III

— DOAMNE, CÂT DE FRUMOS E AICI la voi! Cât de frumos! spunea Anna, mergând pe cărare cu paşi repezi şi mărunţi, alături de soră-sa. Hai să stăm puţin pe bancă, la marginea râpei. N-am văzut marea de atâta amar de vreme! Şi ce aer minunat! Când respiri ţi se umple sufletul de bucurie. Vara trecută, în Crimeea, la Mishor, am făcut o descoperire uimitoare. Ştii a ce miroase marea în timpul fluxului? Închipuie-ţi, a rezeda.

Vera zâmbi cu îngăduinţa.

— Ai o imaginaţie…

— Nu, nu. Îmi amintesc că o dată au râs toţi de mine când am spus că lumina lunii are o nuanţa trandafirie. Şi acum câteva zile, pictorul Boriţki – cel care-mi face portretul – mi-a dat dreptate, zicând că pictorii cunosc de mult nuanţa aceasta a lunii.

— Pictorul e noua ta pasiune?

— Totdeauna născoceşti câte ceva! a zis Anna, râzând şi apropiindu-se grăbită de marginea râpei care cobora abrupt spre mare. Dar abia a apucat să se uite în jos, că a scos un strigăt de spaimă, dându-se înapoi, cu faţa palidă.

— Vai, ce adâncă e prăpastia asta! a zis ea cu glas slab şi tremurător. Când mă uit în jos de la o asemenea înălţime, pune totdeauna stăpânire pe mine un sentiment de plăcere, dar totodată şi de neplăcere şi simt înţepături în degetele de la picioare… Totuşi, mă atrage, mă atrage…

Tocmai voia să se mai încline o dată peste prăpastie, dar sora ei o opri.

— Anna, draga mea, pentru numele lui Dumnezeu! Când te apleci aşa, mă apucă ameţeala şi pe mine. Te rog să te aşezi.

— Bine, bine, iată, mă aşez… Dar uită-te şi tu ce frumos e. Nu mă mai satur privind. Dacă ai şti cât îi sunt de recunoscătoare lui Dumnezeu pentru toate minunile pe care le-a făurit pentru noi!

Câteva clipe au rămas amândouă îngândurate. Jos murmurau molcom valurile mării. De pe bancă nu se vedea ţărmul, ceea ce făcea ca senzaţia de infinit şi măreţie a mării să crească şi mai mult. Suprafaţa apei, liniştită, blândă şi de un albastru plăcut, sclipea în dungi piezişe doar în dreptul curenţilor, transformându-se la orizont într-un albastru intens.

Bărcile pescăreşti atât de mici, încât abia le zăreai, moţăiau nemişcate pe oglinda mării, aproape de ţărm. Mai departe, un vas cu trei catarge încremenise parcă în văzduh, învesmântat de sus până jos în pânze albe, zvelte, toate la fel, umflate de vânt.

— Te înţeleg, zise pe gânduri sora mai mare, dar eu parcă simt altfel decât tine. Când regăsesc marea după un timp mai îndelungat, mă emoţionează, mă bucură, mă uimeşte. Parcă văd pentru prima oară o minune uriaşă, solemnă. Dar după aceea, când mă obişnuiesc cu ea, începe să mă apese cu golul ei fără nici o asperitate… Mă cuprinde urâtul şi caut să n-o mai privesc. Mă plictiseşte.

Anna zâmbi.

— La ce te gândeşti? o întrebă sora ei.

— Vara trecută am plecat într-o zi călare din Ialta spre Uci-Koş, cu un grup numeros, răspunse Anna, cu un ton glumeţ. E dincolo de ocolul silvic, mai sus de cascadă. Întâi am mers învăluiţi într-un nor, era tare umed şi nu se vedea aproape nimic. Urcam tot mai sus pe o cărare abruptă, printre pini, când iată că pădurea se curmă deodată şi ieşirăm din ceaţă, închipuie-ţi un podiş îngust, pe o stâncă şi la picioare, prăpastia. Satele de jos păreau cutii de chibrituri, iar pădurile şi grădinile, fire de iarbă. Întregul ţinut coboară spre ţărm, neted ca o hartă geografică. Iar mai departe – marea! Privirea pătrunde până la cincizeci, o sută de verste. Mi se părea că sunt suspendată în văzduh şi că acuşi o să zbor. Ce frumuseţe, ce senzaţie de plutire! Mă întorc şi, entuziasmată, îi spun călăuzei: „Aşa e, Said-oglî, că e tare frumos aici?” Dar el plescăie doar din limbă şi spune: „Eh, cocona, cât săturat la mine de asta. Fiecare zi vedem.”

— Îţi mulţumesc pentru comparaţie, zise Vera, izbucnind în râs. Însă cred că noi, nordicii, n-o să putem niciodată să înţelegem farmecul mării. Eu iubesc pădurea. Îţi aminteşti de pădurea de la noi din Egorovskoe? Te saturi vreodată de ea? Ce pini! Ce muşchi! Dar ciupercile! Parcă sunt făcute din atlaz roşu brodat cu mărgele albe. Ce linişte… Ce răcoare.

— Mie îmi place totul, fără deosebire, răspunse Anna. Dar mai mult decât orice o iubesc pe surioara mea, pe înţeleapta Verocika. Doar suntem singure pe lume.

