Capitolul 13

O analiză a caracterului şi comportării studentului german. Menzura germană. Uzurile şi abuzurile uzului. Vederile unui impresionist. Partea umoristică a chestiunii. Reţetă pentru confecţionarea de sălbatici. Die Jungfrau1: gusturile sale aparte în materie de fizionomii. Die Kneipe2. Cum se freacă o salamandră. Sfaturi pentru străini. O poveste care se putea termina trist. Despre doi bărbaţi şi două neveste. Dimpreună cu un burlac.

Înainte de a ne întoarce în ţară am vizitat şi un oraş universitar german în dorinţa de a cunoaşte îndeaproape aspectele vieţii studenţeşti, o curiozitate pe care, prin curtenia prietenilor noştri germani, am reuşit să ne-o satisfacem. În Anglia, orice băiat se joacă până la cincisprezece ani, apoi se pune pe treabă până la vârsta de douăzeci de ani. În Germania, copilul munceşte, iar tânărul se joacă. Puiul de neamţ se duce la şcoală la ora şapte vara, la ora opt iarna, iar la şcoală învaţă. Rezultatul este că la vârsta de şaisprezece ani cunoaşte perfect matematica şi clasicii, ştie atâta istorie cât este recomandabil să ştie un om obligat să aparţină unui partid politic, plus că şi-a pus temelii solide în materie de limbi moderne. În consecinţă, cele opt semestre la facultate, acoperind o durată de patru ani, sunt inutil de lungi, excepţie făcând cazul tânărului care aspiră să ajungă profesor universitar. Junele german nu este sportiv, ceea ce e păcat, pentru că ar fi un bun sportiv. Practică puţin fotbalul, face şi mai puţin ciclism; joacă biliard francez în cafenele îmbâcsite de fum ceva mai mult. Dar, în general vorbind, el, sau majoritatea lor, îşi petrece timpul mergând în vâjâială, bând bere şi bătându-se. Dacă este fiul unui tată bogat, se înscrie într-un Korps – şi aparţine unui Korps tip-top, care costă cam patru sute de lire pe an. Dacă este un tânăr de clasă mijlocie, se afiliază unui Burschenschaft sau unui Landsmannschaft, ceea ce revine ceva mai ieftin. Aceste societăţi sunt, la rândul lor, divizate în cercuri mai mici, în care se încearcă o grupare pe naţionalităţi. Sunt şvabi din Swabia; franconieni descendenţi ai francilor; turingieni şi aşa mai departe. În practică, bineînţeles, aceasta are acelaşi rezultat ca toate încercările de acest fel – credinţa mea este că jumătate din regimentul nostru de Gordon Highlanders este alcătuit din cockney londonezi, însă se realizează un obiectiv pitoresc din a împărţi fiecare universitate în vreo zece-douăsprezece societăţi studenţeşti, fiecare cu şapca şi emblema sa distinctivă şi, tot atât de important, cu propria sa berărie, unde nici un alt student care-şi poartă însemnele proprii nu are acces.

Principala îndeletnicire a acestor societăţi studenţeşti este să practice, fie între membrii lor, fie cu vreun Korps sau Schaft rival, celebra „menzură” germană. Menzura a fost descrisă atât de des şi atât de amănunţit, încât nu am de gând să-mi plictisesc cititorii cu reluarea unor lucruri bine cunoscute. Vin doar cu ochiul unui impresionist şi scriu în mod expres impresia pe care mi-a făcut-o prima menzură la care am asistat, deoarece cred că primele impresii sunt mai valabile şi mai utile decât părerile tocite prin intermediu sau deformate prin influenţare.

Un francez sau un spaniol va căuta să te convingă că, de fapt, corrida este o instituţie creată în folosul taurului. Calul despre care tu ţi-ai închipuit că urlă de durere nu făcea altceva decât să râdă de aspectul comic al propriilor sale măruntaie. Prietenul dumitale francez sau spaniol pune în contrast moartea sa palpitantă şi glorioasă cu brutalitatea rece a casapului de cai. Dacă nu-ţi stăpâneşti bine firea, pleci cu dorinţa de a stârni o agitaţie de masă pentru înfiinţarea luptelor cu tauri şi în Anglia, în sprijinul cavalerismului. Fără îndoială că Torquemada era convins de caracterul omenos al inchiziţiei. Pentru un domn gras, suferind poate de anchiloză sau de reumatism, o oră petrecută pe roata de tortură era într-adevăr o binefacere din punct de vedere fizic. Se ridica simţindu-se mai degajat la articulaţii, mai elastic, cum s-ar spune, aşa cum nu se mai simţise de ani şi ani. Vânătorii englezi socotesc vulpea un animal demn de invidiat. I se oferă gratuit o zi de sport excelent, în care timp este centrul atenţiei generale.

