Iar delibașa zice

Vrând răul ca să-l strice:

„Măria ta, ar fi bine

Să mai iau oameni cu mine!”

El i-au răspuns:

„Sunt destui

În coadă doi idiclii...

Că n-am să fac bătălii”.

Sâmbătă la 1 octombrie 1777, pe vremea chindiei, într-o odaie a Beilicului, casă zidită pentru primirea turcilor trecători prin Iași și a căreia de-abia-i mai zărim temeliile lângă Sfântul Ioan, pe un loc sterp ce se numește încă La Beilic, în acea odaie, zic, decorată după moda orientală, ședea pe un divan de postav roșu, rezemându-se pe niște perini de porfir cu canafuri de fir, un bătrân măreț, cu barba albă, cu o figură mândră și deosebită; în ochii săi însă fizionimistul ar fi descoperit vicleșugul crud al tigrului. El era îmbrăcat în frumosul costum al marilor Porții Otomane, costum ce din nenorocire s-a izgonit astăzi de către portul meschin și urât al europenilor. Deși sultanul Mahmud, de fericită aducere aminte, a făcut în imperia sa atâte reforme vrednice de toată lauda, tot nu pot să-l iert că a stricat costumul național și a introdus în locul lui caricatura cea mai de râs, straile strâmte și șonțite a europeilor. A lepădat turbanul, care împodobea capul ca o diademă, pentru grețosul fes ce acoperă până sub sprâncene fruntea, pe care tot bărbatul ar trebui s-o arăte slobodă și curată. A izgonit blanele cele de mult preț și antereele cele cu aur pentru surtucul albastru, din care, cum zic turcii, înainte n-ar fi vrut să facă măcar harșele la cai. În locul bogatului șal cașemir, ce încingea mijlocul cu atâta grație, a dat supușilor săi doi coți de șișitori ca să le slujască de bretele, și pentru vârful inovației i-a silit să-și radă barba, semnul cel mai caracteristic al bărbăției!

O blană frumoasă de samur învelea antereul și șalul adevărat cașemir al acelui bătrân. Capul său era acoperit de un turban alb, împodobit cu un surguciu înalt legat în brilanturi. La picioarele lui pe covor era o narghile de cristal bătută cu pietre scumpe; și, când trăgea câteodată din ea, tot apartamentul se împlea de o atmosferă mirositoare.

Acel batrân era Kara Higiorzadec Ahmed-beg, capigibașă și imbrohor al marelui și preaputernicului sultan Abdul Hamir, padișahul otomanilor. El venise într-acea zi în Iași sub cuvânt că mergea la Hotin să facă revizia cetății și totodată că aducea lui Grigore Ghica v. v., domn Moldaviei, un ferman împărătesc vestitor de o mai mare statornicire a păcii încheiată între Poarta Otomană și Rusia, la Kainargi, în 17 iulie 1774. Grigore Ghica, avându-l de mai multă vreme prieten, îl primise cu cea mai mare cinste. Toți veliții boieri cu slujitorimea și cu breslele neguțitorești fuseseră trimiși înaintea lui până la Șanta, și de acolo îl aduseră cu alai în Iași și-l întovărășiră până la Beilic. Acest capigibașa, cum a ajuns la gazdă, a trimis la vodă, și cum zice Stihul lui Ghica vodă: Au spus că-i bolnav de moarte, Au cerut doftor să-l caute, Trimițând la vodă în știre Că au slăbit peste fire; Ar vrea să meargă la curte, Având să-i vorbească multe, Trebi mari și lucruri înalte, Și ferman ca să-i arate. Dar nu poate pentru boală, Că nici din pat nu se scoală. Dar să ne întoarcem iarăși în odaia Beilicului. Capigebașa era în vorbă tainică cu doi boieri moldoveni veniți la dânsul într-ascuns. Nimene nu era de față la această vorbire. Numai la perdeaua din afară păzeau doi arapi, negri ca abanosul și înarmați din cap pân' în picioare; ochii lor sticleau ca un luceafăr în întunericul nopții. Când își arătau dinții albi și ascuțiți, socotea cineva că vedea doi zăvozi mari și cumpliți, gata de a se arunca asupra trecătorilor. Boierii stau într-o postură umilită, în genunchi, pe un covor întins pe parchet, departe de divan. Capigibașa înota într-un ocean de fum mirositor; fața sa măreață păzea o nemișcare absolută; câteodată își îndrepta barba albă ca omătul. — Ei, boieri, zise el în sfârșit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vânătorului? Va veni oare ghiaurul? — Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri. Să nu fii la îndoială; va veni, că-i dârz; îi place primejdia. — Va veni, efendi, adăugă celălalt boier, pentru că n-are de unde ști scopul venirii tale. În Țarigrad numai luminatul vizir și Muruz, în Iași numai slăvirea ta și noi știm că zilele lui Ghica s-au numărat. Și mai degrabă s-ar deschide mormintele decât gura noastră.

