Capitolul 1
Trei bărbaţi simt nevoia unei schimbări. Parabolă despre efectele nefaste ale minciunii. Laşitatea morală a lui George. Harris are idei. Povestea Bătrânului marinar şi a Neexperimentatului amator de iahting. Un echipaj inimos. Primejdia ieşirii în larg când vântul bate dinspre uscat. Imposibilitatea ieşirii în larg când vântul bate dinspre mare. Spiritul de contradicţie al Ethelberthei. Umezeala râului. Harris propune o excursie cu bicicletele. George se gândeşte la curenţii de aer. Harris propune Pădurea Neagră. George se gândeşte la pante. Planul adoptat de Harris pentru urcarea pantelor. Întreruperea de către doamna Harris.
— Noi, zise Harris, avem nevoie de o schimbare. În clipa aceea se auzi clanţa, şi doamna Harris îşi vârî capul pe uşă. Zicea că a trimis-o Ethelbertha să-mi aducă aminte că e cazul să ne grăbim să ajungem acasă din cauza lui Clarence. Ethelbertha, sunt înclinat să cred, îşi face griji inutile în privinţa copiilor. Fie vorba între noi, copilul nu avea absolut nimic. În dimineaţa aceea fusese în oraş cu mătuşă-sa; şi dacă se uita cu jind la vitrina unei cofetării, dumneaei îl pilotează înăuntru şi-l îndoapă cu prăjituri cu cremă şi cu brânzoaicele acelea denumite „domnişoare de onoare” până ce băiatul încearcă să o convingă că nu mai poate şi, politicos dar ferm, refuză să mai mănânce orice altceva. După aceea, pe bună dreptate, nu vrea mai mult de o porţie de budincă la prânz, şi Ethelbertha crede că micuţul este bolnav. Doamna Harris adaugă că am face bine să venim sus cât mai repede, spre binele nostru, pentru a nu pierde interpretarea de către domnişoara Muriel a bucăţii „Ceaiul pălărierului nebun” din Alice în Ţara Minunilor. Muriel este cel de-al doilea copil al lui Harris şi are opt ani: o fetiţă vioaie, inteligentă; însă, personal, o prefer în interpretări literare serioase. I-am spus doamnei Harris că ne vom termina ţigările şi o vom urma de îndată: am mai rugat-o să nu o lase pe Muriel să înceapă până la venirea noastră. Ne-a promis că o va reţine pe copilă atât cât îi va sta în puteri şi a plecat. Cum s-a închis uşa, Harris şi-a reluat propoziţia întreruptă.
— Înţelegeţi ce vreau să spun, zise el, o schimbare totală. Întrebarea era: cum o aducem din condei?
George propuse o deplasare „în interes de serviciu”. Numai George era capabil de asemenea idei. Burlacul crede că o femeie măritată n-are minte nici cât să se ferească din calea unui compresor cu aburi. Am cunoscut odată un tânăr, era inginer, şi s-a gândit el să se ducă până la Viena „în interes de serviciu”. Soţia lui a ţinut să ştie „ce fel de interes de serviciu”. El i-a explicat că va avea sarcina de a vizita minele din preajma capitalei Austriei şi de a scrie rapoarte. Consoarta a spus că-l va însoţi; aşa era ea. El a încercat s-o convingă să nu meargă: i-a arătat că o exploatare minieră nu este un cadru potrivit pentru o femeie frumoasă. Ea a mărturisit că îi împărtăşeşte părerea şi că, în consecinţă, nu are de gând să-l întovărăşească în fundul minei; îl va conduce până la gura minei, dimineaţa, şi apoi se va distra până la întoarcerea lui cutreierând prin magazinele Vienei şi târguind câte ceva. Acum, lui îi scăpase porumbelul din gură şi nu vedea cum ar mai fi putut da înapoi; şi timp de zece zile lungi de vară a vizitat omul minele din preajma Vienei şi seara întocmea rapoarte, pe care soţia i le punea la poştă pe adresa firmei unde lucra el, iar firma nici că avea nevoie de ele.
