Capitolul 2
O treabă delicată. Ce-ar fi putut să spună Ethelbertha. Ce-a spus Ethelbertha în realitate. Ce-a spus doamna Harris. Ce i-am spus lui George. Plecăm miercuri. George sugerează posibilitatea de a ne lărgi orizontul. Harris şi cu mine ne-ndoim. Care dintre cei doi de pe un tandem depune mai mult efort. Părerea celui din faţă. Opinii ale celui din spate. Cum şi-a pierdut Harris nevasta. Problema bagajului. Înţelepciunea răposatului meu unchi Podger. Începutul poveştii despre un om care avea o geantă.
Am deschis balul cu Ethelbertha chiar în seara aceea. Am început prin a fi dinadins puţin nervos. Conform planului meu, Ethelbertha avea să remarce această stare. Eu urmam să recunosc şi s-o explic printr-o suprasolicitare a sistemului nervos. Aceasta avea să ducă, în mod firesc, la o discuţie despre sănătatea mea, în general, şi la necesitatea evidentă de a lua măsuri prompte şi drastice. Cu puţin tact, mă gândeam eu, aş fi reuşit chiar să fac în aşa fel, încât propunerea să pornească din partea Ethelberthei. Mi-o închipuiam spunând: „Nu, dragul meu, tu ai nevoie de o schimbare; o schimbare totală. Zău, ascultă-mă pe mine şi pleacă pentru o lună de zile. Nu, nu mă ruga să vin şi eu. Ştiu că ai prefera să fiu cu tine, dar nu vreau. Tu ai nevoie de societatea altor oameni. Încearcă să-i convingi pe George şi pe Harris să meargă şi ei. Crede-mă, un sistem nervos ca al tău, întins ca o coardă până la maximum, are nevoie de o oarecare relaxare a tensiunii cauzate de rigorile vieţii familiale. Nu te mai gândi un timp că progeniturilor le trebuie lecţii de muzică, ghete, biciclete şi tinctură de iod de trei ori pe zi, mai uită şi tu că pe lume există asemenea lucruri, ca bucătărese, decoratori de interioare, câini de-ai vecinilor şi conturi la măcelar. Refugiază-te într-un colţişor înverzit de pe acest pământ, unde totul să fie nou, unde creierul tău suprasolicitat să-şi afle liniştea şi să zămislească idei proaspete. Du-te pentru un crâmpei de vreme şi dă-mi răgaz să-mi fie dor de tine şi să cuget la calităţile tale neasemuite, pe care, în preajmă fiindu-mi tot timpul, aş putea, căci om sunt, să le uit ca unul care, din obişnuinţă, ajunge insensibil la marea binefacere a soarelui şi la frumuseţea lunii. Du-te şi revino cu mintea şi trupul reîmprospătate, un om mai însorit şi mai desăvârşit, dacă e cu putinţă, decât erai când ai plecat.”
Dar chiar atunci când ni se îndeplinesc dorinţele, ele niciodată nu răsar înveşmântate aşa cum le-am dori. Din capul locului, Ethelbertha nici n-a observat că eram nervos; a trebuit să-i atrag eu atenţia zicând:
— Am să te rog să mă ierţi, dar astă-seară e ceva cu mine.
Zice ea:
— Da? N-am observat nimic neobişnuit: dar ce ai?
— N-aş putea să-ţi spun ce e. Simt de câteva săptămâni că mă paşte ceva.
— De la whisky ţi se trage, spune Ethelbertha. Nu pui gura pe whisky decât când te duci la familia Harris. Ştii bine că nu rezişti; imediat ţi se urcă la cap.
— Nu e de la whisky, am replicat eu. Cauzele sunt mai adânci. Cred că e mai mult de natură psihică decât organică.
— Iar ai citit recenzii la cărţile tale, spuse Ethelbertha ceva mai înţelegătoare. De ce nu m-asculţi pe mine să le-arunci pe foc?
— Nu e nici de la recenzii, am răspuns eu. În ultimul timp sunt chiar măgulitoare… vreo două-trei.
— Atunci ce e? Întrebă Ethelbertha. Trebuie să existe un motiv.
— Uite că nu e, am răspuns eu. Tocmai asta e nemaipomenit. Tot ce pot să spun e că simt o senzaţie neobişnuită de nelinişte care parcă a pus stăpânire pe mine.