Capigebașa zâmbi de bucurie; trăsurile sale se mișcară și fața sa posomorâtă se învie pentru un minut.

Un rob intră în odaie; boierii răsăriră, dar, când văzură cine era, se liniștiră. Robul se închină până la pământ.

— Slăvirea ta, zise el, Bogdan-beg a trimis doftori să te vadă. Boierii se făcură galbeni ca ceara, mai că nu se puteau ține pe genunchi.

Se uitau cu spaimă din toate părțile și căutau unde s-ar ascunde. Capigebașa zâmbi clătind din cap; în sfârșit, le arătă o perdea lăturalnică ce da într-altă odaie și le făcu semn să se ducă. Boierii se ridicară și se făcură nevăzuți.

Imbrohorul bătu din palme. Haznetarul său se apropie. După ce stăpânu-său îi zise două-trei cuvinte turcești, el luă de pe alt divan un contuș greu și o basma de burungiucul cel mai subțire. Imbrohorul își dezveli brațul drept și haznetarul îl strinse tare cu basmaua mai jos ceva de cot. După aceea își lepădă turhanul și rămase numai cu un fes mic, elegant, legat împrejur cu un nemetez subțire verde. Pe urmă își plecă capul pe perinele de porfiră și se înveli în contoșul de samur.

Haznetarul ieși și se întoarse după un minut cu doftorii lui vodă, Gavrilachi și Fotachi.

Capigebașa se făcuse galben la față, toate trăsurile îi erau suferitoare, o slăbiciune mare domnea în toate mișcările sale, se răsufla greu. Trebuia cineva să-l socoată în cele de pe urmă ceasuri a vieții. Numai ochii săi cei vicleni sticleau sub posomorâtele sale sprâncene; în zadar căutase să le astâmpere focul.

Fotachi se apropie și-l luă de mâna dreaptă. Pulsul lui mai că nu bătea. El crezu că-i bolnav de moarte.

Gavrilachi se apropie și el, îl apucă și el de aceeași mână, uitându-i-se drept în ochi. Turcul nu putu suferi această căutătură, ce cerca să-i pătrundă gândirile cele mai tainice, și se făcu că leșină. Gavrilachi clăti din cap.

După puțin, capigibașa deschise iarăși ochii și cu un glas slab ca de mort zise: — Spuneți stăpânului vostru să se grăbească să vie; porunci mari de la împărăție am către dânsul. La curte vedeți că nu pot să merg. Pot să mor. Să vie... Și iarăși leșină. Doftorii se depărtară. Dar să lăsăm pe mârșavul capigibașa să-și sfârșească scârnava comedie și, până ce doftorii vor merge să-și deie stăpânului lor raportul despre starea bolnavului, să aruncăm o căutătură asupra împrejurărilor politice ce se mișca atunce în Moldavia, ca mai lesne să putem pregăti cititorii la strașnica priveliște ce au să vadă. Grigore Ghica voievod, ce domnea atunce în țara noastră, se trăgea din a doua linie a Ghiculeștilor; el era fiul dragomanului Porții Alexandru Ghica, care prin porunca marelui vizir Nişandgi Ahmed pașa, după o închisoare de două săptămâni fusese tăiat înaintea chioșcului Seraiului, în 19 februarie 1741. Înainte de a primi domnia, el ocupase de la 17 august 1758 vechea însărcinare a tătâne-său de dragoman al Porții. La anul 1764, în 29 mart, prin favorul marelui vizir Mustafa Bahir, el primi tronul Moldaviei; însă după trei ani, la anul 1768, în vreme când Turcia se gătea de război asupra Rusiei, hanul tătarilor, vestitul Crâmghirai, în divanul împărătesc, arătă cum că în asemene grele împrejurări tânărul Alexandru Ghica, fiul lui Scarlat Ghica, nu avea destule însușiri și încredere ca să i se lase domnia Țării Românești și că Grigore Ghica, vărul lui, ar fi mult mai destoinic pentru apărarea țării. Sfătuirea hanului fu primită de sultanul Mustafa III; în luna lui noiembrie 1768, Alexandru Ghica lăsă, dar, tronul Valahiei lui Grigore Ghica, iar tronul Moldaviei îl ocupă în a doua domnie Grigore Calimah, fiul lui loan Calimah, om tânăr și învățat. Grigore Ghica nu avu multă vreme de domnit în Țara Românească, căci, înainte încă de a primi el investitura, războiul fusese declarat între Turcia și Rusia, la 6 octombrie 1768, prin închiderea rusescului rezident Obreskof în Edecule. Rușii se și porniră; și în vara următorului an, 1769, luară sub stăpânirea lor toată Moldavia, prinzând rob pe însuși domnul acei țări, Constantin Mavrocordat, care domnise în viața sa de șase ori în Țara Românească și de patru ori în Moldavia ⁷⁸ și în sfârșit muri în Iași la 4 decembrie 1769. Operațiile războiului după această izbândă se întinseseră și în Valahia. La 7 octombrie 1769 în zori de zi leitenantul-colonel Karozin, cu patru sute de ruși și întovărășit de mai mulți români povățuiți de arhimandritul de Argeș, care avea două pistoale la brâu și medalia Caterinei II la gât, și de spătarul Pervu Cantacuzino, numit de împărăteasa general-maior, intră în București și se îndreptă spre curțile domnești. În toate ulițele Bucureștilor se auzea numai ostășescul strigăt de „stupai, stupai!”. Turcii ce erau în capitalie fură omorâți și curțile picară în mâinile rușilor. Grigore Ghica, care nu știa nimică de venirea vrăjmașilor, la auzul acelui zgomot sări peste zidurile grădinii și se ascunse într-o băcălie, fiind părăsit de toată gvardia sa. După trei zile fu însă găsit, luat rob de război și dus la Petersburg.