Îşi îmbrăţişă sora mai mare, lipindu-şi obrazul de al ei. Dar îşi aminti:

— Ce proastă sunt! Stăm aici şi vorbim despre natură, ca în romane şi am uitat de cadoul pe care ţi l-am adus. Iată-l. Îţi place?

Şi scoase din geantă un carneţel cu o scoarţă rară: pe o catifea albastră, aproape cenuşie de veche ce era, şerpuia un desen filigranat, de aur mai, de o rară fineţe şi frumuseţe, lucrat fără îndoială de un artist iscusit şi plin de răbdare. Carneţelul era prins de un lănţişor de aur, subţire ca un fir de aţă, şi în loc de foi avea plăcuţe de fildeş.

— Ce lucru minunat! Fermecător! exclamă Vera, sărutându-şi sora. Îţi mulţumesc. Unde ai găsit comoara asta?

— La un anticar. Îmi cunoşti slăbiciunea de a cotrobăi printre vechituri. Aşa am dat şi de cărticica aceasta de rugăciuni. Uită-te, aici ornamentul are formă de cruce. E drept că am găsit numai scoarţa, iar filele, cataramele şi creionul le-am imaginat eu. Dar Moliner n-a putut să mă înţeleagă în nici un chip, oricât m-am străduit să-i explic. Cataramele trebuiau să aibă acelaşi stil cu modelul filigranat, să fie mate, de aur vechi, sculptate fin, iar el naiba ştie ce-a făcut. În schimb, lanţul este veneţian veritabil, foarte vechi.

Vera mângâie cu dragoste scoarţele minunate.

— Cât de vechi sunt! De când o fi cărticica asta? întrebă ea.

— Nu îndrăznesc să precizez. Cred că de pe la sfârşitul secolului al XVII-lea sau de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea…

— Ce ciudat! zise Vera, zâmbind îngândurată. Ţin în mână un obiect pe care poate că l-au atins mâinile marchizei de Pompadour sau chiar ale reginei Antoaneta… Dar ştii, Anna, numai ţie putea să-ţi treacă prin cap o idee atât de trăsnită de a transforma o carte de rugăciune într-un carnet de însemnări. Hai, acum să intrăm în casă ca să vedem ce se petrece pe acolo.

Trecură printr-o terasă mare, de piatră, închisă din toate părţile de şiruri dese de viţă de vie „Isabela”. Ciorchinii grei şi negri, care răspândeau un miros vag de căpşuni, atârnau printre frunzele verzi, aurite pe alocuri de razele soarelui. Pe terasă domnea o penumbră verzuie, care le acoperi deodată obrazul cu o paloare aparentă.

— Pui masa aici? întrebă Anna.

— Aşa am vrut la început… dar serile sunt foarte reci, aşa că o aştern mai bine în sufragerie şi bărbaţii or să vină aici să fumeze.

— E invitată şi vreo persoană interesantă?

— Nu ştiu încă. Atâta ştiu că vine şi bunicul nostru.

— Ah, dragul de el! Ce bucurie! exclamă Anna, bătând din palme. Cred că nu l-am văzut de o sută de ani.

— O să vină sora lui Vasea şi, mi se pare, profesorul Speşnikov. Ieri m-am pierdut cu totul, Annenka. Ştii că ei doi, bunicul şi profesorul, apreciază o masă bună, dar nici aici, nici în oraş nu găseşti nimic, oricât ai plăti. Luka a făcut rost de nişte prepeliţe, pe care le-a comandat unui vânător cunoscut şi acum le prepară. Am găsit un muşchi de vacă destul de bun, dar vai! iar inevitabilul rosbif! Numai racii sunt grozavi.

— Văd că nu-i prea rău, aşa că nu te mai nelinişti. De altfel, fie vorba între noi, şi ţie îţi place o masă bună.

— Dar o să am şi ceva rar. Azi-dimineaţă, un pescar mi-a adus o rândunică de mare. Am văzut-o chiar eu. Un adevărat monstru. Te apucă groază când o priveşti.

Anna, grozav de curioasă din fire, ceru să i se arate numaidecât rândunica de mare.

Bucătarul Luka, un om înalt, bărbierit, cu faţa galbenă, veni cu un lighean alb, mare, pe care îl ţinea cu grijă, ca să nu. Verse cumva apa pe parchet.

— Douăsprezece funturi şi jumătate, înălţimea-voastră, zise el cu mândrie. L-am cântărit chiar acum.

Peştele, prea mare pentru lighean, zăcea pe fund, ‘ cu coada îndoită. Avea solzi cu reflexe aurii, înotătoare de un roşu aprins, iar de o parte şi de alta a botului său uriaş de vieţuitoare de pradă se întindeau două aripi lungi, de un albastru gingaş, cutate ca un evantai. Rândunica de mare mai trăia şi-şi mişca mereu urechile.

Anna atinse încet cu degetul mic capul peştelui, dar acesta îşi mişcă pe neaşteptate coada şi ea îşi retrase mâna cu un strigăt uşor.

— Nu vă temeţi, înălţimea-voastră. O să rânduiesc totul cum trebuie, zise bucătarul, care pesemne că-şi dădea seama de neliniştea stăpânei. Chiar acum a adus un bulgar doi pepeni galbeni. Ananas. Seamănă cu cantalupii, dar sunt mult mai parfumaţi. Mai îndrăznesc să o întreb pe înălţimea-voastră ce sos porunceşte să servesc la peşte: tartar, polonez, ori poate numai nişte pesmet cu unt?

— Fă cum ştii, şi-acum du-te, îi porunci prinţesa.