M-ar odihni mult să cred că Ethelbertha sau doamna Harris aparţin acestei tagme de soţii, dar, oricum, nu e sănătos să forţezi povestea aceasta care se cheamă „în interes de serviciu”, ea trebuie păstrată pentru cazuri de mare ananghie.
— Nu, spusei eu, cel mai bun lucru este să fii sincer şi să fii bărbat. Eu îi voi spune Ethelberthei că am ajuns la concluzia că omul nu preţuieşte niciodată fericirea de care are parte tot timpul. Îi voi spune că pentru a-mi da mie însumi posibilitatea de a aprecia binefacerile de care dispun, aşa cum ştiu că trebuie apreciate, am de gând să mă smulg de lângă ea şi de lângă copii pentru cel puţin trei săptămâni. Îi voi spune, continuai eu, întorcându-mă către Harris, că tu eşti cel care mi-a arătat calea datoriei în această privinţă; că ţie îţi vom fi obligaţi…
Harris îşi puse paharul jos cu grăbire.
— Dacă nu te superi, amice, mă întrerupse el, aş prefera să nu faci una ca asta. Dumneaei va discuta chestiunea cu soţia mea şi, mă rog, m-aş simţi prost să mă împăunez cu merite care nu-mi aparţin.
— Ba îţi aparţin, am insistat eu. Doar a fost sugestia ta.
— Dar tu mi-ai dat ideea, mă întrerupse Harris iarăşi. Ţii minte c-ai spus că e o mare greşeală ca omul să intre în rutină şi că viaţa domestică neîntreruptă îmbâcseşte creierul?
— Vorbeam în general, am explicat eu.
— M-a impresionat ca un lucru cât se poate de just. Mă gândeam să-i spun şi Clarei; nutreşte o părere excelentă despre judecata ta, sunt convins. Sunt sigur că dacă…
— Să nu riscăm, l-am întrerupt la rândul meu. E o chestiune delicată şi cred că am găsit soluţia. Vom spune că George a sugerat ideea.
George nu e omul acela de treabă, săritor, şi câteodată mă supără să constat această lipsă la el. Te-ai fi aşteptat să profite din plin de ocazia de a-şi ajuta doi vechi prieteni să iasă dintr-un impas. Ţi-ai găsit! Dumnealui a devenit dezagreabil.
— Mă rog, spuse George. Iar eu le voi spune ambelor doamne că planul meu iniţial era să organizăm o vacanţă în comun, cu copii cu tot; că o voi lua şi pe mătuşa mea şi că vom închiria în Normandia un vechi şi încântător castel ochit de mine într-un locşor pe litoral, unde clima este deosebit de prielnică pentru copiii delicaţi şi unde găseşti un lapte cum nu se află în Anglia. Voi adăuga că dumneavoastră aţi respins această idee, pe temeiul că am fi mai fericiţi noi singuri, singurei.
Pe un om ca George nu merge să-l iei cu duhul blândeţii; se impune să fii dur.
— Mă rog, spuse Harris. Iar eu, unul, voi accepta oferta. Luăm castelul acela şi gata. Tu îţi aduci mătuşa, o să am eu grijă s-o aduci, şi stăm o lună încheiată. Copiii ţin la tine grozav; J.1 şi cu mine n-o să prea stăm pe-acolo. I-ai promis lui Edgar că-l înveţi să pescuiască; şi o să trebuiască să te joci de-a animalele sălbatice. De duminica trecută, Dick şi Muriel nu mai vorbesc despre altceva decât despre cum ai făcut tu pe hipopotamul. Vom lua masa la iarbă verde, unsprezece o să fim cu toţii, iar seara vom asculta muzică şi recitări. Muriel stăpâneşte de pe acum şase bucăţi la perfecţie, după cum probabil ştii; şi toţi ceilalţi copii îşi învaţă repede rolurile.