În capitalia Rusiei fostul domn avu prilej mai mult decât în orice alt loc să-și arate meritele. El vorbea turcește, rusește, franțuzește și italienește, afară de românește și grecește, ce erau limbile sale. Vorba sa era învățătoare, ideile sale bogate; toate în el arătau un bărbat înalt. Reputația sa ajunse până la urechile marii împărătese, care dori să-l vadă. Caterina II îl pofti de mai multe ori în societatea sa și știu prețui ce era bun în Ghica ⁷⁹ . Așa, acesta prin manierele și talentele sale știu a câștiga într-atâta protecția autocratoriței Rusiei, încât la congresul de la București ce se făcuse pentru încetarea războiului, la 15 februarie 1773, Cabinetul de Sankt-Petersburg, între condițiile păcii, ceru ca Grigore Ghica să primească domnia Moldaviei pentru vecinicie din tată în fiu, ca bir să deie la trei ani o dată, după pilda republicii Ragusa, și că să aibă dreptate de a ave la Poartă un agent sub siguranța dritului gintelor. Deși aceste cereri nu se putură împlini din pricina desfacerii congresului, totuși, când pacea se încheie între Rusia și Turcia la Kuciuk-Kainargi (17 iulie 1774), Ghica primi tronul Moldaviei, măcar că dragomanul Porții Constantin Muruz făcuse tot felul de intrigi, ca să primească el domnia acei țări. Grigore Ghica, cum ajunse în Iași, se îndeletnici de a închide rănile războiului, micșoră și regulă birul țăranilor, ușură boierescul, reîntocmi dreptatea, încurajă agricultura. Atât în întâia, cât și în a doua domnie a lui, cea întâi faptă a ocârmuirii sale fu să numească pe boierii cei mai cinstiți ispravnici ținuturilor, „dândule porunci, cum zice un hronicar naiv de-ai noștri, ca să fie cu mare dreptate săracilor, neîngăduind pe nimene ca să-i calce și să-i năpăstuiască; căci, de ar auzi cât de puțin că au păzit hatârul cuiva și va veni vreun sărac să se jăluiască, atunce cu mare pedeapsă îi va pedepsi, făcând mari dreptăți tuturor, arătând tuturor boierilor ca să se păzească fieștecare de a lua mită de la săraci, cât de puțin; și, de va veni la urechile măriei sale, să fie în știința tuturor că se va pedepsi cu pedeapsă, necăutându-i nici chip de hatâr, de va fi și boier, și mare om, și rudă; de vreme că Dumnezeu l-au trimis într-acest pământ, ca să păzească pe săraci și să-i fie milă de dânșii”. Însă Ghica în zadar făcea aceste îmbunătățiri; Constantin Muruz nu putea să-i ierte că fusese mai fericit decât dânsul. În zadar Ghica se făcu ocrotitorul științelor și al artelor, așezând școli domnești în Mitropolie, în Sfânt-Neculai și prin ținuturi, înfrumusețând Iașii prin zidirea de acheducuri și fântâni publice, precum cele de la poarta Sf. Spiridon și de la Golia, prin ajutarea cu bani la ridicarea bisericii Sf. Gheorghe, hotărâtă să fie mitropolie, prin așezarea celor întâi podele pe ulițele capitaliei.