Obişnuinţa te face orb la tot ceea ce nu vrei să vezi. Fiecare al treilea domn din Germania pe care-l întâlneşti pe stradă poartă încă, şi va purta până-n mormânt, cicatricele a douăzeci până la o sută de dueluri pe care le-a susţinut în anii studenţiei. Copiii germani se joacă de-a menzura în odaia lor, se antrenează pentru menzură la şcoală în sala de gimnastică. Germanii au ajuns să se autoconvingă că nu e nimic brutal în acest sport, nimic revoltător, nimic degradant. Argumentul lor este că menzura îl educă pe tânărul german să aibă sânge rece şi curaj. Dacă acest lucru ar putea fi dovedit, argumentul, îndeosebi într-o ţară în care fiecare bărbat este un soldat, ar fi suficient de unilateral. Oare virtutea boxerului este totuna cu virtutea soldatului? Ne îndoim. Desigur că nervul şi agerimea sunt mai de folos pe câmpul de luptă decât o atitudine de necugetătoare indiferenţă faţă de ce se întâmplă cu sine. De fapt, studentului german i-ar trebui un şi mai mare curaj să nu lupte. El luptă nu pentru plăcerea lui, ci ca să satisfacă o opinie publică rămasă în urmă cu două sute de ani.

Menzura nu face altceva decât să-l abrutizeze. Poate că intră în joc şi îndemânarea, mi se spune că da, însă nu se vede. Lupta în sine seamănă întru totul cu o bătaie în spăngi într-un spectacol de la Richardson; toată povestea fiind o tentativă izbutită de a îmbina grotescul şi penibilul. În aristocraticul Bonn, unde se cultivă stilul, şi în Heidelberg, unde vizitatorii din alte ţări sunt mai frecvenţi, evenimentul este poate mai formal. Mi se spune că, acolo, competiţiile au loc în încăperi somptuoase; că doctori cu părul cărunt se ocupă cu răniţi, că slujitori în livrele îi servesc pe înfometaţi şi că toată acţiunea se desfăşoară de la un capăt la altul cu o oarecare ceremonie pitorească. În universităţile mai eminamente germane, unde străinii sunt rari şi mai puţin încurajaţi, se merge, pur şi simplu, la esenţial, şi aceasta nu este de natură să ademenească.

Într-adevăr, atât de categoric de neademenitor este, încât îl sfătuiesc insistent pe cititorul sensibil să evite chiar şi o descriere a acestor practici. Subiectul nu poate fi înfrumuseţat şi nici nu intenţionez să încerc a o face.

Camera este goală şi sordidă; pereţii ei împroşcaţi cu pete combinate de bere, sânge şi seu de lumânare; tavanul – afumat; podeaua – presărată cu rumeguş. O haită de studenţi, râzând, fumând, vorbind, unii aşezaţi pe duşumea, alţii cocoţaţi pe scaune şi pe bănci, formează cadrul.

În centru, faţă-n faţă, stau combatanţii, semănând cu războinicii japonezi aşa cum îi cunoaştem de pe tăvile de ceai japoneze. Ciudaţi şi rigizi, cu ochii acoperiţi de ochelari de protecţie bulbucaţi, cu gâturile înfăşate în fulare, cu trupurile sufocate în ceva ce aminteşte de nişte plăpumi murdare, cu braţele matlasate întinse drept deasupra capului, parcă ar fi o pereche de manechini mecanici groteşti. Secunzii, şi ei mai mult sau mai puţin matlasaţi, cu capetele şi feţele protejate de uriaşe chipie cu cozoroace de piele, îi tot manevrează până ce ajung să-i aşeze în poziţia cuvenită. Aproape că te aştepţi să auzi scârţâitul rotilelor. Arbitrul îşi ocupă locul, se dă cuvântul de începere şi imediat urmează cinci ciocniri rapide ale spadelor lungi şi drepte. Spectacolul luptei este lipsit de interes: nici o mobilitate, nici o abilitate, nici o graţie (vorbesc despre propriile mele impresii). Câştigă cel mai solid, cel care, cu braţul greu matlasat, totdeauna într-o poziţie nefirească, poate ţine cel mai mult spada enormă şi incomodă fără să slăbească într-atât încât să nu mai poată para sau lovi.