George depuse armele, nu e un om de real curaj, însă procedă în mod neelegant. Zise că dacă noi suntem atât de mărunţi la suflet, de laşi şi de făţarnici, încât să ne pretăm la un joc atât de dezgustător, n-are ce-i face; şi că, dacă nu intenţionez să termin toată sticla de vin singur, ar îndrăzni să mă inoportuneze cu rugămintea de a-i rezerva şi lui un pahar. Mai adăugă, oarecum ilogic, că, în fond, nu are nici o importanţă, dat fiind că atât Ethelbertha, cât şi doamna Harris sunt femei inteligente care şi-au format o părere justă despre dânsul şi nu-şi vor închipui nici măcar o clipă că propunerea ar fi emanat de la el.
Odată rezolvat acest detaliu, se punea chestiunea: ce fel de schimbare?
Harris, ca de obicei, opina pentru mare. Zicea că are cunoştinţă de un iaht, exact ce ne trebuia nouă, pe care puteam să-l manevrăm singuri; fără neisprăviţi de-ăia botoşi care stau tot timpul cu mâinile în buzunare şi pe care îi mai şi plăteşti ca să-ţi strice cheful. Cu încă un băiat de ispravă, putea să-l manevreze şi singur. Aveam şi noi cunoştinţă de iahtul respectiv, şi i-am spus asta lui Harris; căci doar călătorisem cândva pe acea navă împreună cu el. Miroase a apă bâhlită şi a putregai până la excluderea oricărei alte miresme; nici mama aerului de mare nu poate spera să-i vină de hac. În materie de duhoare, e ca şi când ai petrece o săptămână în incinta întreprinderii de ecarisaj. Şi nici n-ai unde să te adăposteşti în caz de ploaie; careul e de zece picioare lungime şi patru lăţime, iar jumătate din spaţiu e ocupat de o sobă care, atunci când vrei să aprinzi focul, se năruie. Baia trebuie s-o faci pe punte şi vântul zboară prosopul peste bord când păşeşti afară din hârdău. Harris şi băiatul fac treaba cea mai interesantă, vela trincă şi terţarola, mola şi canarisirea şi câte şi mai câte, lăsând în seama lui George şi a mea curăţatul cartofilor şi spălatul vaselor.
— Bine atunci, spuse Harris, să luăm un iaht ca lumea, cu căpitan la bord, şi să facem treaba di granda.
Aici, eu iarăşi am obiectat. Cunosc ce înseamnă un căpitan de iaht: concepţia lui despre iahting este să se menţină la doi paşi de ţărm, spre a păstra o strânsă legătură cu soţia şi copiii, ca să nu mai vorbim de cârciuma lui preferată.
Cu ani în urmă, când eram tânăr şi lipsit de experienţă, am închiriat şi eu un iaht. Trei factori au conlucrat pentru a mă împinge să comit această nerozie: îmi picaseră nişte bani, Ethelbertha îşi exprimase dorinţa de a respira aer marin, şi chiar a doua zi de dimineaţă, aruncându-mi ochii, la club, pe un exemplar din gazeta Sportivul, dădusem peste următorul anunţ:
PENTRU AMATORII DE IAHTING.
Ocazie unică. Ştrengarul, iolă de 28 tone. Proprietarul, chemat urgent în străinătate pentru afaceri, este dispus să închirieze acest superb echipat „ogar al mării” pe o perioadă scurtă sau lungă. Două cabine şi un careu; pianină Woffenkoff; cazan de aramă nou. Condiţii, 10 guinee pe săptămână. Adresaţi-vă la Pertwee & Co., No. 3A Bucklersbury.
Parcă mi se împlinise o rugă. „Cazanul de aramă nou” nu mă interesa; bruma de rufe care trebuiau spălate puteau să mai aştepte, îmi ziceam eu. Dar „pianina Woffenkoff suna îmbietor. Mi-o închipuiam pe Ethelbertha cântând seara o arie cu refren, la care echipajul, după o scurtă repetiţie, putea să participe în timp ce goneam spre casă, cu unduiri de „ogar”, peste talazurile argintii.