În zadar Ghica vru să introducă în țară industria, întemeind cea întâi postăvirie cu lucrători nemți, la Chipăreștii de pe Jijia, și întocmind în apropierea Iașilor o colonie de protestanți, ce se îndeletnicea cu fabricația ceasornicelor; Muruz nu dormea.

În zadar Ghica, atât în viața sa cea publică, cât și în traiul său cel privat, vru să deie supușilor săi numai pilde bune, încât spre a oborî luxul straielor, care și atunce ca și acum era risipa multor familii, se arătă în divan într-o zi de ceremonie mare îmbrăcat cu libade și giube de postav făcut în țară, ca să rușineze pe curtezani, din care cel mai de pe urmă era cu straie mai bogate decât a domnului. În zadar Ghica se silea să se facă din zi în zi mai vrednic de iubirea norodului, singura răsplătire ce principii cei buni ambiționează, și într-atâta câștigă această dragoste, încât cea dintîi a lui mazilie fu socotită ca o nenorocire obștească. În zadar „cuvântul ce grăia era grăit, zice același hronicar, și era lăudat de către toți și plăcut prostimii; boierii nu-l puteau suferi, căci ei nu puteau să mănânce pe cei mici și săraci, că nu-i suferea domnul nicidecum”. Constantin Muruz în Țarigrad și boierii evgheniști în Moldavia hotărâră, dar, fieștecare îndeosebi pieirea bunului domn; cel dintâi pentru ca să se poată sui pe tronul rivalului său, cei de-ai doilea pentru ca să scape de un stăpânitor care le amenința dărmarea aristocrației prin dragostea și ocrotirea ce da norodului.

