Povestea încă nu începe

Vouă vă pot spune fără nici o grijă: ideea de a scrie povestea lui Emil mi-a venit pe neaşteptate. De fapt voiam să scriu cu totul altă carte. O carte în care tigrii să clănţăne din dinţi de frică şi curmalele să zornăie ciocnindu-se cu nucile de cocos. Iar pe fetiţa canibalului , aceea în carouri albe şi negre, care străbătea înot Oceanul Pacific ca să se ducă la San Francisco să-şi ia o perie de dinţi de la Drinkwater et Co., avea s-o cheme Pătrunjica după numele de botez, se înţelege.

Mă gîndeam să scriu un adevărat roman al Mărilor Sudului, fiindcă odată un domn cu barbă mare şi falsă mi-a spus că vouă, copiilor, vă plac grozav istoriile astea.

Tocmai sfîrşisem primele trei capitole : şeful tribului , Rabenaas, supranumit şi „Cel-iute-de-picior“, îşi scotea din buzunar briceagul încărcat cu mere coapte la cuptor, ţintea cu sînge rece şi număra cît putea mai repede pînă la trei sute nouăzeci şi şapte...

Cînd, deodată, mi-a fost cu neputinţă să-mi aduc aminte cîte picioare au balenele. M-am întins pe jos cît eram de lung, fiindcă aşa gîndesc eu cel mai bine, şi am început să cuget. De data asta însă a fost zadarnic. Atunci am căutat în dicţionarul enciclopedic, mai întîi la B, apoi, din precauţie, la M (mamifere). Dar n-am găsit nici un cuvînt în legătură cu ce căutam eu. Şi totuşi, ca să-mi pot scrie cartea mai departe, trebuia neapărat să ştiu sigur cîte picioare au balenele, ba încă să ştiu cu cea mai mare precizie.

Căci dacă balena cu piciorul sucit ar fi ieşit în clipa aceea din pădurea virgină, Rabenaas, supranumit „Cel-iute-de-picior“, n-ar fi putut s-o ajungă nici în ruptul capului. Şi dacă el n-ar îi nimerit balena, trăgînd în ea cu mărul copt, fetiţa în carouri albe şi negre, fetiţa canibalului, numită Pătrunjica, n-ar mai fi întîlnit-o niciodată pe căutătoarea de diamante, Lehman.

Iar dacă Pătrunjica n-ar fi întîlnit-o niciodată pe doamna Lehman, atunci n-ar mai fi primit preţiosul bon care trebuia neapărat arătat la San Francisco, la Drinkwater, dacă voia să capete pe gratis o periuţă de dinţi nouă-nouţă, şi atunci...

Romanul meu despre Mările Sudului (of, cît mă bucurasem de el 1) s-a năruit, ca să zic aşa, la picioarele balenei. Sper că o să mă înţelegeţi. Îmi părea grozav de rău. Iar domnişoara Fiedelbogen, căreia i-am povestit ce mi se întîmplase, ar fi plîns, dar n-avea timp pentru aşa ceva, căci tocmai punea masa pentru cină şi a trebuit să-şi amîne lacrimile pentru mai tîrziu. Pe urmă, a uitat. Ce să-i faci! Aşa sînt femeile ...

Avusesem de gînd să-mi intitulez cartea „Pătrunjica în Pădurea virgină“. Straşnic titlu, nu-i aşa? Şi acum, primele trei capitole sînt la mine acasă, puse sub un picior mai scurt ai mesei, ca să n-o lase să se clatine. Păi asta e o situaţie potrivită pentru un roman a cărui acţiune se petrece în Mările Sudului?

Peste cîteva zile, oberchelnerul de la cafeneaua Nietenfuhr, cu care discut uneori despre lucrările mele, m-a întrebat dacă fusesem vreodată acolo.

— Unde acolo? l-am întrebat eu.

— Acolo, jos, în Mările Sudului, în Australia, în Sumatra, în Borneo.. .

— Nu, i-am răspuns eu. Dar de ce?

— Pentru că nimeni n-ar trebui să scrie decît despre lucruri pe care le cunoaşte şi pe care le-a văzut, îmi răspunse el.