Tot interesul se concentrează asupra rănilor. Acestea se produc totdeauna în două locuri: sau în scăfârlie, sau pe obrazul stâng. Uneori zboară în aer o bucată de scalp păros sau o felie de obraz, care va fi păstrată cu grijă într-un püc de către mândrul ei posesor, sau, ca să fim mai precişi, de mândrul ei ex-posesor, şi arătată tuturor la agapele colegiale; şi din fiecare rană, bineînţeles, ţâşneşte un şuvoi abundent de sânge. Îi împroaşcă pe doctori, pe secunzi şi pe spectatori; stropeşte tavanul şi pereţii: îi năclăieşte pe luptători şi face băltoace în rumeguş. La sfârşitul fiecărei runde, doctorii se reped la luptători şi, cu mâinile de pe acum picurând de sânge, strâng buzele rănilor căscate, tamponându-le cu cocoloaşe de vată udă, pe care un asistent le prezintă gata pregătite pe o tavă. Natural, în momentul când combatanţii se reaşază în poziţie şi reîncep treaba, sângele ţâşneşte din nou, orbindu-i pe jumătate şi făcând duşumeaua de sub ei lunecoasă. Din când] n când, vezi dinţii unuia dezgoliţi până aproape de ureche, astfel încât până la finele duelului pare că rânjeşte la jumătate din spectatori, cealaltă faţă rămânând sobră; şi, uneori, câte unul se alege cu sfârcul nasului retezat, ceea ce îi dă, în timp ce luptă, un straniu aer de superioritate.

Cum scopul fiecărui student este să absolve facultatea cu cât mai multe cicatrice, mă îndoiesc foarte că se depune vreun efort serios în apărare, nici măcar în măsura redusă pe care o poate permite o astfel de metodă de luptă. Adevăratul învingător este cel care recoltează cel mai mare număr de răni; cel care, după aceea, însăilat şi peticit, încât mai că aproape nu mai arată a făptură omenească, poate în următoarea lună să evolueze pe promenadă, spre invidia adolescentului german şi admiraţia fecioarei germane. Cel care obţine numai câteva răni neînsemnate se retrage, botos şi dezamăgit.

Dar duelul propriu-zis nu reprezintă decât începutul distracţiei. Actul al doilea al spectacolului are loc în sala de pan-sare. Doctorii sunt, în general, simpli studenţi în medicină sau tineri abia absolvenţi, dornici să practice. Adevărul mă sileşte să spun că aceia cu care am venit în contact erau oameni cu aspect brutal, părând mai degrabă să se desfete cu treaba pe care o făceau. Poate că nu e cazul să li se reproşeze acest lucru. Face parte din sistem ca doctorul să aplice în continuare o pedeapsă cât mai grea cu putinţă, iar pe un medic ideal nu l-ar incinta o asemenea treabă. Felul cum studentul suportă pansarea rănilor este tot atât de important ca şi acela în care le primeşte. Fiecare operaţie trebuie executată cât mai brutal cu putinţă, şi colegii săi îl supraveghează atent în cursul efectuării ei să vadă dacă trece prin ea, păstrând o aparenţă de seninătate şi încântare. O rană bine croită şi cât mai căscată reprezintă un ideal pentru toate părţile interesate. Dinadins este cusută stângaci, în speranţa că în felul acesta cicatricea va dura o viaţă întreagă. Cu o asemenea rană, judicios zgân-dărită şi maltratată în cursul săptămânii următoare, fericitul posesor poate, în general, sconta să-şi achiziţioneze o soţie cu o zestre de cinci cifre pe puţin.

Acestea sunt menzurile generale bisăptămânale din care un student obişnuit bate cam câteva zeci pe an. Există şi altele la care vizitatorii nu sunt admişi. Când se consideră că un student s-a dizgraţiat prin vreo uşoară mişcare involuntară a capului sau a trupului în timpul duelului, atunci se poate reabilita numai rezistând celui mai bun spadasin din Korps. Solicită şi i se acordă nu o competiţie, ci o pedeapsă. Adversarul său purcede atunci să-i provoace cât mai multe şi cât mai sângeroase răni pe care le poate primi un om. Scopul victimei este să arate camarazilor săi că poate sta neclintit în timp ce învelişul îi este tranşat felie cu felie de pe craniu.

