III 18 august 1778

Cea mai veche, cea mai însemnată, cea mai frumoasă zidire din Iași erau odată curțile domnești. Încă în timpurile cele mai înapoiate, când Traian își așezase aice rezidența sa, în vremea războiului său împrotiva lui Decebal și a prefacerii Daciei în provincie supusă vulturului împărătesc, acest palat, după tradiție, cuprindea peste o mie de apartamenturi. După ce Moldova, din colonie romană, în urma multor veacuri, se prefăcu în principat neatârnat, această antică cetate, căci merita numele, fu prada unui cumplit foc, care la anul 1460, sub marele Ștefan, prefăcu în cenușă tot orașul. Cinci ani în urmă, îndată ce eroul domn găsi odihna din partea dușmanilor străini, el o rezidi iarăși; și poporul, iar nu el, o numi Ștefanovița. La anul 1491 rezidența domnească în mare parte fu iarăși arsă, încât după câțiva ani ea număra numai șase sute odăi, care și aceste, prin nepăsarea următorilor stăpânitori și prin dărmarea vremii, se împuținară tot mai mult, și sub Constantin Muruz v. v. mai cuprindea de-abia o sută de locuințe [8]. Dar încă și cu această reducție tot erau curțile un monument vrednic de văzut; din toate părțile alergau străinii să-l viziteze, și moldovenii, prin o fală națională ce nu se poate discuviința, îl priveau ca martorul secular, ca păstrătorul istoriei lor. În adevăr, această zidire era plină de suvenire prețioase inimii românilor, aducându-le aminte de niște timpuri mai fericite și mai slăvite. Pe locul unde cu doi ani în urmă era poarta domnească, ridicată în starea ce am văzut-o și noi de către Alexandru Muruz, în capul Uliții Mari era atunce un turn cadrat, în felul celui ce este și astăzi deasupra porții Goliei. În el se afla paraclisul domnesc, în care se făceau toate ceremoniile religioase ale curții; pe pereții lui, în rând hronologic, erau așezate portretele domnitorilor Moldaviei, începând de la Bogdan-Dragoș. Însă toate aceste comori, împreună cu partea ce mai rămăsăse în țară din Arhiva națională dusă în Polonia de către mitropolitul Dosoftei, sub Sobiețchi, împreună cu odoarele domniei, toate fură prada unui al trielea foc, mai cumplit decât cele dintâi două, care la anul 1783, sub Alexandru Mavrocordat, din toată curtea domnească nu lăsă piatră peste piatră. Domnul se mută atunce în casele Mitropoliei, care și ele fură prefăcute în cenușă; Mavrocordat urmat de pojar se trase în cetățuia Galata, și de acolo fu iarăși silit a ieși prin un foc ce izbucni în mănăstire și a se trage în casele hatmanului Costachi Ghica, astăzi a hatmanului Alecu Roset-Rosnovanu, care slujiră de rezidenție voievozilor până la anul 1804, când Alexandru Muruz, din ruinele vechi, cu cheltuielile țării, ridică iarăși curțile domnești, în proporțiile ce le vedem și astăzi, însă foarte departe de mărimea și de bogăția celor de mai înainte.

Din toate aceste prefaceri ce au suferit vechiul locaș al domnilor Moldaviei, un singur turn se putuse păstra până în zilele noastre. Când ți se întâmplă de treci pe Ulița Mare și, ajungând în fața fostei porți domnești, lași paveua și iei în dreapta șoseua ce duce la Socola, îndată ce te vei afla în preajma caselor răposatului logofăt Grigore Ghica, uită-te în stânga, și în zidul cazarmei grenadirilor vei vedea un colț ce iese în uliță. Pe acel loc, înainte de 1834, se înălța acel turn, rotund, cu ferestruici mici săpate în piatră, pe care de-abia intra mâna și care putea sluji mai bine de metereze apărătoare decât de ferestre aducătoare de lumină. Acel turn de o arhitectură mai mult decât simplă, dar masiv, zdravăn, în forma turnurilor ce se mai văd (poate până mâine) la cele patru colțuri ale mănăstirii Goliei, se trăgea, cel puțin temeliile sale, încă din vremea romanilor; el sute de ani fusese respectat de furia focurilor care de atâte ori au pustiit și pustiesc nenorocita capitalie a Moldaviei; fusese respectat de furia și mai cumplită a poporului, ades adus în deznădăjduire; fusese respectat chiar de coasa timpului; și veacurile trecând peste dânsul îl lăsaseră în picioare, ca când l-ar fi uitat. Compasul unor ingineri sacrilegi, care și-au luat de datorie să ne dărme toate monumentele și zidirile vechi rămase de la domnii noștri ⁸³ , au venit tocmai în vremile noue de l-au șters de pe fața pământului, și în locul lui au zidit niște cazarmii efemere ca și ei. Turnul acela, împreună și cu o altă zidire veche care asemene era în zidul curților și pe al căreia loc astăzi este ridicată o casă a unui Gheorghi Arnăutu, în dosul cazarmei cavaleriei, din timpurile cele mai vechi și până la 1832, a slujit de temniță domnească. Generalul Kiselef, un nume pe care românii îl găsesc în toate întreprinderile filantropice și mântuitoare patriei noastre, privind și în vinovați oameni, îndurându-se de soarta lor și pentru intâiași dată rostind în Moldova cuvântul necunoscut până atunce de „reformă penitențiară”, porunci de se părăsi acel mormânt, în care ticăloșii se îngropau de vii, și o locuință încăpătoare, luminoasă, locaș adevărat pentru oameni, fu hotărâtă bieților osândiți; iar turnul, priveliște a atâtor dureri și a atâtor lacrimi, fu păstrat ca un martor grozav al cruzimilor, dar și al zdrăvăniei unor timpuri mai barbare decât ale noastre. În acel turn, în partea subpământeană, unde niciodată lumina zilei nu răzbătea, vineri, în 18 august 1778, tocmai acum șasezeci și șase de ani, o grozavă tragedie se pregătea... Pe un pat de scânduri, acoperit numai cu un mundir de paie mucede, ședeau doi nenorociți ferecați în obeze, ce erau legate cu lăcăți de fier de patru belciuge înfipte în pereți. O [o ]paiță palidă, neputând răzbate deasa întunecime, slujea numai a mări grozăvia locului. Acei nenorociți erau vornicul Manolachi Bogdan și spătarul Ioan Cuza, ucigașii lui Grigore Ghica vodă. Păcatul îi ajunsese; ei picaseră sub ghearele de oțel ale lui Constantin Muruz, pe care ei singuri îl suiseră pe tronul Moldaviei. O asemene catastrofă, care de pe treptele puterii aruncase în fundul temniței pe ambii boieri, cei mai cu înrâurire de pe atunce, pentru ca să fie bine înțeleasă, trebuie să fie precedată cu o mică ochire asupra întâmplărilor petrecute în țara noastră după tăierea lui Ghica vodă. Îndată ce Grigore Ghica v. v. se ucisese în casele Beilicului, imbrohorul împărătesc trimisese ca să caute pe boierii cei mai întâi. Nici unul însă nu avu curajul de a se arăta, ci toți se ascunseseră prin pivnițe și prin podurile caselor. De-abia după îndelungi cercetări, turcii izbutiră a gasi pe logofătul Razu. Acesta, adus la trimisul sultanului, dinaintea trupului stăpânu-său întins pe pământ, fu numit caimacam ale țării, cu poruncă aspră ca să ție norodul în liniște și supunere, până la numirea domnului.

