Capitolul 14

Despre lucruri serioase: aşa cum şade bine unui capitol de adio. Neamţul, din punctul de vedere al anglo-saxonului. Providenţa cu nasturi de metal şi cască. Paradisul cretinului iresponsabil. Cum se spânzură în Germania, foarte posibil. Neamţul, ca negustor. Cum suportă el viaţa. Femeia Nouă, aici, ca pretutindeni. Ce se poate spune împotriva nemţilor, ca popor. Excursia s-a terminat.

— Oricine ar putea conduce ţara asta, spuse George. Eu, unul, aş putea. Ne aflam instalaţi în grădina Kaiser Hof din Bonn şi priveam apele Rinului. Era ultima seară a excursiei noastre; trenul de a doua zi din zori avea să fie începutul sfârşitului.

— Aş scrie pe hârtie tot ce aş vrea să facă oamenii, continuă George, m-aş adresa unei tipografii bune să-mi tipărească atâtea exemplare şi le-aş afişa prin oraşe şi sate; şi n-aş mai avea treabă.

Germanul este dispus, ba, chiar dornic să fie controlat şi diriguit în toate cele. Poliţaiul este pentru el o religie. În Anglia îl considerăm pe omul în uniformă albastră o necesitate inofensivă. Cetăţeanul de rând îl foloseşte ca indicator rutier, deşi în cartierele cu mare trafic ale oraşului este socotit şi mai de folos pentru a ajuta doamnele în vârstă să traverseze strada. Dar mai mult decât să-i fim recunoscători pentru aceste servicii, mă îndoiesc că-i acordăm multe din gândurile noastre. În Germania, dimpotrivă, oamenii i se închină ca unui mic zeu şi este iubit ca un înger păzitor. Pentru puiul de neamţ, el este o combinaţie de Moş Crăciun şi Baubau. Toate bunătăţile vin de la el; Spielplatze în care să se joace, prevăzute cu leagăne şi vârtelniţe, cu mormane de nisip pentru trântă, cu bazine de înot şi căluşei. Orice încălcare a disciplinei este pedepsită de el. Dorinţa fierbinte a fiecărui băieţel şi fetiţe bine intenţionate din Germania este să fie pe placul poliţiei. Dacă i-a zâmbit un poliţai, îşi dă ifose. Cu un pui de neamţ pe care l-a mângâiat pe creştet un poliţai nu mai e de trăit; înfumurarea lui devine insuportabilă.

Cetăţeanul german este un ostaş, şi poliţaiul este gradatul său. Poliţaiul îi indică pe unde să meargă pe stradă şi cât de repede să meargă. La capătul fiecărui pod se află câte un poliţai care să-i spună neamţului cum să-l traverseze. Dacă nu s-ar găsi acolo un poliţai, probabil că s-ar aşeza jos şi ar aştepta până ce s-ar scurge tot râul. La gară, poliţaiul îl încuie în sala de aşteptare, unde omul nu poate pricinui nici un rău. La momentul potrivit, îl scoate afară şi-l predă conductorului de tren, care nu este altceva decât tot un poliţai, dar în altă uniformă. Conductorul îi spune unde să se aşeze în tren şi unde să coboare şi are grijă ca de coborât să coboare. În Germania nu-ţi asumi absolut nici o răspundere cu privire la propria-ţi persoană. Totul ţi se serveşte de-a gata, şi ţi se serveşte bine. Nu ţi se cere să te păzeşti singur; nu-ţi face nimeni vreo vină din faptul că nu eşti în stare să te păzeşti singur; este de datoria poliţaiului neamţ să te păzească. Faptul că eşti poate un cretin iresponsabil nu este o scuză pentru el în cazul că ţi se întâmplă ceva. Oriunde ai fi şi orice ai face, eşti în custodia lui şi el te păzeşte, şi încă ce te mai păzeşte; asta fără putinţă de tăgadă.