Ethelbertha m-a privit cu o expresie care mi s-a părut ciudată, dar n-a spus nimic, aşa că am continuat tot eu discuţia.
— Viaţa asta de o monotonie agasantă, zilele astea de fericire calmă, lipsită de evenimente, ajung să te înspăimânte.
— Eu nu m-aş plânge de asta, spuse Ethelbertha. S-ar putea într-o bună zi să fie altfel şi să nu-ţi mai placă nicicât acuma.
— Nu sunt chiar aşa de sigur, am răspuns eu. Într-o viaţă de bucurie neîntreruptă, cred că până şi durerea ar fi o variaţie bine-venită. Mă întreb câteodată dacă sfinţii din cer nu simt uneori liniştea ca pe o povară. În ce mă priveşte, o viaţă de binecuvântată fericire, fără nici o notă contrastantă, simt eu că ar ajunge să mă înnebunească. Probabil, am continuat, că sunt un om ciudat. Câteodată nu mă mai înţeleg nici eu. Sunt momente, am adăugat, când, pur şi simplu, mă urăsc.
De multe ori, o astfel de prelegere, evocând adâncurile ascunse ale unor sentimente imposibil de exprimat, o mişca pe Ethelbertha, dar în seara aceea s-a arătat deosebit de opacă. În legătură cu cerul şi efectul posibil al acestuia asupra mea, m-a sfătuit să nu-mi fac griji, arătând că întotdeauna e o prostie să mergi în întâmpinarea unui necaz care s-ar putea să nici nu vină; cât despre faptul că sunt un om ciudat, şi-a exprimat părerea că n-am ce-i face, şi dacă alţii sunt dispuşi să mă suporte, chestiunea este închisă. Monotonia vieţii, a mai adăugat ea, este o experienţă comună; în această privinţă mă înţelege şi participă la indispoziţia mea.
— Tu nici nu ştii ce dor îmi este câteodată, spuse Ethelbertha, să fiu liberă, să plec, chiar şi de lângă tine; dar ştiu că una ca asta nu se poate, aşa că nici nu mă mai gândesc.
N-o mai auzisem niciodată pe Ethelbertha vorbind astfel; m-a mirat şi, în acelaşi timp, m-a întristat la culme.
— Asta nu e o remarcă prea drăgălaşă, am spus eu. Nu e o remarcă demnă de o soţie.
— Ştiu, răspunse ea. De aceea nici n-am făcut-o până acum. Voi, bărbaţii, a continuat Ethelbertha, nu puteţi niciodată să înţelegeţi că, oricât de drag i-ar fi un bărbat unei femei, sunt perioade când se satură de el. Nu ştii ce dor îmi e să pot uneori să-mi pun pălăria şi să ies în oraş fără să mă întrebe nimeni unde mă duc, de ce mă duc, cât stau şi când mă întorc. Nu ştii ce mult jinduiesc câteodată să comand o masă aşa cum vreau eu, şi cum ar vrea şi copiii, dar pe care tu, dacă ai vedea-o, ţi-ai pune pălăria şi ai pleca la club. Nu ştii ce chef am, din când în când, să chem aici câte o prietenă care mie îmi place, dar ştiu că ţie nu-ţi place; ce chef am să merg în vizită la oameni la care vreau eu să merg în vizită, să mă culc când sunt eu obosită şi să mă scol când am eu chef să mă scol. Doi oameni care trăiesc împreună sunt obligaţi amândoi să-şi sacrifice tot timpul propriile dorinţe pentru celălalt. Câteodată e bine să mai respiri puţin.
Cugetând ulterior la cuvintele Ethelberthei, am ajuns să le pătrund înţelepciunea; clar, atunci, trebuie să recunosc, am fost jignit şi indignat.
— Dacă, am spus eu, dorinţa ta este să scapi de mine…
— Ei, nu fi caraghios, spuse Ethelbertha. Vreau să scap de tine numai puţin, doar atât cât să uit că există amănunte în care nu eşti perfect, atât cât să am timp să-mi aduc aminte ce minunat eşti în alte privinţe şi să aştept cu nerăbdare întoarcerea ta, aşa cum aşteptam să vii înainte, când nu te vedeam aşa de des, încât să-mi devii, poate, un pic indiferent, aşa cum îţi devine indiferentă lumina soarelui doar pentru că o vezi în fiecare zi.
