Capitolul XVII Doamna Tischbein e foarte neliniştită !

A doua zi dimineaţă, doamna Wirth, soţia brutarului din Neustadt, sună la uşa doamnei Tischbein.

— Bună ziua, doamnă Tischbein, îi spuse ea. Ce mai faci ?

...’Neaţa, doamnă Wirth. Sînt foarte necăjită ! N-am primit încă nici un rînd de la Emil. De cîte ori aud sunînd, tot cred că e factorul. Vrei să te coafez ?

— Nu. Am venit pentru că... pentru că voiam să-ţi anunţ ceva.

Spune, te rog, o pofti doamna Tischbein. Emil îţi trimite multe complimente şi... Doamne Dumnezeule ! Dar ce i s-a întîmplat ? Unde este ? Ce ştii despre el ? strigă doamna Tischbein, foarte neliniştită, ridicînd braţele spre cer.

— E foarte bine, draga mea. Foarte, foarte bine ! A prins un hoţ. Închipuieşte-ţi ! Şi poliţia i-a dat o recompensă de o mie de mărci. Ei, ce mai zici acum ? Şi trebuie să iei trenul de amiază, ca să pleci la Berlin.

De unde ştii toate astea ? Mi-a telefonat la prăvălie sora dumitale, doamna Heimbold din Berlin. Emil mi-a spus şi el cîteva cuvinte. Trebuie să te duci ! Acuma, cînd ai atîţia bani, n-ai altceva mai bun de făcut. Da, da... sigur, îngăimă doamna Tischbein, buimăcită. O mie de mărci ? Fiindcă a prins un hoţ ? Dar cum de i-a trăsnit prin minte să facă una ca asta ? De cînd îl ştiu numai năzbîtii face ! Păi a primit o răsplată frumoasă ! O mie de mărci ! Bani, nu glumă ! Ia mai slăbeşte-mă cu mia dumitale de mărci ! Ascultă-mă ce-ţi spun. S-au văzut lucruri şi mai rele. Ei, pleci ? Sigur că plec. N-aş mai avea linişte pînă nu-mi văd băiatul. Ei, atunci călătorie plăcută ! Şi petrecere bună !

— Îţi mulţumesc foarte mult, doamnă Wirth.

Şi coafeza închise uşa, clătinînd din cap.

Dar o surpriză şi mai mare o aştepta după amiază, în trenul de Berlin. În faţa ei, un domn citea un ziar. Doamna Tischbein, neliniştită, se uita în dreapta şi în stînga, număra firele de telegraf care tremurau în faţa ferestrelor şi ar fi vrut să alerge în urma trenului ca să-l împingă, fiindcă i se părea că merge prea încet.

Pe cînd îşi tot sucea capul de colo, colo, zări din întîmplare ziarul deschis în faţa ei.

— Sfinte Dumnezeule ! strigă ea şi smulse ziarul din mîinile celui care îl citea. Acesta, crezînd că tovarăşa lui de călătorie a înnebunit subit, se trase înapoi speriat.

— E... e... e băiatul meu ! bîigui ea, arătînd cu degetul fotografia din prima pagină a ziarului.

— Păi de ce n-ai spus aşa de la început ? o întrebă, încîntat, vecinul de compartiment. Va să zică dumneata eşti mama lui Emil Tischbein ? Straşnic băiat ! Felicitările mele, doamnă Tischbein, felicitările mele !

— Mulţumesc, mulţumesc, domnule, îi răspunse ea. Dar pune-ţi, te rog, pălăria în cap...

Apoi începu să citească articolul. Titlul era tipărit cu litere de o şchioapă :

UN BĂIAT, DETECTIV

O sută de copii din Berlin în urmărirea banditului

Urma povestirea amănunţită şi palpitantă a aventurii lui Emil, de cînd pornise din gara Neustadt, pînă cînd ajunsese la prefectura poliţiei din Berlin. Doamna Tischbein se făcuse palidă de tot, iar ziarul îi foşnea în mînă, ca şi cum l-ar fi suflat vîntul. Dar fereastra era închisă. Domnul aşteptă cu nerăbdare să termine de citit. Dar articolul era lung. Umplea aproape toată pagina întîi. La mijloc, trona portretul lui Emil.