Că se poate cu justeţe spune ceva de bine în privinţa men-zurii germane, mă îndoiesc; dar dacă da, aceasta se referă numai la cei doi combatanţi. Asupra spectatorilor, ea nu poate avea şi nu are, sunt convins, decât un efect rău. Mă cunosc suficient de bine ca să vă asigur că nu sunt un temperament deosebit de setos de sânge. Efectul pe care l-a avut asupră-mi nu putea fi decât cel normal.

La început, înainte de a se porni treaba propriu-zisă, senzaţia pe care o aveam era de curiozitate amestecată cu îngrijorare în privinţa modului în care mă va tulbura spectacolul, deşi o oarecare vagă familiaritate cu sălile de disecţie şi mesele de operaţie îmi lăsau mai puţină îndoială asupra acestui capitol decât aş fi încercat altminteri. Când a început să curgă sângele şi să apară carnea vie, am simţit un amestec de greaţă şi de milă. Dar la al doilea duel, trebuie să mărturisesc, predispoziţiile mele delicate au început să dispară; iar când al treilea duel era în toi şi sala grea de ciudatul miros de sânge cald, am început, după expresia americănească, să văd lucrurile în roşu.

Mai voiam. M-am uitat în jurul meu plimbându-mi privirea de la un chip la altul, şi pe cele mai multe am văzut reflectate în chip neîndoios propriile mele senzaţii. Dacă este bine să stârneşti această sete de sânge în omul modern, atunci menzură este o instituţie utilă. Dar oare este bine? Pălăvrăgim despre civilizaţia şi omenia noastră, însă acei dintre noi care nu duc ipocrizia până la autoînşelare ştiu că dedesubtul cămăşilor noastre scrobite pândeşte sălbaticul, cu toate instinctele lui sălbatice intacte. Din când în când, poate că e nevoie şi de el, dar să nu ne temem că ar fi pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, pare neînţelept să-l supraalimentăm.

În favoarea duelului, considerat cu seriozitate, se pot aduce multe argumente. Dar menzură nu serveşte absolut niciunui scop bun. Este o copilărie, şi faptul că e un joc crud şi brutal nu-l face cu nimic mai puţin pueril. Rănile nu au o valoare intrinsecă proprie; cauza lor le înnobilează, nu mărimea lor. Wilhelm Teil este, pe drept cuvânt, unul dintre marii eroi ai lumii; dar ce părere am avea despre membrii unui club de taţi, creat cu scopul de a se întruni de două ori pe săptămână pentru a zbura cu arcul şi săgeata merele de pe creştetele feciorilor lor? Aceşti tineri domni germani ar putea obţine toate rezultatele de care sunt atât de mândri necăjind o pisică sălbatică! Să te înscrii într-o societate cu unicul scop de a te lăsa ciopârţit te reduce la nivelul intelectual al unui derviş care ţopăie. Călătorii ne povestesc despre sălbatici din Africa Centrală care îşi exprimă sentimentele la ocazii festive jucând tontoroiul şi crestându-se cu cuţitele. Dar Europa nu e obligată să-i imite. Menzura este, de fapt, reducerea la absurd a duelului; şi dacă germanii înşişi nu-şi dau seama de ridicol, nu putem decât să deplângem lipsa lor de umor.

Dar chiar dacă nu poţi fi de acord cu opinia publică ce sprijină şi cere menzura, cel puţin este posibil s-o înţelegi. Codul universitar care dacă nu încurajează, măcar tolerează beţia este mai greu de susţinut cu argumente. Nu toţi studenţii germani se îmbată; de fapt, cei mai mulţi sunt treji, dacă nu chiar sârguincioşi. Insă minoritatea, a cărei pretenţie de a fi reprezentativă este admisă cu toată culanta, este salvată de la o perpetuă stare de ebrietate numai prin capacitatea ei, dobândită cu oarecare cheltuială, de a suge o jumătate de zi şi toată noaptea, păstrându-şi totuşi într-o oarecare măsură cele cinci simţuri. Nu-i afectează pe toţi deopotrivă, dar este un fapt obişnuit în orice oraş universitar să vezi un tânăr care nu a împlinit nici douăzeci de ani cu o siluetă ca a lui Falstaff şi un ten ca al unui Bachus de Rubens. Că o poate fascina pe fecioara germană o faţă tăiată şi ciopârţită până dă impresia că a fost alcătuită din materiale disparate care niciodată nu s-ar fi putut îmbina, este un fapt dovedit. Dar categoric nu poate prezenta nici o atracţie o faţă buboasă şi buhăită şi o barabulă de asemenea mărime încât ameninţă să strice stabilitatea întregii construcţii. Totuşi, la ce altceva te poţi aştepta când junele începe să consume bere cu un Frühschoppen24 la orele 10 a.m. şi încheie cu o Kneipe la patru dimineaţa?