Doi ani după suirea sa pe tron, înalta Poartă dăduse, cum am spus, Bucovina austrienilor. Grigore Ghica nu vru, nici nu putu să tragă asupra sa blestemul moldovenilor din toate veacurile viitoare și protestă împotriva sfâșierii bietei țări, și prin urmare a călcării tratatului încheiat de Bogdan vodă cu Poarta, prin care Moldavia cunoscu suzeranitatea Turciei numai cu condiție că i se vor păstra și apăra în întregime vechile sale hotare. Constantin Muruz se folosi îndată de acest prilej spre a înnoi prigonirile sale asupra patriotului domn, pe care-l zugrăvi ca un prieten al rușilor și, prin urmare, ca un hain al Împărăției turcești. Poarta, totdeauna lesne crezătoare și fricoasă, mai ales când auzea de ruși, în orbirea sa nu văzu că tocmai acea protestație a lui Ghica era cea mai mare dovadă a supunerei și a credinței sale către Împărăție și începu a da ascultare pârelor dragomanului său. O nouă furtună mult mai groaznică, pentru că era stârnită de vrăjmași casnici și ascunși, veni de împlini dorințele lui Muruz și aruncă într-o prăpastie fără sfârșit pe bietul Ghica vodă împreună cu toată familia sa. Boierii moldoveni, de la fugirea lui Dimitrie Cantemir în Rusia la 1711 și de la venirea fanarioților pe tronul Moldaviei, își întrebuința energia ce le mai rămăsese numai întru a pricinui cât se putea mai des domnii noue, ca prin aceasta fieștecare din ei, cu partida sa, să ajungă la putere. Spre a-și împlini mârșavul lor scop, ei se slujeau când de domn spre a prigoni pe bietul norod, când de norod spre a pârî pe stăpânitor. Un domn nu-și putea, dar, păstra tronul multă vreme decât cu condiție că va fi rău, crud și nemilostiv; și, dimpotrivă, domnul bun era sigur, din pricina lor, să cadă în puțin, și de multe ori își pierdea însăși viața. Asemene fu și cu Grigore Ghica, om bun care căuta în toate chipurile să apere norodul de apăsarea boierilor ⁸⁰ . Aceasta fu pieirea sa. O partidă de boieri din cei mai de frunte, povățuită de logofătul Bălănescu, vornicul Manolachi Bogdan, spătarul Ioan Cuza, spătarul Canta, căminarul Romano și Dărmănescul, se sculă asupra lui Ghica și asupra sfetnicilor lui, logofătul Razu, visternicul Balș și mai ales asupra logofătului Ioan Canta, sub cuvânt că acești boieri invitau pe domn a haini. Această partidă se înțelese cu Muruz, și Poarta nu mai întârzie de a hotărî moartea lui Grigore Ghica, căci de la fugirea lui Cantemir [6] Moldavia nu mai fu un stat și norodul ei o nație, pentru ca domnii ei să fie tratați în suverani. De la 1711, toți domnii fură aleși între grecii Fanarului, raiele a împărăției, și ca raiele tratați asemene și când erau pe tron. Ei erau în totul asămăluiți ca ceilalți pași, numai cu atâta deosebire că erau mai umiliți, fiind ghiauri. Cel mai prost pascar sau hamal din Constantinopol, ajungând a fi mare vizir, îi punea, îi schimba, îi prefăcea, îi închidea, îi tăia după capricii și după interes; cea mai mică umbră de suveranitate, afară de dritul tiraniei, nu mai era în ei. Acela era domn care plătea mai mult și, îndată cum altul da mai mult, cel dintâi, fără forme, fără vină, se vedea răsturnat de pe tronul cumpărat, și mulți avură numai un pas să facă de la domnie la moarte. Moldovenii toate aceste catastrofe le priveau cu apatie, căci pierduseră vechea lor energie spre a putea aduce o altă stare de lucruri; se mărgineau numai în niște dorințe deșerte, așteptând de la cer o norocire ce ei nu aveau curajul să și-o pregătească singuri; tristă și zadarnică așteptare, căci cerul ajută numai acelora ce-și ajută singuri. Guvernul Moldaviei, cu totul robit, era o mașină ale căreia resorturi se mișcau de vizir și adeseori și de cel mai ticălos al lui favorit. Toate primeau viața lor din Constantinopol, toate se făceau prin fermanuri. Domnul era numai executorul vroințelor vizirești și din prerogativele suveranității avea numai tristul drit de a se intitula „Cu mila lui Dumnezeu”. Iar Adunarea obștească, acea care în zilele domnilor pământeni era singura putere dătătoare de legi și denaintea căreia înșiși domnii se supuneau, dezbrăcată de toate dreptățile sale, înjghebată numai de vro câțiva boieri mari, seizi jurați ai domnului, aleși și chemați cu țidule domnești, iar nu slobod aleasă și alcătuită de toate stările țării ca în vremile vechi ^{81 82} , răpită însuși de numele său și sub turcescul titlu de divan, slujea numai a da o umbră de putere legală acturilor răpitoare ale stăpânitorilor. Apărarea dreptăților țării nu era de competența ei. În Moldova prefăcută în provincie turcească, nu mai era nici domn, nici stat, nici nație. Era numai un arendar cu puteri întinse, o turmă de robi și câțiva privilegiați. De aceea, de la 1711, istoria Moldaviei nu mai este istoria unui stat, ci numai a unei provincii supuse, iar viața domnilor numai ticăloasa biografie a unor mari ispravnici, în care nu vedem decât tiranie, ucideri, jacuri, morți cumplite și alte asemene groaznice nelegiuiri, care au pustiit țara mai mult de un veac. În toată această epocă nu întâlnim în istoria națională decât două fapte mari, adică dezrobirea vecinilor rostită de boierii moldoveni, în biserica Sfinților trei Ierarhi, la 6 aprilie 1749, faptă vrednică de o nație, și protestația lui Grigore Ghica voievod pentru darea Bucovinei, faptă vrednică de un domn. Toate celelalte sunt din partea domnilor tiranie și câteva faceri de bine mărunte — căci ei puteau face mult rău și numai atâta bine cât ar putea astăzi face un bun ispravnic —, iar din partea norodului vedem numai suferințe și deznădăjduire.

Poarta, când hotărî moartea lui Ghica, știu foarte bine că nu-și va putea împlini grozavul scop decât prin ascuns vicleșug, căci cunoștea vetejia domnului. Pentru aceea, dar, alese pe Ahmed-beg capigibașa, cel mai bun prieten al lui Ghica, dându-i și ferman de mazilire și de ucidere. Iar pentru celelalte, îl rândui să se povățuiască după instrucțiile lui Constantin Muruz și a boierilor nemulțumiți.

Capigibașa, după ce-și puse toate la cale ca să-și poată împlini strașnica poruncă, purcese spre Iași, întovărășit de patruzeci bostangii și mai mulți robi, și intră în capitalia Moldaviei cu ceremonialul ce am văzut. Îndată după sosirea sa, se înțelese cu căpeteniile partidei nemulțumite; neîndrăznind să-și împlinească însărcinarea chiar în curtea domnească, din pricina vitejilor delii și copii din casă care slujeau de gardie domnului, se făcu bolnav, ca să poată mai bine înșela pe Ghica și să-l tragă în vizunia sa; spre aceasta el se sluji de scârnavul chip ce am arătat.