Nu-mi prea plăcea tonul pe care-l adoptase Ethelbertha. Părea de o superficialitate cu totul nepotrivită pentru tema spre care ne purtase discuţia. Ca o femeie să aştepte cu bucurie o absenţă de trei-patru săptămâni a bărbatului ei nu mi se părea de loc frumos; nu aşa cred eu că se cade să se poarte o femeie; n-o mai recunoşteam pe Ethelbertha. Eram îngrijorat, simţeam că nici nu mai vreau să merg în excursia asta. Dacă n-ar fi fost George şi Harris, aş fi renunţat. Dar aşa, nu vedeam cum aş putea să mă răzgândesc, păstrându-mi în acelaşi timp demnitatea.
— Foarte bine, Ethelbertha, am replicat eu. Fie după voia ta! Dacă doreşti o vacanţă în care să fii scutită de prezenţa mea, o vei avea; dar dacă n-ai s-o iei ca pe o curiozitate impertinentă din partea unui soţ, aş vrea să ştiu ce intenţionezi să faci în lipsa mea?
— O să luăm casa de la Folkestone, răspunse Ethelbertha, şi o să mă duc acolo cu Kate. Şi dacă vrei să-i faci un serviciu Clarei Harris, convinge-l pe Harris să meargă cu tine şi atunci Clara poate să vină cu noi. Noi trei ne distram foarte bine împreună înainte de a apărea voi, bărbaţii, şi ar fi grozav să retrăim timpurile acelea. Crezi, continuă Ethelbertha, că ai putea să-l convingi pe domnul Harris să meargă cu tine?
Am spus că voi încerca.
— Hai, fii drăguţ şi încearcă prin toate mijloacele, spuse Ethelbertha. Poate-l convingi şi pe George să meargă cu voi.
I-am răspuns că nu văd ce rost are să meargă şi George, căci el era burlac şi nu beneficia nimeni prea mult de absenţa lui. Dar o femeie nu înţelege niciodată ironiile. Ethelbertha se mulţumi să remarce că n-ar fi frumos din partea noastră să nu-l luăm. I-am promis că îi voi spune.
M-am întâlnit cu Harris după-amiază la club şi l-am întrebat cum a scos-o la capăt.
— A, e-n regulă, spuse el. Cu plecatul nu-i nici o problemă. Dar era ceva în tonul lui care dădea impresia că nu e pe deplin mulţumit, aşa că l-am descusut ca să-mi mai dea amănunte.
— A fost blândă ca un mieluşel, a continuat el. A spus că ideea lui George e grozavă şi că, după părerea ei, o să-mi priască.
— Păi, e foarte bine, am zis eu. Ce vezi rău în asta?
— Nu văd nimic rău în asta, mi-a răspuns el, numai că nu s-a oprit aici. A început să vorbească despre alte lucruri.
— Înţeleg, am spus eu.
— Ştii, ideea ei fixă cu amenajarea băii, a continuat el.
— Am auzit, am spus eu. I-a băgat-o în cap şi Ethelberthei.
— Ei, bine, a trebuit să accept ca totul să-i fie pus la dispoziţie imediat; nu mai puteam să discut după ce fusese aşa de drăguţă în problema cealaltă. O să mă coste o sută de lire, în cel mai bun caz.
— Aşa de mult? Am întrebat eu.
— Până la un ban, spuse Harris. Numai devizul e şaizeci. Mi-a părut rău când l-am auzit.
— Pe urmă, maşina de gătit, continuă Harris. Tot ce n-a mers în casă în ultimii doi ani a fost din cauza maşinii de gătit.
— Ştiu, am spus eu. Noi am stat în şapte case de când ne-am căsătorit şi am avut maşini de gătit una mai proastă decât alta. Cea de acum, nu numai că e incompetentă, e de-a dreptul duşmănoasă: ştie când avem musafiri şi se întrece pe sine ca să iasă mâncarea cât mai rea.
— Noi ne luăm una nouă, spuse Harris, dar n-o spuse cu mândrie. Clara s-a gândit că o să fie mult mai puţină cheltuială dacă facem acum amândouă lucrurile odată. Eu cred, spuse Harris, că dacă o femeie vrea o diademă de diamante, ar explica precum că o cumpără numai ca să nu dea bani pe o pălărie.
— Cât crezi că o să te coste maşina de gătit? Am întrebat eu. Subiectul mă interesa.