Acest domn se și orânduise în Constantinopol. Și cine putea fi altul decât Constantin Muruz, dușmanul și ucigașul lui Ghica? Tronul Moldaviei fu prețul sângelui nevinovat vărsat în odaia Beilicului. În 11 noiembrie 1777, noul voievod fu primit de către sultanul, în palatul său, și de către Mușir-aga, împodobit cu cuca ienicerească, în semn de întărire a vredniciei sale; dus pe urmă în biserica patriarhală spre a se unge cu sf. mir, el purcese de acolo spre Iași; și în 24 a aceeași luni intră în capitalia principatului și precedat de alaiul obicinuit se așeză în scaunul domniei.

Nădejdile măgulitoare ce boierii partizani lui Muruz făcuseră asupra lui, că adică ei vor ocârmui țara cu fapta și domnul numai cu numele, se împrăștiară îndată ce acesta luă cârma stăpânirii în mână. De-ndată ce-și isprăvi planul său, noul stapânitor nu mai avea trebuință de trădători și, neavând pentru ce aștepta de la dânșii mai multă credință decât predecesorul său, el căută cât mai în grabă a depărta de lângă sine niște oameni care în tot minutul îi aduceau aminte sângeroasa slujbă ce-i facuseră și răsplata ce așteptau de la el. Ochiul său de vultur privind starea Moldaviei, văzu din toate părțile numai intrigi, siluiri, neunire și o venalitate ce răzbătuse până în cele de pe urmă clasuri a societații; aurul era singurul mobil a tuturor faptelor și el singur prezida la darea dreptății, a slujbelor și a rangurilor. Cangrena era obștească și Muruz însuși, tremurând, se puse a cerceta pricina unei asemene dezorganizații și corupții; în curând fu și el convins de ispita întărită de veacuri, că mai tot răul venea din intrigile și neunirea boierilor; atunce, fără să vrea, el trebui a da dreptate lui Grigore Ghica v. v.; și povățuit atât de interesul său în parte, cât și de binele țării, el se hotărî a răsplăti vremile trecute și viitoare, și, nou Lăpușnean, jură ură și dărmare unei aristocrații care prin surpare isprăvise a se face asupritoarea domnilor și noroadelor. El se făgădui a urma planului lui Ghica, numai cu atâta deosebire de predecesorul său că dinaintea sa slobozenia individuală, viața unui om nu însemna cât un grăunte de muștar, când se atingea de mântuirea statului. El simți că, în corupția obștească în care ajunsese Moldavia, guvernul patriarhal, măsurile blânde nu se mai potriveau și că trebuia o ocârmuire de despot, un toiag de fier pentru ca să poată cuceri boierimea. Îndată, dar, după suirea sa pe tron, Muruz slobozi cele mai aspre porunci în tot principatul, pentru a se introduce iarăși în țară împărăția pravililor; și, ce este mai greu, știu a le pune și a le păzi în lucrare. Boierii fură privegheați mai cu deosebire, și cea mai mică greșală, cea mai slabă nesupunere era strașnic pedepsită de un domn ce în gura mare declara că, în împrejurările de față, singurul simtiment ce vroia să insufle moldovenilor era spaima. Boierii, cum se văzură înșelați în socotințele lor, începură a căina pe bietul Ghica, care, chiar când se împotrivea la asupririle lor, era bun și blând. Jurară, dar, și noului domn ură și îndată se și apucară de obicinuita lor meserie, „intriga și pâra”, singurele conjurații ce le mai rămăsese curajul să facă împrotiva stăpânitorilor de care erau nemulțumiți. Dar și în aceasta fură înșelați; ei aveau a face acum cu Constantin Muruz, în a căruia mâini sabia și buzduganul, date de Poartă, nu erau numai niște simple jucării și care era hotărât a le întrebuința în tot minutul, spre apărarea persoanei si tronului său...