În zadar prietenii lui Ghica vodă din Constantinopol îi făcuseră cunoscut adevăratul țel al venirii lui capigibașa, în zadar domnul Țării Românești, Alexandru Ipsilant, îl înștiință tocmai în ziua sosirii turcului în Iași ca să se păzească de cursele acestui oaspe; Ghica nu putea să creadă ca prietenul său Ahmed-beg ar fi atâta de mârșav ca să-i ascundă adevărul soliei, chiar de ar veni însuși asupra lui; el nu știa, nenorocitul, că acolo unde tirania poruncește priteșugul este mut. Dumnezeu il orbise, el alerga fără cea mai mică pază înaintea soartei sale. Atâta luă asupră-și, de trimise dintâi pe doftori, să vază dacă capigibașa era adevărat bolnav.

Grigore Ghica era în harem cu doamna și cu domnițele, când vornicul despre doamnă veni de-i spuse că doftorii curții se întorseseră de la palatul Beilicului.

— Ei, le zise Ghica, după ce doftorii intrară, ce are prietenul nostru? Îi bolnav tare?

— Îi bolnav, măria ta, răspunse Fotachi, doftor străin, care căuta să izgonească din favorul lui vodă pe Gavrilachi, doftor bătrân, casnic al Ghiculeștilor, îi bolnav tare și nu-i dau o zi de viață. Dorește să te vadă, căci mi-a zis că are un ferman pentru măria ta. — Să mergim, dar, să-l vedem. Bietul turc, să vie tocmai din Țarigrad ca sa moară în Iași. — Măria ta, adăugă celălalt doftor, Gavrilachi, te-am purtat în brațe, ți-am fost credincios în domnie, ți-am fost și mai credincios în robie. Am îmbătrânit în slujba familiei măriei tale. Niciodafă nu m-ai aflat nemulțumitor și necinstit. Ascultă-mă astăzi, doamne; nu te duce la capigibașa; nu te încrede în turci, că viclean neam este! — Da de unde această frică? Ce, nu-i bolnav?
— Era galben la față, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, măria ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat. — Biete Gavrilachi, vedem că ai îmbătrânit; te-ai facut muiere și te sperii de niște deșerte năluciri. Aceste le zise vodă, doftorul străin birui și credinciosul Gavrilachi nu fu ascultat. Trimite, adăugă domnul către vornicul despre doamnă, să spuie prietenului nostru, lui capigibașa, ca să nu se supere, că vom merge să-l vedem la gazda sa. Și zi să gătească careta, dar degrabă, că-i sară. Vornicul despre poartă ieși. Doamna auzise cuvintele protomedicului Gavrilachi; inima i se îngheță. De mai multă vreme niște grozave presimtimente îi tulburau liniștea nopților. De câte ori adormea, visa sânge. Ea cunoscu că o mare primejdie amenința capul iubitului său domn. Se apropie de vodă și prin cuvinte dulci căută să-l întoarcă de acea vizită. — Ce ai astăzi? îi răspunse vodă. De ce nu mă lași în pace? La război am fost, rob am fost, sub urgia împărătească am picat, și niciodată nu te-am văzut așa de îngrijită. Ești nebună că asculți povestele lui Gavrilachi. Liniștește-te, ceasul morții nu mi-a venit încă. Steaua mea strălucește în toată lumina sa la amiază-noapte. — Da nu poți să zici că ești bolnav? Dacă nu asculți sfătuirile inimii mele, ascultă măcar pe prietenii tăi din Țarigrad, ascultă pe domnul Ipsilant și pe credinciosul Gavrilachi, care totdeauna te-au slujit cu cinste. Inima mea, care nu m-a înșelat niciodată, îmi spune că mergi înaintea unei mari primejdii. O, iubitul meu domn, nu te duce, adă-ți aminte de soarta lui Grigore Calimah. Fie-ți milă de mine și de domnițele tale. Gândește că Muruz îți vrea moartea și că, dacă-i muri tu, voi muri și eu, și copiii tăi vor rămâne calici pe la ușile creștinilor.

Numai cu femeile să n-aibă cineva a face, zise vodă în mânie. Ce, eu nu sunt în Moldova, nu sunt în scaunul domniei, nu-s puternic? Marea împărăteasă nu mă ocrotește? Cum ar îndrăzni Poarta să-mi vreie moartea! Destul, știi că sfaturi muierești nu-mi plac!

Vodă își luă gugiumanul și vru să iasă; dar, văzând că doamna și cu amândouă domnițele, Elenca și Ruxăndița, începuseră a plânge, se potoli puțin, se apropie de doamna, o sărută pe frunte și ieși în spătărie.