Am luat o birjă şi m-am dus drept la Bucklersbury, No. 3 A. Pertwee era un domn cu înfăţişare neprietenoasă şi ocupa un birou modest la etajul al treilea. Mi-a arătat o poză în acuarelă a Ştrengarului gonind cu toate pânzele sus. Puntea era înclinată la 95° faţă de ocean. În poză nu se zăreau fiinţe omeneşti pe punte; presupun că alunecaseră în mare. Pe drept cuvânt, nu văd cum s-ar fi putut menţine cineva pe puntea aceea decât bătut în piroane. I-am menţionat agentului acest neajuns, însă el mi-a explicat că poza îl reprezintă pe Ştrengar dublând nu mai ştiu ce, cu bine-cunoscutul prilej al câştigării Scutului în Regata Medway. Domnul Pertwee presupunea că eram la curent cu acest eveniment, aşa că m-am abţinut să-i pun întrebări. Cam pe lângă rama tabloului, două punctuleţe, pe care la început le luasem drept urme de muscă, reprezentau, pare-se, pe cel de-al doilea şi cel de-al treilea câştigător în această faimoasă cursă. O fotografie a iahtului ancorat în rada portului Gravesend era mai puţin impresionantă, dar sugera mai multă stabilitate. Toate răspunsurile la întrebările mele fiind satisfăcătoare, am închiriat vasul pe două săptămâni. Mare noroc, zicea domnul Pertwee, că nu-l iau decât pentru două săptămâni, ulterior am ajuns să fiu de acord cu el, întrucât la capătul acelui interval urma să fie închiriat de către altcineva. Dacă l-aş fi solicitat pentru trei săptămâni, s-ar fi văzut silit să mă refuze.
Tranzacţia fiind astfel încheiată, domnul Pertwee m-a întrebat dacă am în vedere vreun căpitan de vas. Faptul că nu aveam pe nimeni în vedere era iarăşi un mare noroc, părea că toate îmi mergeau în plin, deoarece domnul Pertwee era convins că nu exista soluţie mai bună decât să-l păstrez pe Mr. Goyles, actualul comandant al navei, excelent căpitan, mă asigura domnul Pertwee, un om care cunoştea marea aşa cum îşi cunoaşte un bărbat propria soţie şi care nu prăpădise nici o viaţă omenească.
Era încă în primele ore ale zilei, şi iahtul stătea ancorat în rada portului Harwich. Am luat trenul de 10.45 din gara Liverpool Street şi la ora 1.00 stăteam de vorbă cu Mr Goyles pe puntea vasului. Era voinic de statură şi cu ceva părintesc în comportare. I-am expus planul meu, anume de a friza insulele olandeze din larg, pentru ca, după aceea, să tăiem drept spre Norvegia. Spuse Aye, aye, sir2 şi părea a fi entuziasmat de această călătorie; zicea că va fi şi pentru el o delectare. Ajungând la chestiunea aprovizionării, Mr Goyles deveni şi mai entuziast. Cantitatea de provizii propusă de Mr Goyles, trebuie să mărturisesc, m-a surprins. Dacă am fi trăit pe vremea lui Drake şi a bătăliilor din Marea Caraibilor, m-aş fi temut că pune la cale o acţiune ilegală. El însă a râs părinteşte şi m-a asigurat că nu exageram câtuşi de puţin. Ce rămânea aveau să-şi împartă membrii echipajului între ei şi să ia acasă, pare-se că aşa era tradiţia. Mie îmi dădea impresia că le făceam membrilor echipajului aprovizionarea de iarnă, dar nu voiam să par meschin, aşa că n-am mai spus nimic. Cantitatea de băutură pretinsă iarăşi m-a surprins. Am stabilit cam cât am crezut de cuviinţă că ne trebuie nouă, iar apoi Mr Goyles şi-a spus cuvântul în privinţa echipajului. Trebuie să conced că Mr Goyles era foarte grijuliu cu oamenii lui.
— Doar n-o să ne apucăm de orgii, domnule Goyles, am cutezat eu.
— Orgii?! Replică Mr Goyles. Păi, asta le ajunge de-abia pe o măsea.
M-a lămurit că deviza lui este: „Angajează oameni de ispravă şi tratează-i bine”.