În sfîrşit, doamna Tischbein lăsă ziarul, se uită la vecinul ei şi zise :

Cum rămîne singur, uite ce năzbîtii i se întîmplă ! Şi doar îl rugasem şi stăruisem să aibă grijă de cele o sută patruzeci de mărci ! Cum a putut să fie atît de neglijent ? Doar ştia bine că n-avem bani de prisos ca să ne lăsăm jefuiţi. O fi fost obosit. Sau poate că l-a hipnotizat hoţul. Lucruri de astea se întîmplă de multe ori, răspunse vecinul. Dar nu vi se pare admirabil felul în care au lucrat copiii ăştia ? E minunat ! E genial ! E pur şi simplu splendid ! Splendid! Da, sigur, făcu doamna Tischbein, măgulită. Băiatul meu e deştept. Totdeauna e primul din clasă, învaţă foarte bine. Dar ia gîndiţi-vă ! Dacă i se întîmpla ceva ? Mă apucă groaza şi acum, deşi toate s-au terminat de-atîta timp. Nu, n-am să-l mai las niciodată să călătorească singur. Aş muri de grijă. Fotografia e reuşită ? întrebă vecinul.

Doamna Tischbein se uită cu atenţie la portretul lui Emil.

— Da, spuse ea, e foarte reuşită. Vă place băiatul ?

Splendid ! exclamă domnul. E foarte isteţ. O să ajungă cineva ! Ar fi putut să-şi aranjeze hainele mai ca lumea, spuse mama. Ia uitaţi-vă : haina face cute. Trebuia să se descheie cînd s-a aşezat. Dar ţi-ai găsit ! Nu mă ascultă de loc !

— Dacă n-are alte cusururi mai mari !... rîse vecinul.

Nu, ce-i drept, alte cusururi n-are Emil al meu, răspunse doamna Tischbein, care, de emoţie, îşi ştergea mereu nasul.

Mai apoi, vecinul coborî. Doamna Tischbein păstră ziarul şi mai citi o dată aventurile lui Emil. Pînă ce ajunse, le citi de unsprezece ori, la rînd.

La Berlin, Emil o aştepta pe peron. Ca să-i facă cinste maică-si, îşi pusese hainele cele bune. Cînd o văzu, îi sări de gît, strigînd :

Ei, ce mai zici ? Nu fi înfumurat, derbedeule !

— Ah, doamnă Tischbein — spuse Emil, îmbrăţişînd-o — ce bine îmi pare că te văd aici!

Hainele tale nu prea au avut de cîştigat în timpul goanei după hoţ ! îl mustră mama. Dar în glasul ei nu răsuna nici un pic de supărare.

— Dacă vrei, pot să capăt altele noi.

— De la cine ?

— Ne-a propus un negustor să ne dea haine noi, mie, lui Gustav şi profesorului. Vrea să anunţe apoi,

în ziare că tinerii detectivi — adică noi — nu se îmbracă decît la el. E o reclamă, înţelegi ?

Da, înţeleg. Noi însă, cred că n-o să primim. Deşi ne-a mai propus în locul plicticosului de costum cîte o minge de fotbal pentru fiecare, adăugă Emil, umflîndu-se în pene. Dar, ştii ce ? Noi găsim că toată zarva care se face în jurul nostru e tîmpită, fie vorba între noi. Asemenea lucruri sînt bune pentru oamenii mari, care sînt foarte caraghioşi ! Dar copiii ar trebui să se lase de nimicurile astea. Bravo ! aprobă mama. Unchiul Heimbold a pus banii bine. O mie de mărci ! Nu-i grozav ? Mai întîi de toate, o să mergem să-ţi cumperi un aparat electric pentru uscat părul şi o haină căptuşită cu blană, pentru la iarnă. Iar mie ? Întîi să mă gîndesc. Poate o minge de fotbal sau un aparat fotografic. Vedem noi. Eu cred că ar fi mai bine să depunem banii la bancă. Sigur că mai tîrziu o să ai mare nevoie de ei. Ba nu, să-ţi cumperi aparatul electric şi haina călduroasă. Restul îl depunem, dacă ţii neapărat. Mai vedem noi, spuse mama, strîngîndu-l de braţ. Ştii că mi-a apărut fotografia în toate ziarele ? Şi toate au publicat articole lungi despre mine ! Am citit unul, în tren. La început am fost foarte neliniştită. Emil, nu ţi s-a întîmplat nimic rău ?