— Nu ştiu, răspunse Harris. Încă douăzeci de lire, probabil. Pe urmă am vorbit despre pian. Tu ai observat vreodată, spuse Harris, vreo diferenţă între un pian şi altul?
— Unele fac parcă mai multă gălăgie decât altele, am răspuns eu. Dar te obişnuieşti.
— La al nostru nu merge registrul trei, spuse Harris. Apropo, ce-i aia registrul trei?
— Partea care te zgârie pe creier, i-am explicat eu. Aia care ţipă de parcă ai fi călcat-o pe coadă. Bucăţile strălucite se încheie întotdeauna dând iama prin registrul trei.
— Nu le ajunge, spuse Harris. La pianul nostru cel vechi, cică e prea redus. O să trebuiască să-l mut în camera copiilor şi să iau unul nou pentru salon.
— Mai e ceva? Am întrebat eu.
— Nu, spuse Harris. Oricât şi-a dat osteneala, nu i-a mai venit nici o idee.
— Când ai să ajungi acasă, am spus eu, ai să vezi că i-a mai venit o idee între timp.
— Ce idee?
— O casă la Folkestone pe timpul verii.
— Ce nevoie are ea de casă la Folkestone? Întrebă Harris.
Să stea în ea vara, am sugerat eu.
— În vacanţă se duce la rudele ei din Ţara Galilor, spuse Harris, cu copiii; ne-au invitat.
— S-ar putea, am spus eu, să se ducă în Ţara Galilor înainte de a merge la Folkestone, sau poate trece pe acolo la înapoiere; dar casă la Folkestone pe timpul verii tot o să-şi dorească. Poate n-am dreptate, şi de dragul tău sper să n-am, dar mă încearcă presimţirea că nu greşesc.
— Excursia asta, spuse Harris, o să coste scump.
— A fost o idee cretină, am spus eu, încă de la început.
— A fost o prostie din partea noastră că l-am ascultat, spuse Harris. Mâine-poimâine o să ne bage în cine ştie ce bucluc.
— Totdeauna a fost un încurcă-lume, am încuviinţat eu.
— Un încăpăţânat, adăugă Harris.
În momentul acela i-am auzit vocea în hol, întrebând dacă are vreo scrisoare.
— Mai bine să nu-i spunem nimic, am propus eu. Acum e prea târziu ca să mai dăm înapoi.
— Şi nici n-am avea nimic de câştigat, replică Harris. Oricum, tot o să trebuiască să aranjez cu baia şi cu pianul.
George intră cu o mutră jovială.
— Ei, spuse el, cum staţi? Aţi reuşit? Era ceva în tonul său care nu-mi prea convenea; am observat că şi pe Harris îl supără.
— Ce să reuşim?
— Păi, să vă liberaţi, zise George.
Simţeam că a sosit timpul să i se explice lui George unele lucruri.
— Într-o căsnicie, am spus eu, bărbatul propune, iar femeia se supune. Asta-i datoria ei; aşa învaţă orice religie.
George îşi încrucişa braţele şi îşi aţinti privirile în tavan.
— E drept că mai glumim, ne mai tachinăm, am continuat eu. Dar când e vorba de practică, totdeauna se întâmplă aşa cum am spus. Le-am anunţat pe soţiile noastre că plecăm. Bineînţeles, le pare rău; ar prefera să vină cu noi; neputând să facă asta, ar vrea să rămânem noi cu ele. Dar le-am explicat dorinţele noastre în această privinţă şi… şi cu asta, basta.
George spuse:
— Iertaţi-mă, n-am priceput. Sunt un biet burlac. Oamenii îmi spun ici una, colo alta, dincolo alta, şi eu îi ascult.
— Vezi, aici greşeşti, am spus eu. Când ai nevoie de informaţii, vino la Harris sau la mine; noi o să-ţi spunem adevărul despre asemenea treburi.
George ne-a mulţumit şi am purces la discutarea problemei în chestiune.
— Când pornim? Întrebă George.
— Dinspre partea mea, răspunse Harris, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Planul lui cred că era s-o şteargă înainte de a-i încolţi doamnei Harris alte idei. Am hotărât plecarea pe miercurea următoare.
— Cum e cu itinerarul?
— Am eu o propunere, spuse George. Presupun că şi voi sunteţi dornici să vă lărgiţi orizontul.
Zic eu:
— Nu vrem să devenim nişte monştri. În limite rezonabile, da, dacă treaba se poate face fără multă cheltuială şi cu deranj personal minim.