— Îţi muncesc mai cu sârg, zicea Mr Goyles, şi răspund la chemare când mai ai nevoie de ei.
Personal, n-aveam sentimentul că-mi doresc să-mi mai răspundă la chemare. Începusem să-i antipatizez chiar înainte de a-i vedea; îi socoteam un echipaj lacom şi beţiv. Însă Mr Goyles insista cu atâta însufleţire, iar eu eram atât de lipsit de experienţă, încât am lăsat-o pe-a lui. Mi-a mai făgăduit că şi în acest sector va avea personal grijă să nu se irosească nimic.
Tot pe el l-am delegat să angajeze echipajul. Zicea că poate să se descurce, şi e gata s-o facă de hatârul meu, cu ajutorul a doi oameni şi al unui mus. Dacă se referea la stingerea proviziilor şi a băuturii, cred că exagera în minus; dar poate că vorbea de manevrarea iahtului.
În drum spre casă, am trecut pe la croitorii mei şi am comandat un costum de iahting, cu pălărie albă. Mi-au promis că vor da bătaie şi totul va fi gata la timp; apoi m-am întors la domiciliu şi i-am povestit Ethelberthei tot ce am făcut. Un singur nor îi mohora bucuria, va reuşi oare croitoreasa să-i facă la timp un taior de iahting? Aşa-s femeile.
Luna noastră de miere, pe care o petrecusem nu de mult, fusese întrucâtva scurtată, aşa că ne-am hotărât să nu invităm pe nimeni, ci să luăm iahtul numai pentru noi doi. Şi slavă Domnului că am hotărât aşa! Luni ne-am echipat cu tot ce aveam şi am pornit. Nu-mi aduc aminte cu ce era îmbrăcată Ethelbertha, dar, indiferent ce-o fi fost, arăta deosebit de atrăgătoare. Costumul meu era bleumarin-închis, tivit cu panglică albă îngustă şi, zic eu, era de efect.
Mr Goyles ne-a întâmpinat pe punte şi ne-a spus că prânzul e gata. Trebuie să recunosc că Goyles îşi asigurase colaborarea unui foarte bun bucătar. Posibilităţile celorlalţi membri ai echipajului n-am avut prilejul să le apreciez. Totuşi, vorbind despre ei în stare de repaus, pot spune că lăsau impresia unui echipaj binedispus.
Părerea mea era că, de îndată ce oamenii îşi vor fi terminat masa, trebuie să ridicăm ancora, în timp ce eu, fumând un trabuc, cu Ethelbertha lângă mine, voi sta aplecat peste copastie şi voi urmări cu ochii crestele albe ale patriei topindu-se pe nesimţite în zare. Ethelbertha şi cu mine am îndeplinit partea de program care ne revenea şi am aşteptat pe puntea goală de oameni.
— Le trebuie cam mult, spuse Ethelbertha.
— Dacă în decurs de paisprezece zile, spusei eu, vor da gata chiar şi numai jumătate din proviziile de pe acest iaht, le va trebui destul de mult timp pentru fiecare masă. Mai bine să nu-i zorim, căci altfel nu apucă să consume nici un sfert din bucate.
— Se vede treaba că au adormit, spuse Ethelbertha mai târziu. Mai e puţin şi se face ora ceaiului.
De liniştiţi, erau liniştiţi. M-am dus la prova şi, din capătul scării, am strigat în jos către căpitanul Goyles. De trei ori l-am strigat; în sfârşit, a urcat scara încet. Părea un om mai greoi şi mai bătrân decât ultima oară când îl văzusem. Avea în gura un trabuc.
— Când sunteţi gata, domnule căpitan, zisei, pornim.
Căpitanul Goyles îşi extrase trabucul din gură.
— Nu în astă zi, stimate domn, cu voia dumneavoastră, mi-a replicat el.
— Dar astă zi ce are? L-am întrebat eu. Ştiu că marinarii sunt superstiţioşi; mă gândeam că poate ziua de luni o fi socotită zi cu ghinion.
— Ziua e bună, răspunse căpitanul Goyles. Mă refeream la vânt. Nu e semn că s-ar schimba.