O Kneipe este ceea ce numim noi chef între băieţi şi poate fi foarte nevinovat sau foarte deşănţat, în funcţie de componenţa sa. Un student îşi invită colegii, zece sau o sută, la o braserie şi le oferă atâta bere şi atâtea trabucuri ieftine câte le dictează propriul lor simţ al sănătăţii şi al echilibrului, sau amfitrionul poate fi însuşi Korpsul. Şi aici, ca pretutindeni, remarci simţul nemţesc al disciplinei şi al ordinii. Când intră un nou-venit, toţi cei aşezaţi în jurul mesei se ridică şi, cu călcâiele lipite, salută. Când masa este completă, se alege un preşedinte, a cărui îndatorire este să anunţe numerele cântecelor. Pe masă se află exemplare tipărite ale acestor cântece, câte unul pentru doi inşi. Preşedintele indică numărul douăzeci şi nouă. „Primul vers”, strigă el, şi se pornesc cu toţii, tot câte doi inşi ţinând o broşură între ei la fel cum tot câte doi credincioşi ţin o carte de imnuri în biserică. Urmează o pauză la sfârşitul fiecărui vers, până ce preşedintele dă comanda pentru al doilea vers. Cum fiecare neamţ este un cântăreţ format şi cum cei mai mulţi au voci frumoase, efectul general este impresionant.

Deşi maniera aminteşte de cântarea imnurilor în biserică, cuvintele cântecelor vin uneori să corecteze această impresie. Dar fie că este vorba despre un cântec patriotic, de o baladă sentimentală sau de o cimilitură de natură să îl şocheze pe tânărul englez de rând, toate sunt cântate până la capăt cu seriozitate gravă, fără un râset, fără o notă falsă. La sfârşit, preşedintele strigă Prosit! Toată lumea răspunde Prosit! Şi, în momentul următor, toate halbele sunt goale. Pianistul se ridică şi se înclină, toţi îi răspund înclinându-se către el; şi apoi intră Fraulein să reumple halbele.

Între cântece se propun toasturi şi se răspunde la toasturi; dar se aplaudă foarte puţin şi nu se râde mai deloc. Surâsurile şi aprobările grave din cap sunt considerate a fi mai de demnitatea studenţilor germani.

Un anumit toast, numit Salamandra, se bea cu excepţională solemnitate în cinstea vreunui oaspete cu totul distins.

— Acum, spune preşedintele, o Salamandră vom freca (Einen Salamander reiben).

Ne ridicăm cu toţii în picioare şi stăm ca un regiment în poziţie de drepţi.

— Materialele sunt pregătite? (Sind die Stoffe parat?), întreabă preşedintele.

— Sunt, răspundem noi pe latineşte într-un singur glas.

— Ad exercitium Salamandri, spune preşedintele, iar noi suntem gata.

— Eins!

Ne frecăm halbele de masă cu o mişcare circulară.

— Zwei!

Iar huruie halbele. Şi la Drei! La fel.

— Beţi! (Bibite!)

Şi, într-o unanimitate perfectă, halbele sunt golite şi apoi ridicate sus.

— Eins! Zice preşedintele. Fundul fiecărei halbe goale este rotit pe masă, producând un zgomot ca al prundişului tras înapoi de un val care se repliază.

— Zwei!

Huruitul se amplifică şi scade din nou.

— Drei!

Halbele goale lovesc masa cu un singur pocnet, şi iar ne aşezăm.

La Kneipe, marea distracţie este ca doi studenţi să se insulte reciproc (în joacă, bineînţeles) şi apoi să se provoace la un duel potatoric. Se numeşte un arbitru, se umplu două recipiente enorme, şi cei doi adversari stau faţă în faţă cu mâna pe toartă, toate privirile fiind aţintite asupra lor. Arbitrul dă semnalul de începere, şi peste o clipă berea gâlgâie în jos pe gâtlejurile dumnealor. Cel care trânteşte primul pe masă recipientul golit până-n fund este învingător.