— Se poate, spuse George. Cunoaştem Olanda şi Rinul. Buuun! Propunerea mea e să luăm vaporul până la Hamburg, să vizităm Berlinul şi Dresda şi s-o pornim spre Pădurea Neagră, prin Nürnberg şi Stuttgart.
— Sunt câteva meleaguri grozave şi în Mesopotamia, după câte mi s-a relatat, murmură Harris.
George spuse că Mesopotamia e prea peste mână, dar că ruta Berlin-Dresda e numa' bună. De bine, de rău, ne-a convins.
— Cu bicicletele, spuse George, cred că rămâne ca înainte. Harris şi cu mine pe tandem, J.
— Ba deloc, îl întrerupse Harris hotărât. Tu şi cu J. pe tandem şi eu pe bicicletă.
— Mie mi-e indiferent, acceptă George. J. şi cu mine pe tandem, Harris…
— Nu că vreau să mă eschivez, i-am întrerupt eu, dar n-am de gând să-l car eu pe George tot drumul; sarcina trebuie distribuită în mod egal.
— Bine, se învoi Harris, o s-o distribuim. Dar cu condiţia fermă să împingă şi el.
— Să ce? Făcu George.
— Să împingă şi el, repetă Harris cu hotărâre. La deal, în orice caz.
— Doamne, spuse George. Nu vreţi să mai faceţi şi voi un pic de mişcare?
Cu tandemul ăsta, totdeauna ai neplăceri. Teoria celui din faţă este că acela din spate nu face nimic; teoria celui din spate este că, dimpotrivă, doar el asigură forţa motrice, iar cel din faţă nu face decât să gâfâie. Misterul nu va fi niciodată desluşit. Este enervant când Prudenţa îţi şopteşte la ureche să nu te suprasoliciţi ca să declanşezi vreun atac de cord; în timp ce Dreptatea, la cealaltă ureche, remarcă: „„De ce să faci tu totul? Ce, ăsta-i taxi?” Doar nu e pasagerul tău, ca până la urmă să-l auzi tot pe el mormăind: „Ce s-a întâmplat? Ţi-au scăpat pedalele?” „
Harris, curând după ce s-a însurat, a intrat într-un mare bucluc, din cauza acestei imposibilităţi de a şti ce face persoana din spate. Pedala cu soţia lui prin Olanda. Drumurile erau pline de bolovani şi tandemul scutura groaznic.
— Ţin-te vârtos! A spus Harris fără să se uite înapoi. Numai că doamna Harris a crezut că a spus: „Sări jos”.
De ce să creadă că a spus „Sări jos” când el, de fapt, spusese „Ţin-te vârtos”, niciunul nu-i capabil să explice.
Doamna Harris prezintă lucrurile în felul următor:
— Dacă ai fi spus „Ţin-te vârtos”, ce zor aveam să sar jos?
Harris prezintă lucrurile cu totul altfel:
— Dacă aş fi vrut să sari jos, de ce să fi spus „Ţin-te vârtos”? Supărarea a trecut, dar ei tot mai discută povestea asta şi în ziua de azi.
Oricare ar fi explicaţia, nimic nu schimbă totuşi faptul că doamna Harris a sărit jos, în timp ce Harris a mers înainte pedalând din răsputeri, convins că ea se afla încă îndărătul său. Se pare că, iniţial, doamna Harris a crezut că soţul ei urcă dealul în viteză doar ca să facă pe grozavul. Pe vremea aceea erau amândoi tineri, şi Harris săvârşea isprăvi de acest gen. Se aştepta ca el să sară de pe tandem de îndată ce avea să ajungă pe culme şi s-o aştepte sprijinit nepăsător şi graţios. Când, dimpotrivă, l-a văzut trecând dincolo de culme şi dispărând în viteză la vale pe o pantă lungă şi foarte înclinată, doamna Harris a fost cotropită mai întâi de mirare, apoi de indignare şi, în cele din urmă, de panică. A alergat până în vârful dealului şi l-a strigat, dar dumnealui nici gând să binevoiască a întoarce capul. L-a urmărit cu privirea cum dispare într-o pădure la vreo milă şi jumătate, şi pe urmă s-a aşezat jos şi a început să plângă. Avuseseră un mic diferend în dimineaţa aceea şi se întreba dacă nu cumva Harris luase lucrurile în serios şi intenţiona să se despartă de ea. N-avea un ban; nu ştia boabă de olandeză. Treceau oameni pe lângă ea şi păreau s-o compătimească; a încercat să-i facă să înţeleagă ce s-a întâmplat. Au priceput ei că a pierdut ceva, dar nu înţelegeau ce anume. Au condus-o până în cel mai apropiat sat şi i-au găsit un poliţist. Din pantomima ei, poliţistul a tras concluzia că i-a furat cineva bicicleta. Au pus telegraful în funcţiune şi au descoperit, într-un sat la vreo patru mile, un puştiulică amărât care se plimba cu o bicicletă de damă, model vechi. I l-au adus într-o căruţă, dar cum doamna Harris nu părea să aibă nevoie nici de el, nici de bicicleta lui, i-au dat drumul băiatului şi s-au mulţumit să se tot minuneze.