— Dar de ce să vrem să se schimbe? Am întrebat. Mie mi se pare că este aşa cum trebuie; suflă viu în spatele nostru.
— Aye, aye, spuse căpitanul Goyles, el suflă viu şi noi n-o să mai suflăm morţi. Doamne păzeşte, dacă pornim pe asemenea vânt. Vedeţi, stimate domn, îmi explică el ca răspuns la privirea mea nedumerită, acesta este ceea ce numim noi „vânt de uscat”, adicătelea care bate, cum ar veni vorba, direct dinspre uscat.
Dacă stam şi mă gândeam bine, omul avea dreptate: vântul bătea dinspre uscat.
— Poate că se schimbă peste noapte, spuse căpitanul Goyles mai optimist. Oricum, nu e violent şi vasul ţine bine.
Căpitanul Goyles şi-a reintrodus trabucul în gură, iar eu m-am dus la pupa şi i-am explicat Ethelberthei motivul întârzierii.
Ethelbertha, parcă mai puţin binedispusă decât la început, când ne-am îmbarcat, voia să ştie de ce nu putem porni când vântul bate dinspre uscat.
— Dacă n-ar bate dinspre uscat, zicea Ethelbertha, ar bate dinspre mare, şi-atunci ne-ar împinge înapoi la ţărm. Mie mi se pare că acesta este tocmai vântul care ne trebuie.
I-am explicat:
— Aceasta, scumpo, denotă lipsa ta de experienţă; într-adevăr, pare să fie tocmai vântul care ne trebuie, dar nu este. E ceea ce numim un vânt de uscat, şi vântul de uscat este totdeauna foarte periculos.
Ethelbertha ţinea să ştie de ce vântul de uscat este foarte periculos.
Spiritul ei de contradicţie mă cam deranja; poate că eram puţin supărat, ruliul monoton al unui mic iaht aflat la ancoră e de natură să deprime un spirit înflăcărat.
— Nu pot să-ţi explic, i-am răspuns eu, ceea ce era adevărat, dar să întinzi pânzele pe un asemenea vânt ar fi culmea nebuniei, şi ţin prea mult la tine, draga mea, ca să te expun unor riscuri inutile.
Am socotit că era o încheiere limpede, însă Ethelbertha mi-a replicat că, în aceste împrejurări, ar fi fost bine să nu ne fi îmbarcat până marţi, şi a coborât sub punte. Peste noapte, vântul a virat de către nord; m-am sculat dis-de-dimineaţă şi i-am comunicat acest lucru căpitanului Goyles.
— Aye, aye, sir, a remarcat el. Este neplăcut, dar n-avem încotro.
— Nu credeţi că e posibil să pornim astăzi? M-am hazardat.
Nu s-a înfuriat pe mine, a râs doar.
— Vezi mata, stimate domn, dacă ar fi să mergi la Ipswich, nici că s-ar putea mai bine pentru noi, însă destinaţia noastră fiind, vezi mata, coasta olandeză, ce poţi să-i faci? Asta e!
I-am împărtăşit această veste Ethelberthei şi am fost amândoi de acord să ne petrecem ziua pe uscat. Harwich nu este un oraş vesel, ba, către seară ai putea spune că e chiar trist. Am luat ceaiul la Dovercourt, apoi ne-am întors la chei să-l căutăm pe căpitanul Goyles şi nava sa. L-am aşteptat o oră. Când a apărut, arăta mai vesel decât noi; dacă nu mi-ar fi declarat personal că nu bea niciodată altceva decât un pahar de grog fierbinte înainte de culcare, aş fi zis că e beat.
A doua zi de dimineaţă, vântul bătea dinspre sud, ceea ce l-a cam pus pe gânduri pe căpitanul Goyles, căci pare-se că era deopotrivă de riscant să ne punem în mişcare, dar şi să rămânem locului; singura noastră speranţă era ca vântul să se schimbe până nu se întâmpla vreo dandana. Până una, alta, Ethelbertha prinsese antipatie pentru iaht; zicea că, personal, ar fi preferat să petreacă o săptămână într-o cabină mobilă3, dat fiind că o cabină mobilă măcar nu se bălăngăne.
