Zece poze au cuvîntul

Iată-l mai întîi pe Emil însuşi. E în costumul lui albastru, de duminică. Costumul ăsta nu-i place să-l poarte şi-l pune numai cînd trebuie neapărat. Costumele albastre se pătează atît de uşor ! Atunci mama lui Emil udă peria de haine, îl prinde pe ştrengar între genunchi şi-i zice, în timp ce-l curăţă: "Băiete, băiete, doar ştii bine că nu pot să-ţi cumpăr alt costum!..." Şi totdeauna, de-abia în clipa aceasta, cînd e prea tîrziu, se gîndeşte Emil cît munceşte mama lui c a să-i asigure hrana şi să-l poată ţine pe el la şcoală.

La moartea tatălui său, domnul Tischbein, de meserie tinichigiu, Emil abia împlinise cînd ani. Din ziua aceea, mama iui Emil este coafeză, spală şi ondulează capetele domnişoarelor vînzătoare şi ale doamnelor din cartier. În afară de asta ea găteşte, curăţă prin casă şi spală singură rufele. Pe Emil îl iubeşte foarte mult şi e fericită că poate munci şi agonisi pentru el. Uneori ea cîntă cîntece vesele. Cîteodată însă, e bolnavă. Atunci Emil pregăteşte singur mîncarea. Face ochiuri şi se pricepe să le facă. Ştie să frigă şi biftecuri cu friganele şi cu ceapă.

Trenul al cărui compartiment îl vedeţi este trenul de Berlin. Şi după cum o să aflaţi din capitolele următoare, în acest compartiment e foarte probabil să se petreacă lucruri extraordinare. Compartimentele din trenuri sînt locuri cu adevărat ciudate : în ele, oameni care nu se cunosc stau ore întregi înghesuiţi unii într-alţii şi peste puţin timp încep să se destăinuiască unii altora — de parcă s-ar cunoaşte de cînd lumea. Uneori lucrul acesta e foarte plăcut şi simpatic. Alteori, e mai puţin plăcut. Parcă poţi să ştii vreodată cu cine ai de-a face ?

Nimeni nu-l cunoaşte. În principiu e bine să ai încredere în orice fiinţă omenească, pînă nu ţi se dovedeşte contrariul. Dar în privinţa asta v-aş ruga să fiţi ceva mai prudenţi. Prudenţa — zice-se —, este mama înţelepciunii. Omul e bun, s-a spus. Poate că aşa e. Dar e cinstit în casă pustie. Altminteri, s-ar putea întîmpla adeseori să devină rău.

Fetiţa asta pe bicicletă este verişoara lui Emil : Pony H ü tchen, o copilă încîntătoare. De fapt, n-o cheamă Pony Hütchen : asta îi e numai porecla. Mama ei şi doamna Tischbein sînt surori.

Piaţa Nollendorf se află la Berlin. Iar în piaţa Nollendorf, dacă nu cumva mă înşel, se află hotelul unde se întîlnesc fără să-şi dea mîna mai multe personaje ale povestirii noastre. S-ar putea prea bine ca hotelul acesta să se afle în piaţa Wittenberg sau poate în piaţa Fehrbellin. De fapt, eu ştiu foarte bine unde se află. Dar cînd patronul hotelului a auzit că am de gînd să scriu povestirea asta, a venit la mine şi mi-a cerut să nu dau numele exact al pieţii. Fiindcă e sigur, spunea el, că n-o să fie de folos pentru hotelul lui cînd se va şti că e vizitat de ,, asemenea" oameni. Eu i-am dat dreptate şi el a plecat.

Î l cheamă Gustav. Are 10 la gimnastică. Şi ce mai are ? O inimă destul de bună şi un claxon. Toţi copiii din cartier îl cunosc şi se poartă cu el de parcă le-ar fi preşedinte. Cînd apare într-o curte şi apasă din toate puterile pe claxon, ştrengarii lasă totul baltă şi coboară scările în goană ca să-l întrebe ce vrea. De obicei el formează două echipe de fotbal şi pornesc cu toţii spre terenul de joc. Uneori claxonul mai face şi alte servicii. Aşa cum de pildă s-a întîmplat în povestea cu Emil.

Băncile cele mari au sucursale în toate cartierele. Cînd ai bani, poţi cumpăra         de aici acţiuni, iar cînd ai un cont deschis, poţi ridica bani. Poţi să încasezi şi cecuri, dacă nu merg la "decont".         Uneori în băncile acestea intră şi ucenicii, cînd vor să schimbe zece mărci pe o sută de monezi de cîte zece pfenigi, ca să aibă patronii mărunţiş pentru dat restul. Cel care are dolari, franci elveţieni sau lire poate şi el să vină şi să şi-i schimbe cu bani germani. Cîteodată chiar şi noaptea intră oameni în bancă, deşi nu e nimeni acolo ca să-i servească. Şi tocmai de aceea ei se servesc singuri.

E cea mai veselă bunică din cîte ştiu. Şi cu toate acestea toată viaţa ei n-a avut decît griji. Dar pentru unele fiinţe buna dispoziţie nu cere nici un fel de efort. Pentru altele dimpotrivă, ea cere o sforţare serioasă. Pe vremuri, bunica asta trăia la părinţii lui Emil. După moartea tinichigiului Tischbein, ea s-a mutat la Berlin, la cealaltă fiică a ei. Căci mama lui Emil nu putea să cîştige îndeajuns ca să hrănească trei persoane. Aşadar, bătrîna locuia la Berlin şi toate scrisorile ei se terminau astfel : "Eu sînt bine sănătoasă şi sper că şi voi sînteţi la fel".

Tot ce se întîmplă apare în ziare. E de ajuns doar să fie un fapt cît de cît neobişnuit. Dacă un viţel are patru picioare, se înţelege că asta nu interesează pe nimeni. Dar dacă are cinci sau şase — ceea ce se poate întîmpla cîteodată — trebuie ca oamenii să afle vestea, dimineaţa, la cafea. Dacă domnul M ül ler se poartă ca un om cumsecade, nimeni nu ţine s-o afle. Dar dacă domnul M ü ller pune apă în lapte şi-l vinde în loc de smîntînă, o să fie dat la ziar. După asta, facă ce-o vrea. Aţi trecut vreodată, seara, prin faţa clădirii unui mare ziar ? Şi n-aţi auzit zăngănind şi lovind şi huruind de se cutremurau pereţii ?