Dacă te pierzi, te găseşte; dacă pierzi un obiect care-ţi aparţine, ţi-l găseşte. Dacă nu ştii ce vrei, îţi spune el. Dacă vrei ceva ce e bine să ai, îţi face rost. În Germania nu este nevoie de avocaţi particulari. Dacă vrei să cumperi sau să vinzi o casă sau un teren, Statul încheie tranzacţia. Dacă ai fost escrocat, Statul preia cazul. Statul te însoară, te asigură, ba chiar joacă jocuri de noroc pentru tine dacă pofteşti.

„Dumneata naşte-te, spune guvernul german cetăţeanului german, şi noi facem restul. La domiciliu sau în lume, bolnav sau sănătos, la distracţie şi la muncă, noi îţi vom spune ce să faci şi vom avea grijă să faci ce-ţi spunem. Dumneata să nu-ţi baţi capul.”

Şi neamţul n-are nici o bătaie de cap. Unde nu e de găsit nici un poliţai, umblă până ce găseşte o ordonanţă poliţienească lipită pe un zid. O citeşte, apoi se apucă să facă ce spune ordonanţa.

Mi-aduc aminte că, într-un oraş din Germania, am uitat cum îi zicea, dar n-are nici o importanţă, căci întâmplarea putea să aibă loc în oricare oraş, mi-aduc aminte că am observat o poartă deschisă ce ducea într-o grădină publică unde se dădea un concert. Nimic nu putea împiedica pe oricine ar fi dorit să intre pe poarta aceea şi astfel să asiste la concert fără să plătească. De fapt, dintre cele două porţi situate la distanţă de un sfert de milă una de alta, prima era mai la îndemână. Totuşi, din mulţimea care trecea, nici un singur ins n-a încercat să intre pe poarta aceea. Înaintau încet-încet, unul după altul, sub un soare torid, către cealaltă poartă, la care se afla un om care controla biletele de intrare. Am văzut băieţandri nemţi stând cu jind pe malul unei ape îngheţate. Ar fi putut patina pe gheaţa aceea ore în şir fără ca nimeni să ştie. Mulţimea şi poliţiştii erau la capătul celălalt, la o depărtare de peste o jumătate de milă, şi încă după o cotitură. Nimic nu-i împiedica să coboare pe gheaţă în afară de ideea că nu se cuvine.

În Germania, drumurile rurale sunt străjuite de pomi fructiferi. Nici un glas nu-l opreşte pe om sau pe băiat să culeagă şi să mănânce fructele în afară de glasul conştiinţei. În Anglia, o asemenea stare de lucruri ar stârni indignarea publică. Copiii ar muri de holeră cu sutele. Profesiunea medicală ar cădea de-a-n picioarelea de oboseală încercând să combată rezultatele fireşti ale îmbuibării cu mere verzi şi nuci crude. Opinia publică ar pretinde ca aceşti pomi fructiferi să fie îngrădiţi şi făcuţi în acest fel nevătămători. Cultivatorilor de fructe care vor să facă economie de zid şi de uluci nu li se va permite ca în felul acesta să răspândească boală şi moarte printre semeni.

În Germania însă, un băiat merge mile întregi pe jos pe o şosea cu pomi fructiferi aliniaţi de o parte şi de alta ca să-şi cumpere de două parale pere în satul celălalt. Să treci pe lângă aceşti pomi cu crengile gata să se rupă sub povara fructelor coapte reprezintă pentru mintea anglo-saxonului ratarea vinovată a unui chilipir, dispreţuirea binecuvântatelor daruri ale providenţei.

Nu ştiu dacă este aşa, dar din ce am putut eu observa cu privire la caracterul neamţului, nu m-ar surprinde să aud că, atunci când un om din Germania este condamnat la moarte, i se dă o bucată de funie şi i se spune să se ducă să se spânzure. Aceasta i-ar economisi Statului multă osteneală şi cheltuială, şi parcă-l văd pe criminalul neamţ ducând cu sine acasă bucata aceea de funie, citind apoi cu atenţie instrucţiunile poliţiei şi trecând la executarea lor în bucătăria din dos.