Am mai petrecut o zi în Harwich, şi în noaptea aceea, ca şi în cea următoare, vântul continuând să bată dinspre sud, am dormit la hotelul „Efigia regelui”. Vineri, vântul sufla direct dinspre est. L-am întâlnit pe căpitanul Goyles pe chei şi i-am sugerat că în aceste împrejurări am putea porni. Părea iritat de insistenţele mele.
— Dacă te-ai pricepe ceva mai bine, stimate domn, spuse el, ţi-ai da singur seama că-i imposibil. Vântul bate drept dinspre mare.
I-am spus:
— Domnule căpitan Goyles, aş dori să ştiu ce am închiriat eu: un iaht sau o locuinţă lacustră?
S-a arătat surprins de întrebarea mea. Mi-a răspuns:
— O iolă, domnule.
— Eu un lucru vreau să ştiu: se poate deplasa, sau este proprietate imobiliară? Dacă este proprietate imobiliară, am continuat, spune-mi deschis, fiindcă atunci plantăm iederă în nişte cutii şi-o întindem peste hublouri, punem nişte ghivece cu flori şi un umbrar de pânză pe punte, ca să arate totul frumos, dichisit. Dacă, pe de altă parte, se poate deplasa…
— Uite ce e! Mă întrerupse căpitanul Goyles. Fă-mi rost de un vânt prielnic din spate şi Ştrengarul…
Am spus:
— Ce se cheamă vânt prielnic?
Căpitanul Goyles făcu o mutră mirată.
— În decursul acestei săptămâni, am continuat eu, am avut vânt dinspre nord, dinspre sud, dinspre est, dinspre vest, cu variaţiuni intermediare. Dacă îmi găseşti alt punct cardinal dinspre care ar putea să bată, spune-mi şi-l aştept. Dacă nu, şi dacă ancora asta n-a prins rădăcini în fundul oceanului, o ridicăm chiar astăzi şi-o să vedem ce se întâmplă.
Căpitanul Goyles a sesizat faptul că eram hotărât.
— Foarte bine, stimate domn, spuse el. Sunteţi stăpânul şi eu sunt sluga. N-am decât un copilaş, Dumnezeu să mi-l ţină, care de la mine aşteaptă, şi fără îndoială că executorii dumneavoastră testamentari o să simtă ca de datoria lor să se gândească şi la biata nevastă-mea.
Solemnitatea lui mă impresiona.
— Domnule Goyles, am spus, fii sincer cu mine. Există măcar o speranţă să fie vremea de aşa natură, încât să ieşim din nenorocita asta de băltoacă?
Căpitanului Goyles îi reveni amabila sa cumsecădenie:
— Vedeţi, stimate domn, coasta de aici e afurisită. Dacă am ieşi în larg, nici capul nu ne-ar mai durea, dar să te încumeţi într-o scoică precum asta… ce mai, ca să fiu sincer, e un risc.
L-am lăsat pe căpitanul Goyles, cu asigurarea din partea sa că va veghea asupra vremii precum mama asupra pruncului adormit; aceasta a fost expresia lui şi m-a impresionat ca un lucru înduioşător. L-am revăzut la orele douăsprezece: veghea asupra vremii de la fereastra tavernei „Lanţul şi ancora”.
La orele cinci în după-amiaza aceea, m-a pălit un noroc; în mijlocul străzii principale, am întâlnit doi prieteni iahtişti care trebuiseră să tragă la mal din cauză că li se defectase cârma. Le-am spus toată povestea, care pare-se că mai mult i-a amuzat decât i-a surprins. Căpitanul Goyles şi cei doi mateloţi stăteau încă şi vegheau asupra vremii. Am dat fuga la „Efigia regelui” şi am pus-o în temă pe Ethelbertha. Toţi patru ne-am strecurat tiptil pe chei până la locul unde staţiona ancorat vasul nostru. La bord nu se afla decât musul; cei doi prieteni ai mei au luat iahtul în primire şi, pe la şase, despicam voioşi valurile în susul coastei.