În vremea domnilor fanarioți, curtea era locul de întâlnire al tuturor boierilor. Cu treabă sau fără treabă, toți se aduna acolo, în toate zilele, ca să auză noutăți sau havadisuri, cum se zicea atunce, ca să aibă ce spune pe la casele lor și ce scrie pin ținuturi. Atunce gazete nu era, teatru asemene nu era iarna; și vara foarte puțini mergeau la țară să-și caute de interesele casnice. A trăi la moșie era ca când ar fi fost surghiunit.

Când vodă intră, spătăria era plină de boieri; toți se sculară în picioare și-și strânseră benișele pe piept. Între dânșii, erau și acei doi boieri pe care i-am văzut mai înainte în odaia turcului la Beilic.

— Boieri, le zise vodă, capigibașa care a sosit astăzi cu ferman de la prea puternicul nostru împărat trage de moarte. Ne ducem să-l vedem.

La aceste cuvinte acei doi boieri răsăriră de bucurie. Fața lor semăna cu a lui Mefistofeles, când, prin un contract iscălit cu sânge, a câștigat sufletul doctorului Faust.

— Da n-au tras încă? întrebă vodă cu mânie. Delibașa se apropie.
— Măria ta, n-ar fi bine să mai iau oameni cu mine?
— Ce vorbești și tu? răspunse vodă. De când te-ai făcut așa de mișel? Ia-ți doi idiclii în coadă și doi delii călări dacă-ți trebuie numaidecât alai. Dar să tragă mai degrabă. N-avem doară să facem bătălii. Rămâneți sănătoși, boieri, urmă domnul ieșind. — Să trăiești, măria ta, răspunseră boierii. Iar acei doi boieri, ce stau mai ascunși, adăugără încet cu o zâmbire satanică: „Cale bună, măria ta”! La scară era trasă o caretă domnească cu doi harmăsari ungurești, negri și iuți. Patru masalale ardeau înaintea trăsurii, căci înnoptase. Vodă se sui, meterhaneaua începu a cânta și caii purceseră la galop. Dar, când ajunseră în poarta Beilicului, caii se opriră deodată. În zadar vezeteul le sfâșia coastele cu biciul, în zadar idicliii se coborâră din coadă și-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împungeau cu săbiile; caii se lățiseră pe pământ și stau nemișcați. Ghica putea încă să se întoarcă, dar orbit de soartă, prin o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înștiințător în stătutul cailor; se coborî și-și urmă drumul pe jos până la palat. La scară doisprezece robi arapi așteptau pe domn; unii îi luminau drumul cu făclii de ceară albă, alții îl tămâiau cu cățui de argint, alții îl stropeau cu apă de trandafir. Când Ghica, la lumina făcliilor, luă sama la fizionomia sălbatică și crudă a acelor arapi, care semănau cu diavolii din „Pedepsele iadului” zugrăvite pe pereții bisericii Sfântului Nicolai din Iași, și văzu că toți acei robi erau înarmați cu câte un hangiar, lucru împotriva pravilei primită în Turcia, prin care numai oamenii slobozi au dreptate de a purta arme, cel întâi prepus de moarte îi intră în inimă. El se pipăi la brâu și văzu ca uitase să iaie hangerul ce-l purta necontenit cu sine, ziua și noaptea, la masă și în somn, pe tron și la altar. O sudoare rece îi cuprinse tot trupul. Atunce își aduse aminte de scrisorile prietenilor săi din Constantinopol, de sfătuirile domnului Țării Românești și a lui Gavrilachi, de lacrimile doamnei și ale domnițelor, de întrebarea lui delibașa, de stătutul cailor în poarta Beilicului. Un văl i se ridică de peste ochi și văzu tot groaznicul adevăr moartea. El, care cu atâția oameni mari credea în fatalitate, se mira singur cum rămase orb la atâte semne ce-i arătau vederat pieirea sa. A se mai întoarce înapoi era prea târziu. Cel întâi pas era făcut, trebuia să-și urmeze drumul. Se hotărî, dar, să moară, dar să-și vândă încaltea viața cât s-ar putea mai scump.

Ușile atunce se deschideau, și domnul intră în odaia lui capigibașa, care, făcându-se a-și birui slăbăciunea, se sculă în genunchi înaintea lui. Ghica se duse de-l îmbrățoșă, îi ajută să se culce iarăși și se pusă lângă dânsul pe divan.

Îndată cum vodă intrase la capigibașa, viteazul delibașa împreună cu deliii și idicliii fură poftiți la cafine, în vreme ce domnul era cinstit cu ceremonialul pompos obicinuit la marii Porții. Dulcețele, cafelele, cibucul, sorbetele se urmară cu cel mai mare lux. Tablalele, chiselele erau de argint, felegenele și lingurițele de aur, cibucul împodobit cu brilanturi. Robii erau unii îmbrăcați în haine albe de cașimir, alții în costume bogate de catife roșie și albastră cusute cu fir și cu mărgăritari. Cine cunoaște cât era luxul de mare, în vremile de atunce, pe la pașii lmperiei otomane, va socoti aceste de nimică. Fieștecare pașă însuși, când mergea la drum, avea cu sine o armie întreagă de robi, slugi, bucătari, vezetei și comori întregi de argintării pentru slujba sa.