În acest timp, Harris îşi continua plimbarea cu mult antren. I se părea că a devenit dintr-odată un ciclist mai bun, mai capabil din toate punctele de vedere. Zise către ceea ce credea el că e doamna Harris:
— De luni de zile n-am mai simţit tandemul aşa de uşor. Cred că este efectul aerului ăsta; îmi prieşte.
Apoi o avertiză să nu se sperie, căci avea să-i arate cât de repede e el în stare să meargă. S-a cocoşat pe ghidon şi a pus suflet în ce făcea. Bicicleta sălta pe drum ca o fiinţă înaripată; case şi biserici, câini şi pui veneau în goană spre el şi curând rămâneau de căruţă. Bătrânii se opreau să-l privească, copiii îl ovaţionau.
Astfel străbătu el în goana mare vreo cinci mile. După care, aşa cum declară el însuşi, a început să presimtă că e în neregulă ceva. Nu tăcerea l-a mirat; bătea un vânt tare şi tandemul zdrăngănea de mai mare dragul. Mai degrabă l-a cuprins o senzaţie de vid. A întins mâna în spate, a pipăit şi a dat de văzduhul gol. A sărit, sau, mai bine-zis, s-a prăvălit de pe bicicletă, şi s-a uitat înapoi în susul drumului; drumul se întindea alb şi drept prin pădurea întunecoasă, şi pe drum nici ţipenie de om. A încălecat din nou şi a luat-o înapoi pe deal. În zece minute a ajuns într-un loc unde drumul se rămurea în patru. Acolo a descălecat şi a încercat să-şi aducă aminte dincare parte venise.
În timp ce delibera cu sine însuşi, a trecut un om călare. Harris l-a oprit şi i-a explicat că şi-a pierdut nevasta. Omul nu părea să fie nici surprins, nici înduioşat. În timp ce vorbeau, s-a apropiat un alt gospodar, căruia primul i-a prezentat chestiunea, dar nu ca pe un accident, ci ca pe o glumă bună. Ceea ce părea să-l mire mai mult pe cel de-al doilea gospodar era că Harris se agită pentru atâta lucru. N-a putut să scoată nimic de la niciunul dintre ei, aşa că, ocărându-i, s-a urcat din nou pe tandem şi a luat-o la întâmplare pe drumul din mijloc. Pe la jumătatea pantei, întâmplarea a făcut să se întâlnească cu un tânăr la braţ cu două fete. Cazul le-a stârnit interesul în mod deosebit, după cât se pare. Harris i-a întrebat dacă nu cumva i-au zărit legitima. Ei l-au întrebat cum arată. El nu ştia destulă olandeză ca s-o descrie aşa cum trebuie; n-a putut să le spună decât că e o femeie foarte frumoasă, de talie mijlocie. Bineînţeles că portretul acesta nu i-a mulţumit, era prea vag; la urma urmelor, orice bărbat ar putea să facă o asemenea descriere şi, în felul acesta, să intre în posesia unei neveste care nu-i aparţine. L-au întrebat cum era îmbrăcată; să-l fi picat cu ceară şi tot nu şi-ar fi adus aminte.