În noaptea aceea am tras la Aldborough, iar a doua zi am răzbit până la Yarmouth, unde, prietenii mei trebuind să plece, am abandonat iahtul. Proviziile le-am vândut la licitaţie pe plaja de la Yarmouth dis-de-dimineaţă. Am ieşit în pierdere, dar cu satisfacţia că „i-am făcut-o” căpitanului Goyles. Am lăsat Ştrengarul în seama unui marinar localnic care, contra a două lire, s-a angajat să-l ducă înapoi la Harwich; şi ne-am întors la Londra cu trenul. Or mai fi existând şi alte iahturi, nu numai Ştrengarul, şi alţi căpitani, nu numai Mr Goyles, însă întâmplarea aceea m-a făcut să prind pică pe ambele categorii.
George socotea şi el că un iaht ar implica foarte multă răspundere, aşa că am renunţat la idee.
— Ce-aţi zice de o excursie pe Tamisa? Sugeră Harris. Ne-am distrat destul de bine de fiecare dată.
George trase în tăcere din trabuc şi mai sparse o alună.
— Nu mai e ce-a fost, spusei eu. Nu ştiu ce-o fi, dar e ceva… un fel de igrasie în atmosfera riverană care îmi trezeşte durerile de lumbago.
— Şi mie la fel, spuse George. Nu ştiu cum se face, dar acum nu mai pot dormi în preajma unei ape curgătoare. Am stat o săptămână astă-primăvară la Joe la vilă, şi în fiecare zi, la ora şapte, mă trezeam şi nu mai reuşeam să pun geană pe geană.
— Am făcut o simplă propunere, observă Harris. Personal, nici mie nu cred că-mi prieşte: îmi trezeşte guta.
— Mie cel mai tare îmi prieşte aerul de munte. Ce-aţi zice de o excursie per pedes prin Scoţia?
— În Scoţia plouă tot timpul, spuse George. Am fost în Scoţia trei săptămâni, acum doi ani, şi cât am stat nu ne-am uscat… vreau să spun, adică, înţelegeţi…
— În Elveţia e destul de frumos, rosti Harris.
— N-o să admită dumnealor să ne ducem noi singuri, singurei în Elveţia, am obiectat eu. Ştiţi cum a fost rândul trecut. Trebuie să găsim un loc unde o femeie delicată şi un copil crescut… mă-nţelegi… n-ar putea trăi cu nici un chip; o ţară cu hoteluri proaste, cu drumuri desfundate, unde să trebuiască să dormim cum s-o nimeri, să punem umărul, să facem foamea eventual.
— Mai încet! Mă întrerupse George. Mai încet, vă rog! Nu uitaţi că merg şi eu cu voi.
— Am găsit! Strigă Harris. O excursie cu bicicletele.
George se arătă cam sceptic.
— O excursie de-asta e cu multe urcuşuri, spuse el, şi cu vântul în piept.
— Dar e şi cu coborâşuri şi cu vântul în spate, replică Harris.
— Pe-asta n-am mai observat-o, spuse George.
— Altceva mai bun decât o excursie cu bicicletele n-ai să găseşti, persistă Harris.
Eram înclinat să-i dau dreptate.
— Şi-am să-ţi spun şi unde, continuă el. Prin Pădurea Neagră.
— Păi, asta-i numai cu urcuş, spuse George.
— Da' de unde! I-o-ntoarse Harris. Hai să zicem două treimi. Şi uiţi un lucru. Privi cu grijă împrejur şi continuă în şoaptă: Pe pantele acelea urcă nişte trenuleţe, chestii cu roţi dinţate, mă-nţelegi…
Uşa se deschise şi apăru doamna Harris. Ne informă că Ethelbertha îşi pune pălăria şi că Muriel, după ce a aşteptat şi-a tot aşteptat, a interpretat „Ceaiul pălărierului nebun” fără noi.
— Mâine, la patru, la club, îmi şopti Harris, sculându-se din fotoliu, iar eu i-am pasat-o lui George pe când urcam scările.