În sfârșit, după aceste ceremonii, prelud neapărat la orice vizită dată unui turc, cât de sărac să fie, capigibașa începu a se jălui de boala sa, a da domnului noutăți de prietenii lui din Țarigrad, a-i spune deosebitele schimbări întâmplate la Poartă. De țelul venirii sale însă nu-i zicea nici un cuvânt. Domnul însă aștepta din minut în minut să se vadă atacat; se uita în toate părțile, loc de scăpare nu era. În mijlocul conversației, capigibașa ceru de la vodă tabacherea sa. După ce luă o priză:

— Tabacul, beg, îi zise, nu ți-i bun, să-ți dau eu altul de fabrică împărătească! și bătu din palme.

Atunce perdeaua, prin care cu câteva ceasuri mai înainte ieșiseră boierii moldoveni, se mișcă deodată și patruzeci de bostangii povățuiți de haznetarul intrară în odaie și se repeziră asupra bietului domn. Tocmai în minutul acela capigibașa scosese o năframă de mătasă neagră și o aruncă pe umerele lui Ghica strigând: Mazil! Hain!

Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos și găsi vreme de-l lovi drept între umere, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu ranit și se smuci. Atunce o luptă amarnică se ațâță: unul improtiva a patruzeci, două brațe fară arme împrotiva a patruzeci de hangiare. Dar, mâinile nenorocitului domn, întărite prin curajul deznădăjduirii, se făcuseră mai înfricoșate decât cuțitele acelor ticăloși robi. De o mare putere fizică, el se luptă la început cu călăii săi, smulge din mâna unuia hangiarul, împinge pe ceilalți, îi răstoarnă prin lovituri voinicești și omoară opt din ei, care aruncați la pamânt, în cele mai de pe urmă minute, se învârtesc în pângăritul lor sânge. Capigibașa, în toată vremea aceasta, ședea pe divan și se uita liniștit la cruda priveliște, ațâțând numai cu gura pe mârșavii bostangii. Dar, simțind că pierdea prea mult sânge din rana din spate, nenorocitul domn începe a striga, chemându-și slugile în ajutor; în zadar, viteazul delibașa și tovarășii săi, amăgiți, erau trași într-o cafine, și acolo închiși sub o pază numeroasă. Ei erau surzi la glasul stăpânului lor. Însă în zadar se lupta Ghica ca un leu; scăpare nu era, trebuia să moară, căci într-o luptă așa de nepotrivită ce poate vitejia singură împrotiva numărului? El se trase lângă o fereastră, căutând să saie în ogradă, nădăjduind că va fi ajutat de slugile sale. Cerceveaua însă era prea strâmtă; și, în minutul când strica geamurile cu pumnul, bostangiii, o bucată de vreme împinși, dar iarăși ațâțați de capigibașa, se apropiară de el și-i împlîntară în trup toate cuțitele lor. Fapta nelegiuirii era sfârșită, Ghica pică mort lângă fereastră, și turcii strigară: Allah! Atunce ceasornicul turnului de la Trei-Sfetitele bătu trei ceasuri și jumătate de noapte. Așa muri bietul Ghica vodă, jertfă a patriotismului și a bunătății sale. Trupul său dezbrăcat de cabanița regală, gol însuși de cămeșă, făr' de cap, fu aruncat în ogradă, unde zăcu mai multe zile batjocorit de turci. Averea lui toată fu confiscată în folosul Împărăției; doamna și cu domnițele cernite fură purcese în robie la Constantinopol. Asemene și capul său sângerat fu dus de împodobi mai multe săptămâni poarta padișahului otomanilor.

Deasupra capului lui ar fi trebuit, ca la capul lui Grigore Calimah, să se scrie o țidulă purtând că: „Acesta-i capul blestematului ghiaur Ghica Grigore, Bogdan-beg, care, fără voia sultanului, au vrut să păstreze Împărăția în întregime”.

Boierii care au pregătit moartea lui Grigore Ghica în odaia Beilicului erau vornicul Manolachi Bogdan și spătarul Ioan Cuza. Celelalte căpetenii ale nemulțumiților nu se aflau în Iași în vremea acei tragedii, căci încă mult mai înainte fugiseră la Hotin, ca sub ocrotirea pașei acei cetăți să poată pârî mai în siguranță pe bietul domn.