Ca negustor, germanul, sunt înclinat să cred, exceptând cazul că temperamentul i se va schimba considerabil, va rămâne totdeauna mult de căruţă faţă de concurentul său anglo-saxon; şi aceasta numai din cauza virtuţilor sale. Pentru el, viaţa reprezintă ceva mai important decât o simplă goană după avuţie. O ţară care-şi închide băncile şi oficiile poştale timp de două ore în mijlocul zilei, timp în care se duce acasă şi mănâncă un prânz copios în sânul familiei, urmat poate şi de un pui de somn în chip de desert, nu poate spera şi e posibil să nici nu dorească să concureze cu o naţie care ia masa în picioare şi doarme cu telefonul la căpătâi. În Germania nu există, în orice caz nu există încă, suficientă deosebire între clase spre a face din lupta pentru goziţia socială o chestiune de viaţă şi de moarte ca în Anglia. În afară de aristocraţia latifundiară, ale cărei graniţe sunt inexpugnabile, treapta socială aproape că nu contează. Frau Profesor şi Frau Fabricant-de-sfeşnice se întâlnesc la săptămânalul Kafee-Klatsch şi fac schimb de cancanuri în condiţii de egalitate deplină. Intendentul grajdurilor şi doctorul fraternizează la berăria lor preferată. Bogatul antreprenor de construcţii, când îşi pregăteşte încăpătoarea brişcă pentru o excursie la ţară, îi invită şi pe maistrul său şi pe croitorul său împreună cu familiile lor. Fiecare îşi aduce partea sa de merinde şi de băutură, iar la înapoiere cântă cu toţii în cor aceleaşi cântece. Atâta timp cât dăinuie o asemenea stare de lucruri, omul nu este tentat să-şi sacrifice cei mai frumoşi ani ai vieţii ca să agonisească avere pentru vârsta senilităţii. Gusturile sale şi, ceea ce este esenţial, cele ale soţiei sale sunt necostisitoare. Ii place să-şi vadă apartamentul sau casa mobilată cu foarte multă tapiţerie din pluş roşu şi cu o profuziune de aur şi lac. Dar aşa vede el; şi poate că nu e de mai prost gust decât o amestecătură de elizabetan bastard cu imitaţie de Louis XV, totul iluminat electric şi înăbuşit de fotografii. E posibil să apeleze la zugravul local ca să-i picteze casa pe dinafară; o bătălie sângeroasă, foarte întreruptă de uşa de la intrare, desfăşurându-se la nivelul parterului, în timp ce Bismarck, precum un îngeraş, pluteşte vag pe la ferestrele dormitoarelor. Dar pentru Vechii Maeştri se mulţumeşte să se ducă la galeriile publice; şi cum „celebritatea la domiciliu” nu şi-a ocupat încă locul printre instituţiile Vaterlandului, neamţul nu simte în el îndemnul de a risipi banii pentru a-şi transforma locuinţa într-un magazin de antichităţi.

Neamţul este un gurmand. Mai există încă fermieri englezi care, deşi îţi spun că îndeletnicirea de fermier este sinonimă cu foamea, se delectează cu şapte mese zdravene în fiecare zi. O dată pe an are loc pe tot cuprinsul Rusiei o săptămână de ospăţ, în cursul căreia intervin numeroase decesuri de pe urma consumului abuziv de piroşte; dar acestea sunt sărbători religioase şi constituie o excepţie. Luat în linii mari, neamţul ca gurmand se situează în fruntea naţiunilor lumii. El se scoală devreme şi, în timp ce se îmbracă, dă pe gât câteva ceşti de cafea împreună cu o jumătate de duzină de chifle calde unse cu unt. Dar abia la zece se aşază să ia ceea ce se poate numi de-adevărat o masă. La unu sau unu şi jumătate urmează masa principală a zilei. Asta-i o treabă serioasă şi neamţul o face pe îndelete vreme de două ceasuri. La patru se duce la cafenea unde mănâncă prăjituri şi bea ciocolată. Seara o dedică în general mâncatului – nu o masă aşezată, sau mai rareori, ci o serie de gustări – o sticlă cu bere şi un Belegte-semmel (sau două) la orele şapte, să zicem; încă o sticlă cu bere şi un Aufschnitt25 la teatru, în antract; o sticluţă cu vin alb şi Spiegeleier26 înainte de a se întoarce acasă; apoi o bucată de brânză sau un cârnat, cu acompaniament de bere, înainte de culcare.