— A ! Să avem iertare, dragă domnule Nietenführ !

— Ba e limpede ca lumina zilei ! Uită-te la Neugebauer, care vine mereu în restaurantul nostru: şi-a luat într-o zi o servitoare care habar n-avea cum se găteşte o pasăre. De Crăciun fata a trebuit să frigă o gîscă. Doamna Neugebauer tocmai ieşise în oraş, după tîrguieli. Cînd s-a întors acasă, ce mai dandana a găsit ! Servitoarea băgase gîsca în cuptor aşa cum o cumpărase de la piaţă, fără s-o jumulească, fără s-o spintece, fără să-i scoată maţele. Şi duhnea, ceva de speriat, fie vorba între noi.

Ei şi ? am răspuns eu. Doar n-o să pretinzi că e tot una să scrii o carte şi să frigi o gîscă ! Nu te supăra, dragă Nietenführ, dar lasă-mă să rîd un pic !

El a aşteptat răbdător să termin cu rîsul. Asta nu durează niciodată cine ştie cît. Pe urmă mi-a spus :

Mările Sudului, canibalii, stîncile de mărgean, toate astea la un loc sînt gîsca dumitale. Romanul e tava în care vrei să frigi laolaltă Oceanul Pacific, pe Pătrunjica şi tigrul, iar dacă nu ştii nici măcar cum să pui animalul ăsta la fript, s-ar putea să duhnească al naibii. Exact cum i s-a întîmplat servitoarei lui Neugebauer.

— Păi majoritatea scriitorilor fac aşa, strigai eu.

El mi-a răspuns doar atît :

Poftă bună !

Am rămas o clipă pe gînduri, apoi l-am întrebat:

Domnule Nietenfuhr, pe Schiller îl cunoşti ? Vorbeşti de Schiller, magazinerul fabricii de bere Waldschlösschen?

— Da’ de unde ! Vorbesc despre poetul Friedrich von Schiller, care a scris o grămadă de piese de teatru, acum mai bine de-o sută de ani.

— Aha, de el ! Ăla care are atîtea statui?

— Întocmai. Ei bine, află că a scris o piesă, nu mită „Wilhelm Tell“, a cărei acţiune se petrece în Elveţia. Pe vremuri toţi şcolarii trebuiau să facă în tr-una la compuneri despre Wilhelm Tell.

— Am făcut şi eu, spuse Nietenführ. Îl cunosc bine pe Tell. E o dramă grozavă, pe cinstea mea. Să fim drepţi cu Schiller. Ce-i al lui, e-al lui ! Numai că erau nişte compuneri groaznice ! De una dintre ele îmi aduc aminte şi-acum. Se chema : „De ce n-a tremurat Tell pe cînd ochea mărul ?“ În general, compunerile n-au fost niciodată...

Da, da... Acum dă-mi şi mie cuvîntul. Ei, vezi? Cu toate că Schiller n-a călcat în viaţa lui prin Elveţia, piesa „Wilhelm Tell“ se potriveşte cu realitatea pînă şi la virgule. Mai mult ca sigur că la început a citit cărţi de bucate, îşi dădu cu părerea Nietenführ. Cărţi de bucate ? Păi sigur ! În ele găseşti ce vrei : înălţimea munţilor din Elveţia, data cînd începe topirea zăpezi!; ce se întîmplă cînd e furtună pe Lacul celor patru cantoane ; cum a fost cînd s-au răsculat ţăranii împotriva guvernatorului Gessler şi au făcut revoluţie... Ai dreptate, fireşte. Schiller chiar asta a făcut.

— Vezi ? îmi explică Nietenführ, plesnind cu şervetul o muscă. Dacă ai să faci şi dumneata aşa, şi dacă ai să citeşti mai întîi o groază de lucruri, atunci o să poţi foarte bine să scrii povestea cangurilor din Australia .

— Dar n-am chef deloc să fac asta! Dacă aş avea bani destui, m-aş duce acolo şi m-aş uita cu atenţie la toate, eu însumi . M-aş duce la faţa locului! Dar să citesc cărţi ,..

