fericit împreună, au murit în aceeaşi zi, la 21 August 1625, iar în biserica St. Helen stă scris că „din coapsele lui W. Lee”, mort în 1673, „au purces, cât a trăit el, două sute mai puţin trei urmaşi”. Făcând socoteala, familia domnului W. Lee, aşadar, număra o sută nouăzeci şi şapte de capete. Domnul W. Lee, ales în cinci rânduri primar al Abingdon-ului, a fost, fără îndoială, un binefăcător pentru generaţia lui, dar sper că nu sunt mulţi în genul său astăzi, în acest supraaglomerat secol al nouăsprezecelea.

Între Abingdon şi Nuneham Courtenay peisajul e încântător. Parcul din Nuneham merită să fie vizitat. Accesul e liber marţea şi joia. Muzeul conţine o colecţie frumoasă de tablouri şi antichităţi, iar aleile sunt minunate.

Iazul Sandford, aflat în spatele ecluzei, e un loc unde te poţi îneca cât ai zice peşte. Curentul de la fund e extrem de puternic şi cum te prinde, cum poţi să-ţi iei adio de la viaţă. Un obelisc marchează locul unde se înecaseră doi oameni, în timp ce se scăldau acolo, iar treptele obeliscului sunt de obicei folosite în chip de trambulină de tinerii înotători care doresc să se convingă dacă locul e primejdios cu adevărat.

Ecluza Iffley şi Mill, la numai o milă de Oxford, constituie o temă favorită pentru confraţii de penel, care iubesc fluviul. Realitatea, după ce ai văzut picturile, e prilej de dezamăgire. Am observat că puţine lucruri în lumea asta corespund întru totul imaginilor pe care le reproduc.

Am trecut prin ecluza Iffley pe la douăsprezece şi jumătate, apoi, după ce am făcut curat în barcă şi am pregătit totul pentru debarcare, ne-am apucat să vâslim serios, ca să învingem ultima milă.

Nu cunosc o porţiune de fluviu mai afurisită decât aceea dintre Iffley şi Oxford. Regreţi că nu te-ai născut pe apele ei, ca s-o înţelegi. Eu, unul, nu m-am lămurit până acum, deşi am trecut pe acolo de nenumărate ori. Omul care reuşeşte să se descurce vâslind în linie dreaptă de la Oxford la Iffley cred că e în stare să trăiască în tihnă sub acelaşi acoperiş cu nevastă-sa, cu soacră-sa, cu sora lui cea mai mare şi cu bătrânul servitor pe care îl ţine minte de când era copil mic.

Curentul te duce mai întâi spre malul drept, apoi spre cel stâng, apoi la mijlocul apei, apoi te suceşte şi te răsuceşte de trei ori, te poartă în susul apei şi sfârşeşte întotdeauna prin a încerca să te zdrobească, izbindu-te de o barcă a studenţilor de la Oxford.

Ca urmare a acestui fapt, fireşte, ne-am abătut în calea multor bărci în timpul milei aceleia, de altfel, cum au făcut şi acele bărci cu noi, şi, iarăşi, ca urmare a acestui fapt, fireşte, s-au schimbat cuvinte grele de o parte şi de alta.

Nu ştiu cum se face, dar toţi sunt extrem de iritabili pe Tamisa. Micile incidente cărora nu le dai nici o importanţă pe uscat te scot pur şi simplu din sărite pe fluviu. Când George sau Harris îşi dau în petic pe uscat, le zâmbesc cu indulgenţă, dar când fac pe nebunii pe fluviu, le arunc vorbe din cele care îţi îngheaţă sângele în vine. Dacă se întâmplă ca vreo barcă să-mi aţină calea, îmi vine să-i omor cu vâsla pe toţi cei dinăuntrul ei.

Oamenii cei mai blajini, pe uscat, devin violenţi şi setoşi de sânge când se află în barcă.

Mă plimbam odată cu barca în tovărăşia unei domnişoare. Era o fire din cale-afară de domoală, dar pe fluviu îţi venea rău s-o asculţi.

— Arză-l focul să-l arză! exclama ea când vreun vâslaş avea nenorocul să-i iasă în cale. De ce nu se uită pe unde merge?

— Lua-te-ar dracu de ţoală veche! spunea ea cu indignare când pânza nu voia să se înalţe cum trebuie, apoi o apuca cu nădejde şi o zgâlţâia brutal.

Totuşi, după cum spuneam, pe ţărm avea oarecare asemănări cu serafimii.

Aerul de pe fluviu are un efect demoralizator asupra oamenilor. Aceasta, mă gândesc eu, îi face până şi pe barcagii să se poarte urât unii cu alţii şi să recurgă la un limbaj pe care, fără îndoială, în clipele lor de calm, îl regretă.