Dar nu este un gourmet. Bucătarii francezi şi preţurile franţuzeşti nu constituie o regulă la restaurantul său. El preferă berea lui şi vinul alb indigen celor mai scumpe vinuri roşii sau şampanii. Şi bine face; căci eşti înclinat să crezi că de fiecare dată când un viticultor francez vinde o sticlă de vin unui hotelier sau negustor neamţ îl râcâie în suflet Sedanul. E o răzbunare absurdă, ţinând seama de faptul ca de obicei nu neamţul o bea; pedeapsa cade asupra vreunui călător englez nevinovat. Poate însă că negustorul francez îşi aduce aminte şi de Waterloo, şi se gândeşte că şi aşa, şi aşa, tot loveşte în plin.

În Germania nici nu se oferă, nici nu sunt căutate distracţiile costisitoare. Totul, pe tot cuprinsul Vaterlandului, este nepretenţios şi prietenos. Neamţul nu practică sporturi care să-l coste scump, nu are instituţii arătoase de întreţinut, nici cercuri mondene mândre de punga lor pentru care să se îmbrace de gală. Principala lui plăcere, un loc la operă sau la concert, şi-o poate procura contra câtorva mărci; şi soţia, şi fiicele sale păşesc în sală îmbrăcate în rochii cusute în casă şi cu şaluri pe cap. într-adevăr, lipsa în toată ţara a oricărei ostentaţii este înviorătoare pentru ochiul englezului. Trăsurile particulare sunt puţine şi rare, ba chiar şi birja se foloseşte doar când nu există tramvaiul, mai rapid şi mai curat.

În felul acesta, neamţul îşi păstrează independenţa. Negustorul german nu se gudură pe lângă muşteriii săi. Am însoţit odată o doamnă din Anglia la cumpărături prin München. Era obişnuită cu târguitul ca la Londra şi la New York şi strâmba din nas la tot ce-i arăta omul. Nu că nu i-ar fi plăcut; aceasta era metoda ei. Îi spunea negustorului că poate găsi majoritatea lucrurilor mai ieftine şi de mai bună calitate în altă parte: nu că ar fi crezut cu adevărat acest lucru, dar considera ea că e bine ca negustorul să audă asta. Îi spunea că marfa lui este lipsită de gust – nu era intenţia ei să-l jignească: după cum am explicat, aceasta era metoda ei – că nu are varietate; că nu este ultimul strigăt; că e marfă de duzină; că nu pare a fi de calitate. Negustorul nu a stat la discuţie; nu a contrazis-o. A pus lucrurile la loc în cutiile respective, a pus cutiile la loc în rafturile respective, a intrat în salonaşul din spatele prăvăliei şi a închis uşa.

— Dar ce face, n-are de gând să se mai întoarcă? A întrebat doamna după ce au trecut câteva minute.

Tonul ei nu suna a întrebare, ci mai degrabă a enervare.

— Mă îndoiesc, am răspuns.

— Cum aşa? A întrebat ea foarte mirată.

— Cred că l-ai plictisit. După toate probabilităţile, în momentul acesta fumează o pipă şi citeşte ziarul.

— Ce negustor nemaipomenit! A spus prietena mea, strân-gându-şi pachetele şi ieşind indignată.

— Aşa-i felul lor de a fi, i-am explicat. Asta-i marfa; îţi place, e a dumitale. Nu-ţi place, ce să mai stricăm vorba degeaba?

Cu alt prilej am ascultat în fumoarul unui hotel din Germania povestea pe care o spunea un englez mărunţel, poveste pe care, dacă aş fi fost în locul lui, aş fi ţinut-o pentru mine.