— O să-ţi dau un sfat clasa-ntîi ! Cel mai bine ar fi să scrii despre lucrurile pe care le cunoşti. Scrie, de pildă, despre metrou, despre hoteluri, despre chestii de-astea. Despre copii dintre cei care-ţi trec zilnic pe dinaintea nasului, aşa cum am fost şi noi odinioară !

— O f i, nu zic, dar cineva care are o barbă mare, falsă, şi-i cunoaşte pe copii cum îşi cunoaşte buzunarele mi-a spus limpede că pe copii nu-i interesează ase menea cărţi.

— Vax ! mormăi domnul Nietenführ. Crede-mă pe mine. Doar am şi eu copii. Am doi băieţi şi o fată. Şi cînd sînt liber şi le povestesc ce s-a mai întîmplat la local, cum a tras unul chiulul la plată, cum un muşteriu cherchelit a vrut să-i pocnească una peste s pate vînzătorului de ţigări şi cum a nimerit într-o doamnă care tocmai trecea pe acolo, fii sigur că ei mă ascultă cu urechile ciulite.

— Ei, dacă dumneata vezi aşa, domnule Nietenführ... spusei eu cu jumătate de glas.

— Sigur ! Aş pune mîna-n foc, domnule Kästner, m ă asigură el, şi dispăru, căci un client care cerea plata începuse să bată cu cuţitul în pahar.

Şi iată cum — fiindcă aşa a vrut chelnerul Nietenführ — am scris o poveste despre lucruri pe care le cunoaştem cu toţii de multă vreme — şi voi şi eu.

Şi iată cum — fiindcă aşa a vrut chelnerul Nietenführ — am scris o poveste despre lucruri pe care le cunoaştem cu toţii de multă vreme — şi voi şi eu.

*

* *

Mai întîi de toate m-am întors acasă. Am stat niţel la fereastră, m-am uitat pe strada Praga şi m-am gîndit că poate o să treacă pe jos, prin faţa mea, toc mai povestea pe care o căutam. I-aş fi făcut semn şi i-aş fi spus :

— Ia fă un salt pînă aici, te rog ş tare aş vrea să te scriu !

Dar povestea s-a încăpăţînat să nu vină şi începuse să mi se facă frig. Atunci am închis fereastra, necăjit, şi am făcut de cincizeci şi trei de ori ocolul mesei, în fuga mare. Dar nici asta nu m-a ajutat cu nimic.

Pînă la urmă, m-am întins încă o dată pe jos, cît eram de lung, şi m-am cufundat în meditări profunde.

Cînd stai aşa, lungit în mijlocul unei odăi, lumea ţi se pare cu totul alta. Vezi picioarele de la scaune, papucii, florile de pe covor, scrumul de ţigară, firişoarele de praf, picioarele mesei; ba chiar găseşti, sub canapea, mănuşa stîngă pe care ai căutat-o degeaba în dulap, acum trei zile. Plin de curiozitate, întins pe podeaua odăiţei mele, priveam de jos lucrurile pe care de obicei le văd de sus şi băgai de seamă, spre marea mea mirare, că picioarele mesei aveau pulpe, pulpe adevărate, zdravene şi de culoare închisă, de parcă ar fi fost pulpele unor africani sau ale unor şcolari încălţaţi cu ciorapi maro.

Şi pe cînd mai stăteam încă pe jos, numărînd picioarele meselor şi ale scaunelor ca să aflu cîţi negri sau cîţi şcolari se găseau de fapt pe covorul meu, mi-a venit deodată în minte povestea lui Emil ! S-a întîmplat oare aşa pentru că tocmai mă gîndeam la şcolari cu ciorapi maro ? Sau poate pentru că numele de familie al lui Emil este Tischbein, ceea ce înseamnă „piciorul mesei“ ?

Oricum ar fi, e sigur că tocmai atunci mi-a venit în minte povestea lui Emil. Am rămas locului, liniştit Căci gînduri le şi amintirile care se apropie de noi seamănă cu nişte cîini speriaţi de bătaie : dacă faci o mişcare bruscă, dacă le vorbeşti, dacă încerci să-i mîngîi, ţuşti ! au şi fugit ! Şi pînă vor îndrăzni să vină iar, trece baba cu colacii !