— Absolut nimic ! A fost o afacere splendidă ! Îţi povestesc eu totul, exact. Dar mai întîi, trebuie să te prezint prietenilor mei.

Unde sînt ? În strada Schumann, la mătuşa Martha. Ea a făcut ieri plăcintă cu mere şi am invitat toată banda. Acum sînt toţi acolo şi fac o gălăgie nemaipomenită.

Acasă, la Heimbold, domnea o zarvă de nedescris. Erau acolo toţi băieţii : Gustav, profesorul, Krummbiegel, fraţii Mittenzwey, Gerold, Friedrich I, Traugott, micul Marţi şi toţi ceilalţi, cum i-o mai fi chemat... Scaunele abia ajungeau. Pony Hütchen, înarmată cu o cană mare, le turna ciocolată fierbinte, la toţi pe rînd. Iar plăcinta cu mere a mătuşii Martha era o bunătate ! Bunica, stînd pe divan, rîdea şi părea mai tînără cu zece ani !

Cînd intră Emil cu maică-sa, începură prezentările. Doamna Tischbein îi strînse mîna fiecăruia în parte şi le mulţumi tuturor că îl ajutaseră atît de mult pe Emil.

Băieţi ! anunţă Emil. N-o să primim nici hainele, nici mingile. N-o să dăm voie să se facă reclamă pe spinarea noastră. Ne-am înţeles ? Ne-am înţeles ! strigă Gustav şi claxonă atît de tare, încît oalele cu flori ale mătuşii Martha începură să se clatine.

Pe urmă bunica lovi cu linguriţa în ceaşca aurită, se ridică şi spuse :

Ascultaţi, copii ! Vreau să vă spun cîteva cuvinte. Nu vă îngîmfaţi prea mult. Eu n-am de gînd nici să vă laud şi nici să vă fac complimente. V-au înnebunit alţii destul cu laudele. Eu, una, nu vreau ! Nu vreau !

Copiii se potoliră deodată, abia îndrăznind să mai mestece.

Nu-i cine ştie ce mare lucru să te furişezi pe urmele unui hoţ şi nici să vă adunaţi o sută de băieţi ca să-i prindeţi. Vă supără că vorbesc aşa, copii ? Dar printre voi se află unul care l-ar fi urmărit şi el, bucuros, pe domnul Gründeis. Ar fi făcut şi el, cu plăcere, pe spionul în livreaua verde de lift-boy. A stat însă acasă, fiindcă îşi dăduse cuvîntul că va sta.

Toate privirile se îndreptară spre micul Marţi, care se ruşinase de tot şi se făcuse roşu ca un rac.

— Da, chiar aşa. Mă gîndesc la micul Marţi. Chiar l a el, continuă bunica. El a stat două zile la telefon !A ştiut să-şi facă datoria, chiar dacă datoria asta nu-i era pe plac. Ce a făcut, e minunat. Da, minunat ! Luaţi exemplu de la el ! Şi acuma, să ne ridicăm în picioare şi să strigăm cu toţii : trăiască micul Marţi !

Copiii săriră în sus. Pony Hütchen îşi puse mîinile pîlnie la gură. Mătuşa Martha şi mama lui Emil veniră din bucătărie şi strigară toţi, împreună :

— Trăiască micul Marţi ! Trăiască micul Marţi ! Apoi se aşezară cu toţii pe scaune. Iar micul Marţi, după ce trase o grămadă de aer în piept, spuse :

— Vă mulţumesc! Dar, zău, prea mă lăudaţi. Oricare dintre noi ar fi făcut la fel ca mine ! Sînt sigur ! Datoria înainte de toate ! Gata !

Pony Hütchen ridică cana cu ciocolată şi întrebă :

— Cine mai vrea? Acum să bem în sănătatea lui Emil !