— Nu merge, zicea mărunţelul, să te încontrezi cu neamţul. Fiindcă nu pricepe. Am văzut o ediţie princeps a Hoţilor în vitrina unui anticariat din Georg Platz. Am intrat şi am întrebat de preţ. După tejghea şedea un tip bizar. „Douăzeci şi cinci de mărci”, a zis şi şi-a văzut înainte de citit. I-am spus că văzusem un exemplar mai bun cu două zile înainte la preţul de douăzeci de mărci, e permis să pui bărbi de-astea când te tocmeşti; e regulă generală. Omul m-a întrebat: „Unde?” I-am spus că la un anticariat din Lipsea. Mi-a sugerat să mă întorc acolo şi să-l achiziţionez; puţin îi păsa, pare-se, dacă-i cumpăr cartea sau nu.

Zic eu:

— Care este ultimul preţ?

— V-am spus odată, zice el. Douăzeci şi cinci de mărci.

Era un bătrânel irascibil.

Zic eu:

— Nu face.

— Am zis eu că face? Se răsteşte el.

Zic eu:

— Îţi dau zece mărci pe ea.

Credeam că poate va sfârşi prin a accepta douăzeci.

S-a ridicat. Mi-am zis că vine după tejghea să ia cartea din raft. Da' de unde. A venit drept la mine. Era un tip cam voinic. M-a apucat de umeri, mi-a dat brânci în stradă şi s-a întors în prăvălie trântind uşa. În viaţa mea n-am fost mai uluit.

— Poate că exemplarul merita douăzeci şi cinci de mărci – mi-am dat eu cu părerea.

— Sigur că merita, mi-a răspuns el, merita cu prisosinţă. Dar ce concepţie despre negoţ!

Dacă ceva va schimba caracterul german, aceea va fi femeia germană. Ea însăşi se schimbă rapid, progresează, cum se spune. Acum zece ani, nici o nemţoaică grijulie cu reputaţia ei, aspirând la un soţ, nu ar fi cutezat să meargă pe bicicletă; astăzi, pedalează prin toată ţara cu miile. Vârstnicii clatină din cap când le văd trecând; dar tinerii, observ, le ajung din urmă şi pedalează alături de ele. Până nu de mult, se socotea a fi o lipsă de feminitate să faci cumpăna la patinaj. Atitudinea cuviincioasă a unei patinatoare era aceea de a se agăţa inert de o rudă de sex masculin. Acum, face opturi într-un colţ de una singură până ce vine un tânăr s-o ajute. Joacă tenis şi, dintr-un punct unde nu riscam să mi se întâmple nimic, am văzut-o chiar mânând un docar.

Totdeauna a fost strălucit de cultă. La optsprezece ani vorbeşte două-trei limbi şi a uitat mai mult decât a citit vreodată o englezoaică obişnuită. Până acum, această cultură i-a fost total inutilă. Odată măritată, s-a retras în bucătărie şi s-a grăbit să-şi spele creierul de tot ce agonisise, ca să lase loc artei de a găti prost. Dar poate că începe să-i mijească în cap că o femeie nu trebuie să-şi sacrifice întreaga existenţă cor-voadei casnice, după cum nici bărbatul nu trebuie să facă din sine un automat birocratic. Poate că se trezeşte în ea ambiţia de a participa la viaţa socială şi naţională. Atunci, influenţa unei asemenea partenere, sănătoasă la trup şi deci voinică la minte, nu poate fi decât trainică şi de mari perspective.

Căci trebuie avut în vedere că neamţul este excepţional de sentimental şi foarte uşor se lasă influenţat de sexul opus. Se spune despre el că este ideal ca amorez, dar imposibil ca soţ. Asta e din vina femeii. Odată măritată, nemţoaica a făcut mai mult decât tot ce e posibil să dea la o parte romantismul; a luat un bătător de covoare şi l-a alungat din casă. Ca fată, n-a ştiut niciodată cum să se îmbrace; ca nevastă, îşi scoate de pe ea îmbrăcămintea bună-rea pe care o avea şi se ambalează în toate gioarsele pe care se întâmplă să le găsească prin casă; în orice caz, aceasta este impresia pe care o produce. Corpul, care de multe ori ar putea fi cel al unei Junone, tenul, care uneori ar face cinste şi unui înger sănătos, dumneaei se apucă dinadins şi de rea ce e să le strice. Îşi vinde dreptul din naştere la admiraţie şi devotament pe un blid de dulciuri, în fiecare după-masă o vezi la cofetărie îmbuibându-se cu prăjituri bogat încărcate cu frişca, pe care le spală cu sorbituri zdravene de ciocolată. În scurt timp ajunge grasă, flască, placidă şi cu totul neinteresantă.