Aşadar m-am ferit să mă mişc şi mi-am privit ideea nou venită, zîmbindu-i prietenos. Voiam să-i dau curaj. Şi iată că într-adevăr ea nu se mai sfii, deveni aproape încrezătoare, se mai apropie cu un pas, apoi cu încă unul... Atunci am înşfăcat-o de ceafă. Pusesem mîna pe ea!

Prin urmare, de ceafă. Deocamdată atît. Nu-i de loc totuna să ţii un cîine de grumaz şi să ţii o poveste pe care ţi-o aminteşti. Dacă ţii cîinele de grumaz eşti, mai mult sau mai puţin, stăpînul lui : stăpîn peste labele, peste botul, peste codiţa şi peste restul întregului sau corp viu.

Dar amintirile se prind altfel. Le apuci în rate ! Cîteodată începi cu un smoc de păr, apoi vine laba stîngă dinainte, pe urmă cea dreaptă, apoi partea dinapoi , o labă dindărăt, bucată cu bucată. Şi tocmai cînd crezi că ai prins toată povestea, hop că mai vine o bucăţică de ureche, hoinară. În sfîrşit, abia atunci, dacă ai noroc, o stăpîneşti pe toată.

Am văzut într-o zi, la cinema, ceva care se aseamănă mult cu ceea ce am început eu să vă explic acum. Într-o odaie se afla un om care n-avea pe el decît cămaşa. Cînd, deodată, uşa s-a deschis, şi au zburat înăuntru nişte pantaloni. Omul şi i-a tras repede. Pe urmă a sosit, şuierînd prin aer, gheata stîngă. Pe urmă bastonul. Pe urmă papionul şi apoi gulerul. Pe urmă vesta. Şi un ciorap. Şi a doua gheată. Şi pălăria, şi celălalt ciorap, şi ochelarii. Curată năzdrăvănie ! La sfîrşit, omul a ieşit, totuşi, îmbrăcat cum se cuvine ; totul se afla pus la punct.

Întocmai aşa s-a întîmplat şi cu povestea mea, pe cînd stăteam lungit în odăiţă, numărînd picioarele meselor şi gîndindu-mă la Emil. Sînt sigur că şi vouă vi s-au întîmplat uneori lucruri asemănătoare. Tot stînd pe jos, am apucat amintirile care-mi veneau din toate părţile, în cap, aşa cum trebuie să facă ideile.

În sfîrşit, am reuşit să le împreun pe toate şi povestea a fost gata. Nu-mi mai rămăsese decît să mă aşez, s-o scriu, rînd cu rînd.

Aşa am şi făcut. Căci dacă n-aş fi făcut aşa, acum n-aţi fi avut în mînă cartea cu Emil. Mai întîi însă am făcut, la repezeală, altceva: am scris lista lucrurilor, în ordinea în care se repeziseră la mine, pînă ce le-am adunat pe toate : gheata stîngă, gulerul, papionul, bastonul, ciorapul drept etc., etc.

O poveste, un roman, un basm se aseamănă cu nişte fiinţe vii şi poate că asta şi sînt. Au capete, picioare, aparate circulatorii şi veşminte, la fel ca oamenii adevăraţi. Iar dacă din mijlocul feţei le lipseşte nasul, sau dacă au pantofii desperecheaţi, cînd te uiţi atent, de-aproape, nu se poate să nu bagi de seamă. Înainte de a-mi rîndui povestirea în întregul ei, aş vrea să vă trec pe dinaintea ochilor micul bombardament care a zvîrlit, alandala, peste mine, părţile întregului, elementele şi ideile povestirii.

O să fiţi oare destul de isteţi ca să combinaţi întreaga poveste din elementele acestea, înainte de a v-o spune eu ? E la fel cum faceţi cu jocurile de cuburi care vi se dau ca să construiţi o gară sau o biserică. Dar închipuiţi-vă că nu aveţi model şi că nu trebuie să rămînă nici un cubuşor neîntrebuinţat.

E aproape la fel ca un examen !

Brr !

Dar fără note proaste!

Slavă Domnului!