Străinii care participă la o Kneipe şi care doresc să procedeze în stil nemţesc ar face bine, înainte de a începe distracţia, să-şi scrie numele şi adresa pe o bucăţică de hârtie şi s-o prindă de haină. Studentul german este curtenia personificată, şi în orice stare s-ar afla, ar avea grijă ca, într-un fel sau altul, oaspeţii săi să ajungă cu bine acasă înainte de ivirea zorilor. De bună seamă însă că nu i se poate cere să ţină minte adresele.

Mi s-a povestit o întâmplare cu trei invitaţi la o Kneipe care a avut loc la Berlin şi care s-ar fi putut solda cu rezultate tragice. Oaspeţii erau hotărâţi să facă treaba aşa cum scrie la carte. Au comunicat intenţia lor, au fost aplaudaţi. Şi fiecare dintre ei şi-a scris adresa pe cartea de vizită şi au prins-o cu acul de faţa de masă, fiecare dinaintea sa. Aceasta a fost greşeala pe care au comis-o. Ar fi trebuit, după cum am recomandat, să-şi fi prins adresele de haine. Omul îşi mai schimbă locul la masă sau, cu totul inconştient, poate să iasă de sub masă pe partea cealaltă; dar oriunde se duce, haina tot pe el o are.

La un moment dat, pe la orele mici ale dimineţii, preşedintele a propus, spre a face lucrurile mai comode pentru cei care se mai ţineau pe picioare, ca toţi cei în incapacitate de a-şi dezlipi capetele de pe masă să fie trimişi acasă. Printre cei pentru care petrecerea devenise neinteresantă se numărau şi cei trei englezi. S-a hotărât să fie urcaţi într-o birjă sub oblăduirea unui student, comparativ vorbind, treaz, şi să fie returnaţi la domiciliile respective. Dacă şi-ar fi păstrat locurile la masă pe toată durata serii, totul ar fi ieşit de minune; însă, din nefericire, ei se tot mutaseră dintr-un loc într-altul, şi care anume domn aparţinea cărei anume cărţi de vizită nimeni nu mai ştia, cu atât mai puţin musafirii înşişi. În starea de euforie generală de la ora aceea, nimănui nu părea să-i pese prea tare de acest amănunt.

Erau trei domni şi trei adrese. Socoteala era, presupun, că şi în cazul când s-ar fi făcut vreo greşeală, lucrurile aveau să se repare a doua zi de dimineaţă. Ce mai tura-vura, cei trei domni au fost urcaţi în birjă, studentul cel, comparativ vorbind, treaz a luat cele trei cărţi de vizită în mână, şi expediţia a purces la drum în uralele şi urările de bine ale asistenţei.

Berea nemţească are şi ea avantajele ei: nu-l îmbată pe om în accepţiunea engleză a cuvântului beat. Nu ai nimic a-i reproşa omului; pur şi simplu, e obosit. Nu-i arde de vorbă; vrea să fie lăsat în pace ca să poată adormi: nu contează unde, oriunde.

Conducătorul expediţiei a oprit birja la adresa cea mai apropiată. A extras din birjă cazul cel mai grav; era un reflex firesc din partea lui să caute a se descotorosi mai întâi de acesta. Cu ajutorul birjarului, l-a cărat până sus şi a tras clopoţelul pensiunii. A răspuns un portar somnoros. Au transportat povara înăuntru şi au căutat un loc unde s-o descarce. Întâmplător, uşa unui dormitor era deschisă; camera era goală; mai bine nici că se putea, hai cu el înăuntru! L-au degajat de tot ce se putea scoate uşor de pe el şi l-au lungit în pat. Treaba fiind dusă la bun sfârşit, amândoi, mulţumiţi de sine, s-au întors la birjă.

La următoarea adresă iar s-au oprit. De data aceasta, ca răspuns la sunetul clopoţelului, a apărut o doamnă, în capot de interior şi cu o carte în mână. Studentul german s-a uitat la prima dintre cele două cărţi de vizită pe care le ţinea în palmă şi a întrebat dacă are plăcerea să stea de vorbă cu Frau Y. Din întâmplare da, numai că, în materie de plăcere, aceasta părea a fi exclusiv de partea lui. A lămurit-o pe Frau Y. că domnul care în momentul acela dormea de-a-npicioarelea rezemat de perete era soţul dumneaei. Revederea nu a stârnit nici un fel de entuziasm într-însa; a deschis, pur şi simplu, uşa de la dormitor şi a plecat. Birjarul şi studentul l-au dus pe ins înăuntru şi l-au aşezat în pat. Nu şi-au mai dat osteneala să-l dezbrace; se simţeau obosiţi! Pe doamna casei n-au mai zărit-o, aşa că s-au retras fără a-şi mai prezenta omagiile la plecare.