Când nemţoaica va renunţa la cafeaua de după-amiază şi la berea de seară, când va face destulă gimnastică pentru a-şi menţine silueta şi va continua să citească după căsătorie şi altceva în afară de cartea de bucate, guvernul german va constata că are de-a face cu o forţă nouă şi necunoscută. Şi pretutindeni pe tot întinsul Germaniei întâlneşti semne incontestabile că vechea Frau face loc noii Doamne.

E interesant de ştiut ce se va întâmpla atunci. Căci naţia germană este încă tânără, şi maturitatea sa este un lucru important pentru omenire.

Tot ce se poate spune mai rău despre nemţi este că au şi ei lipsurile lor. Ei, personal, nu-şi dau seama de asta; se consideră perfecţi, ceea ce e o stupiditate. Merg până acolo, încât se socotesc superiori anglo-saxonilor: asta depăşeşte limitele înţelegerii. Precis că se prefac.

— Au şi ei calităţile lor, a spus George. Dar tutunul nemţesc este o racilă naţională. Eu mă duc să mă culc.

Ne-am ridicat şi, aplecându-ne peste parapetul scund de piatră, am privit luminile ce jucau pe apele moi şi întunecate ale râului.

— A fost un Bummel plăcut, în linii mari, a spus Harris. Mă bucur că mă întorc iar acasă şi-mi pare rău că s-a terminat, dacă mă înţelegeţi.

— Ce se cheamă un „Bummel”? A întrebat George. Cum aţi traduce?

— Un „Bummel”, am explicat eu, ar fi, după mine, o călătorie, lungă sau scurtă, fără o ţintă precisă, unicul lucru care o reglează fiind necesitatea de a te înapoia la un moment dat în locul de unde ai plecat. Uneori mergi pe străzi aglomerate, alteori peste câmp sau pe uliţe de ţară; uneori, lumea se poate dispensa de noi câteva ore, alteori câteva zile. Dar pentru lungă sau pentru scurtă vreme, aici sau aiurea, gândurile noastre sunt veşnic la nisipul ce se scurge. Înclinăm din cap şi zâmbim multora pe lângă care trecem; câteodată ne oprim şi stăm puţin de vorbă; şi cu câţiva facem un crâmpei de drum împreună. Multe ne-au interesat şi adesea ne-am simţit obosiţi. Dar una peste alta, ne-a plăcut şi ne pare rău că s-a terminat.

SFÂRŞIT

1 Jerome, numele autorului.

2 Da, da, domnule! (expresie folosită de marinarii englezi).

3 Cabină pe roţi ce era împinsă la o oarecare distanţă în mare. Într-o asemenea cabină, oamenii se dezbrăcau în costume de baie şi se scăldau în mare, oarecum feriţi de priviri indiscrete.

4 Cartierul comercial al băncilor şi al birourilor din Londra.

5 În traducere liberă: „Nu-ţi ieşi din pepeni”.

6 Locuitor din împrejurimile Londrei.

7 Dumnezeule din ceruri! (în limba germană în text).

8 Grădina zoologică (în limba germană în text).

9 Clădirea Parlamentului (în limba germană în text).

10 Franzelă unsă (în limba germană în text).

11 Pernă (în limba engleză).

12 Aşa (în limba germană în text).

13 Trecerea oprită (în limba germană în text).

14 Patrie (în limba germană în text).

15 Accesul câinilor interzis (în limba germană în text).

16 Ieşire (în limba germană în text).

17 Numai pentru pietoni (în limba germană în text).

18 Locuri de joacă (în limba germană în text).

19 Han, restaurant (în limba germană în text).

20 Masa de prânz (în limba germană în text).

21 Vulturul de aur (în limba germană în text).

22 Vin de masă (în limba germană în text).

23 Pădurea Neagră.

24 Halbă de bere (în limba germană în text).

25 Mezeluri (în limba germană în text).

26 Ochiuri (în limba germană în text).