Mă întreb dacă există vreun bărbat care să poată descrie cum era îmbrăcată o femeie zece minute după ce s-a despărţit de ea. Parcă îşi aducea aminte de o fustă albastră; pe urmă venea ceva în continuarea fustei până la gât. Se poate să fi fost o bluză; vag îşi aducea aminte şi de un cordon; dar ce fel de bluză? Verde? Galbenă? Albastră? Avea guler sau se lega cu o fundă? La pălărie avea pene sau flori? Dar purta oare pălărie? Nu îndrăznea să spună nimic precis, de frică să nu greşească şi să fie trimis la cine ştie câte mile depărtare după vreo cucoană care nici să nu fie nevasta lui. Cele două fete au început să chicotească, ceea ce în dispoziţia lui de atunci l-a enervat pe Harris. Tânărul, care părea dornic să scape de el, i-a furnizat ideea să se ducă la poliţia din primul oraş. Harris s-a îndreptat într-acolo. La poliţie i-au dat o foaie de hârtie şi l-au pus să facă o descriere completă a soţiei sale, relatând totodată amănunţit când şi unde o pierduse. Bietul Harris nu ştia unde o pierduse; tot ce-a putut să le spună a fost numele satului unde luaseră masa. Ştia că atunci o avea la el şi că plecaseră de acolo împreună.
Poliţia se arăta bănuitoare; existau dubii cu privire la următoarele chestiuni: unu, era într-adevăr soţia lui? Doi, o pierduse oare cu adevărat? Trei, din ce motiv o pierduse? Totuşi, cu concursul unui hotelier care o mai rupea pe englezeşte, a reuşit să le risipească îndoielile. I-au promis că vor acţiona, şi seara i-au adus-o într-o căruţă cu coviltir, dimpreună cu o notă de plată. Reîntâlnirea n-a fost prea tandră. Doamna Harris nu e o actriţă înnăscută, şi întotdeauna întâmpina dificultăţi când vrea să-şi deghizeze sentimentele. În această ocazie, chiar ea recunoaşte, nici măcar nu a încercat să şi le deghizeze.
După ce am aranjat cu repartizarea în vehicule, s-a ridicat veşnica problemă a bagajelor.
— Inventarul obişnuit, nu? Spuse George, pregătindu-se să scrie.
Metoda cu inventarul de la mine au învăţat-o; iar eu, la rândul meu, am învăţat-o acum mulţi ani de la unchiul Podger.
„Totdeauna, înainte de a începe să-ţi faci bagajul – spunea unchiu-meu – fă o listă.”
Era un om ordonat.
„Iei o bucată de hârtie – totdeauna începea cu începutul – şi scrii pe ea toate cele de care s-ar putea să ai nevoie; pe urmă o mai citeşti o dată şi ai grijă să nu conţină nici un obiect de care poţi să te lipseşti. Închipuie-ţi că eşti în pat; ce ai pe tine? Foarte bine, treci pe listă, plus un schimb. Te scoli. Ce faci? Te speli. Cu ce te speli? Cu săpun; treci săpun. Şi tot aşa, până ai terminat cu spălatul. Pe urmă, hainele. Începi de la picioare: ce porţi în picioare? Ghete, pantofi, ciorapi; scrii. Mergi aşa în sus până ajungi la cap. Ce-ţi mai trebuie în afară de haine? Nişte coniac; treci coniac. Tirbuşon; scrii. Scrii tot, şi în felul acesta nu uiţi nimic.”
Acesta este planul pe care îl urma şi el întotdeauna. După ce alcătuia lista, o citea cu grijă, pentru că tot el recomanda să te mai uiţi o dată ca să vezi dacă nu ţi-a scăpat ceva. Pe urmă o mai citea încă o dată şi tăia lucrurile de care nu avea absolută nevoie.
Pe urmă pierdea lista.
Zise George:
— Cât ne trebuie pentru două-trei zile o să luăm cu noi pe biciclete. Dar grosul bagajelor trebuie să-l trimitem prin poştă din oraş în oraş.
— Trebuie să fim atenţi, am spus eu. Ştiu eu pe cineva care odată…
Harris se uită la ceas.
— O să ne istoriseşti pe vapor, spuse Harris. Trebuie să mă întâlnesc cu Clara la Waterloo peste o jumătate de oră.
— N-o să dureze o jumătate de oră, am spus eu. E o poveste adevărată şi…
— Nu merită s-o strici acum, spuse George. Am auzit că sunt seri ploioase în Pădurea Neagră; o să fim bucuroşi s-o ascultăm. Dar acum trebuie să terminăm cu lista asta.
Dacă stau să mă gândesc, n-am reuşit niciodată să le spun povestea; întotdeauna m-a întrerupt câte ceva. Şi zău că era adevărată.