Ultima carte de vizită era aceea a unui burlac care locuia la un hotel. L-au dus deci şi pe acesta la hotel, l-au predat portarului de noapte şi acolo l-au lăsat.

Dar să ne întoarcem la adresa unde s-a efectuat prima livrare, căci iată ce se petrecuse aici. Cam cu opt ore mai înainte, zice Mr X. către Mrs X.:

— Cred că ţi-am spus, draga mea, că am o invitaţie astă-seară la o chestie care mi se pare că se cheamă o Kneipe?

— Da, mi-ai pomenit despre ceva de genul acesta, a răspuns Mrs X. Ce este aceea o Kneipe?

— În sfârşit, e un fel de reuniune între burlaci, draga mea, la care studenţii se adună ca să cânte şi să discute şi… să fumeze, şi-aşa mai departe, ştii…

— Da? Bine, sper c-ai să te distrezi! A spus Mrs X., care era o femeie cumsecade şi înţeleaptă.

— O să fie interesant, a observat Mr X. De mult sunt curios să văd şi eu cum devine o chestie ca asta, a continuat Mr X. Adică, vreau să zic că s-ar putea să vin acasă mai târzior.

— Ce înţelegi tu prin târzior? A întrebat Mrs X.

— E cam greu de spus – a replicat Mr X. Studenţii ăştia, ştii, sunt cam apucaţi, şi când se strâng laolaltă… Şi pe urmă cred că se toastează de foarte multe ori. Nu ştiu cum are să-mi priască. Dacă prind momentul, plec de-acolo cât de repede, bineînţeles căutând să nu jignesc… dar dacă nu…

Zice Mrs X., care, după cum am observat mai înainte, era o femeie înţeleaptă:

— Ar fi mai bine să-i rogi pe cei de aici să-ţi împrumute o cheie de la intrare. Eu am să dorm la Dolly în cameră, aşa că n-ai să mă deranjezi, indiferent de oră.

— Cred că ideea ta este excelentăa încuviinţat Mr X. Mi-ar fi nu ştiu cum să te deranjez. Am să intru uşurel şi-am să mă bag în pat.

La un moment dat, în toiul nopţii sau poate spre zori, Dolly, care era sora doamnei X., s-a ridicat în capul oaselor în pat şi a tras cu urechea.

— Jenny, a spus Dolly, dormi?

— Nu, scumpo, a răspuns Mrs X. Fii liniştită şi dormi mai departe.

— Dar ce-o fi? A întrebat Dolly. Crezi că a luat foc casa?

— Bănuiesc, a răspuns Mrs X., că e Percy. Nu te alarma, scumpo. Hai dormi!

Dar de îndată ce Dolly a aţipit, Mrs X., care era o soţie bună, s-a gândit să se strecoare uşurel până dincolo şi să vadă dacă Percy e bine mersi. Şi-a pus deci halatul şi papucii, s-a strecurat tiptil pe culoar şi a intrat în camera ei. Pentru a-l trezi pe domnul de pe pat ar fi fost nevoie de un cutremur de pământ. Mrs X. a aprins o lumânare şi s-a dus la căpătâiul patului.

Nu era Percy; nici cineva care să fi semănat măcar de departe cu Percy. Simţea dânsa că nu era bărbatul oare să-i fi putut fi soţ în nici un caz. În starea lui actuală, sentimentele ei faţă de dânsul erau de profundă silă. Singura ei dorinţă era să scape de el.

Dar parcă domnul respectiv îi era totuşi cunoscut. Mrs X. s-a aplecat deasupra patului şi a privit mai de-aproape. Sigur că da, era Mr Y., un domn care-i invitase la cină pe ea şi pe Percy la el acasă în prima zi când sosiseră la Berlin.

