Capitolul XVIII Ce ne învaţă această povestire
Pe înserat, copiii îşi luară rămas bun. Emil trebui să făgăduiască solemn că se va duce a doua zi după-amiază, împreună cu Pony, la profesor. Pe urmă veni unchiul Heimbold şi se aşezară la masă. După masă, unchiul îi dădu mia de mărci cumnatei sale, doamna Tischbein, şi o sfătui să depună banii la o bancă.
— Aşa m-am gîndit şi eu, spuse ea.
- Ba nu ! strigă Emil. Nici nu vreau s-aud ! Mama trebuie să-şi cumpere un aparat electric pentru uscat părul şi un palton căptuşit cu blană. Zău dacă vă înţeleg ! Banii ăştia sînt ai mei şi pot face cu ei ce vreau ! Este sau nu ?
- Ba nu poţi de loc să faci ce vrei, îi explică unchiul. Tu eşti copil. Maică-ta are să hotărască.
Emil se ridică de la masă şi se duse la geam.
— Zău, Heimbold, greu de cap mai eşti ! îi spuse Pony Hütchen tatălui ei. Nu înţelegi cît s-ar bucura Emil dacă i-ar putea dărui ceva mamei sale ? Zău, uneori tare mai sînteţi încuiaţi, voi, oamenii mari !
- Sigur că o să-i iei aparatul electric şi paltonul, se amestecă bunica. O să depuneţi la bancă ce rămîne, nu-i aşa, băiete ?
- Da, răspunse Emil. Vrei, mămico? Ia spune !
- Dacă ţii tu neapărat, bogătaşule !
- Mîine dimineaţă mergem să tîrguim. Vii şi tu cu noi, Pony ? spuse Emil, satisfăcut.
- Nu cumva îţi închipui că o să rămîn aici, să prind muşte ? îi răspunse verişoara. Dar trebuie să-ţi cumperi şi tu ceva. Mătuşa Tischbein o să capete aparatul, iar tu să-ţi cumperi o bicicletă, ca să nu mai strici bicicletele verişoarelor tale, cocoţîndu-te mereu pe ele.
- Emil — întrebă doamna Tischbein neliniştită — i-ai stricat bicicleta lui Pony?
- Da’ de unde, mamă ! I-am săltat puţin şaua, fiindcă Pony o lăsase prea jos ca să se maimuţărească. Voia să umble ca la curse.
- Ba tu te maimuţăreşti ! strigă Pony. Dacă îmi mai schimbi ceva la bicicletă, am terminat cu tine! Ai înţeles ?
- Dacă n-ai fi fată şi dacă n-ai fi slabă ca un chibrit, ţi-aş arăta eu ţie, mogîldeaţă. Dar astăzi nu vreau să mă enervez. Şi ce am eu de gînd să cumpăr sau să nu cumpăr din banii mei, nu te priveşte pe tine.
Şi Emil îşi înfipse pumnii în buzunarele pantalonilor.
- Nu vă certaţi şi nu vă bateţi : mai bine scoateţi-vă ochii ! îi potoli bunica.
Şi discuţia se opri aici.
Mai tîrziu, Heimbold plecă să-şi plimbe cîinele. De fapt, Heimbolzii n-aveau nici un cîine, dar aşa spunea Pony, de cîte ori tatăl ei se ducea să bea un păhărel de bere.
Bunica, mătuşa Martha, doamna Tischbein, Pony şi Emil rămaseră sus, discutînd despre cele două zile atît de emoţionante.
— La urma urmelor, povestea asta poate să aibă şi o parte bună, spuse mătuşa Martha.
- Sigur că da ! răspunse Emil. Am scos din ea cel puţin o învăţătură : că nu trebuie să te încrezi în oricine.
Iar maică-sa adăugă :
- Eu, una, am învăţat că nu trebuie niciodată să-ţi laşi copiii singuri, la drum...
- Prostii ! o întrerupse bunica. N-aţi nimerit-o nici unul, nici altul.
- Prostii ! Prostii ! Prostii ! începu să cînte Pony Hütchen şi încălecă pe un scaun, pe care-l plimbă prin toată casa.
- Tu crezi că nu poate fi scoasă nici o învăţătură din povestea asta ? întrebă mătuşa Martha.
- Ba da, răspunse bunica.
- Care, atunci ? întrebară cele două femei, într-un glas.
- Iat-o : banii nu trebuie trimişi decît prin mandat poştal ! spuse bunica, pufnind în rîs.
- Bravo ! strigă Pony, împingîndu-şi pînă în dormitor scaunul pe care călărea.