Dar ce căuta aici? Mrs X. puse lumânarea pe masă şi, cuprinzându-şi capul între mâini, se aşeză să cugete. Explicaţia îi veni cu iuţeala fulgerului. Chiar cu acest Mr Y. se dusese Percy la Kneipe. Se făcuse o confuzie, îl aduseseră pe Mr Y. la adresa lui Percy. Percy, în momentul acela…

Prin minte îi fluturară groaznicele perspective ale acestei situaţii. Întorcându-se în camera lui Dolly, se îmbrăcă în grabă şi coborî scările fără zgomot. Găsind din fericire o birjă care tocmai trecea, merse la adresa doamnei Y. Ii spuse birjarului să aştepte, fugi în sus pe scări şi sună insistent la uşă. Ii deschise Mrs Y., tot în halat şi tot cu cartea în mână.

— Mrs X! Exclamă Mrs Y. Dar ce vânt vă aduce?

— Soţul meu! A fost singurul lucru la care a putut să se gândească biata Mrs X. în clipa aceea. Este aici?

— Mrs X., i-a ripostat Mrs Y. îmbăţoşându-se, cum cutezaţi?

— Vai, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit! S-a rugat Mrs X. S-a produs o confuzie îngrozitoare. Cu siguranţă că l-au adus pe bietul Percy aici în loc să-l aducă acasă, cu siguranţă. Vă rog foarte tare să vă duceţi să vă uitaţi.

— Draga mea, a spus Mrs Y., care era o femeie mult mai în vârstă şi arăta o atitudine maternă, nu te agita. Mi l-au adus acum o jumătate de oră şi, să-ţi spun drept, nici nu m-am uitat la el. E aici înăuntru. Nu cred că s-au ostenit să-i scoată ghetele. Dacă-ţi păstrezi sângele rece, o să-l transportăm până jos şi-ai să ţi-l iei acasă fără să mai ştie nimeni altcineva în afară de noi.

Efectiv, Mrs Y. părea dornică s-o ajute pe Mrs X. împinse uşa şi Mrs X pătrunse în cameră. În clipa următoare, aceasta ieşi înspăimântată, cu faţa albă varul.

— Nu e Percy, spuse ea. Ce să mă fac?

— Ar fi de dorit să nu mai faceţi asemenea confuzii, spuse Mrs Y. dând să intre şi ea în cameră.

Mrs X. o opri.

— Şi nu este nici soţul dumneavoastră.

— Ei, asta-i bună! Spuse Mrs Y.

— Zău că nu, insistă Mrs X. Ştiu precis, fiindcă adineauri l-am lăsat dormind pe patul lui Percy.

— Ce caută acolo? Tună Mrs Y.

— L-au adus acolo şi acolo l-au pus, explică Mrs X. începând să plângă. Asta m-a făcut să cred că Percy trebuie să fie aici.

Cele două femei au stat şi s-au uitat una la alta; şi a urmat o tăcere întreruptă numai de sforăiturile domnului aflat după uşa întredeschisă.

— Atunci cine-i ăla dinăuntru? Întrebă Mrs Y., prima care şi-a revenit.

— N-am idee, a răspuns Mrs X. Nu l-am mai văzut până acum. Credeţi că e cineva pe care-l cunoaşteţi?

Insă Mrs Y. nu făcu altceva decât să trântească uşa.

— Ce facem? Întrebă Mrs X.

— Ştiu ce am să fac eu, spuse Mrs Y. Merg cu dumneata să-mi iau bărbatul.

— Dar e foarte adormit, explică Mrs X.

— Este starea lui naturală, replică Mrs Y. încheindu-şi mantoul.

— Dar unde o fi Percy? Suspină Mrs X., sărăcuţa, în timp ce coborau scările împreună.

— Asta, draga mea, spuse Mrs Y., ai să-l întrebi pe el.

— Dacă oamenii ăştia sunt în stare de asemenea încurcături, spuse Mrs X., cine ştie ce i-or fi făcut.

— Vom face investigaţii mâine dimineaţă, draga mea, spuse Mrs Y. spre consolare.

— Cred că Kneipurile astea sunt dezgustătoare, spuse Mrs X. N-am să-l mai las pe Percy să se ducă la aşa ceva niciodată cât am să trăiesc!

— Draga mea, spuse Mrs Y., dacă îţi cunoşti datoria, n-o să mai vrea el să se ducă în viaţa lui.

Şi circulă zvonul că nici nu s-a mai dus.

Dar, după cum am spus, încurcătura a pornit de la faptul că împricinaţii au prins cărţile de vizită de faţa de masă, şi nu de hainele respectivilor. Pe lumea asta, greşelile se plătesc scump.