IV.

DUPĂ ORA CINCI AU ÎNCEPUT SĂ sosească oaspeţii. Prinţul Vasâli Lvovici o adusese cu el pe sora sa, Ludmila Lvovna, văduva, după numele soţului Durasova, o femeie grasă, blândă şi neobişnuit de tăcută. Mai veniră cu dânsul: tânărul bogătaş, chefliu şi pierde-vară Vasiuciok, cunoscut de tot oraşul sub numele acesta familiar, un om foarte plăcut în societate, fiindcă ştia să cânte, să declame şi să organizeze tablouri vivante, spectacole şi bazare filantropice, Jenny Reiter, o pianistă celebră, fostă colegă a prinţesei de la Institutul Smolnâi, precum şi cumnatul său, Nikolai Nikolaevici. Apoi soţul Annei i-a adus cu automobilul pe profesorul Speşnikov, un bărbat dezgustător de gras, cu obrazul ras, şi pe viceguvernatorul local, von Seek. Puţin mai târziu a venit generalul Anosov, cu o trăsură frumoasă de piaţă, însoţit de doi ofiţeri – colonelul de stat-major Ponomarev, îmbătrânit înainte de vreme, slab, cu aspectul omului bolnav de ficat, istovit de muncă de birou şi locotenentul Bahtinski, dintr-un regiment de husari de gardă, cunoscut în Petersburg drept cel mai bun dansator şi organizator de baluri.

Generalul Anosov, un bătrân gras, înalt, cu părul argintiu, a coborât greoi din trăsură, ţinându-se cu o mina de capră, iar cu cealaltă, de banca din spate. În stânga avea un cornet acustic, iar în dreapta, un baston cu vârf de cauciuc. Faţa lui era roşie, mare, grosolană, cu un nas cărnos şi cu expresia binevoitoare, solemnă şi puţin dispreţuitoare a ochilor mijiţi, străjuiţi de nişte pungi umflate, caracteristică oamenilor curajoşi şi simpli, care au trecut adesea prin primejdii de moarte. Cele două surori l-au recunoscut de departe, s-au grăbit spre trăsură şi mai în glumă, mai în serios l-au sprijinit de braţe.

— Parcă aş fi un arhiereu, a zis generalul cu o voce de bas, blândă şi puţin răguşită.

— Bunicule bun şi drag! a spus Vera, în glas cu o uşoara nuanţă de mustrare. În fiecare zi te-am aşteptat să vii, dar zadarnic.

— De când stă aici, în sud, bunicul a cam luat-o razna, a zis Anna, râzând. Ai fi putut să-ţi aminteşti de fină dumitale. Dar dumneata faci pe craiul şi ai uitat cu totul de existenţa noastră…

Generalul îşi descoperi capul majestuos, le sărută pe rând mâna celor două surori, apoi obrajii şi iar mâna.

— Fetelor… mai domol… nu mă ocărâţi, zicea el respirând greu după fiecare vorbă. Pe cuvânt de onoare… Nenorociţii ăia de doctoraşi mi-au scăldat toată vara reumatismele în nişte băi infecte care miroseau îngrozitor… Şi n-au vrut să-mi dea drumul. Sunteţi primii la care vin. Mă bucur foarte mult că vă văd… Cum o mai duceţi? Tu, Verocika… eşti o adevărată lady… Ai început să semeni foarte mult cu răposata maică-ta… Când mă chemi să-ţi botez un copil?

— Mă tem, bunicule, că niciodată…

— Nu deznădăjdui… Eşti tânăra… Roagă-te lui Dumnezeu… Iar tu, Annia, nu te-ai schimbat de loc… Şi la şaizeci de ani o să fii tot atât de zglobie şi de jucăuşă. Ia staţi să vi-i prezint pe domnii ofiţeri.

— Am avut de mult această cinste! zise colonelul Ponomarev, înclinându-se.

— Iar eu i-am fost prezentat prinţesei la Petersburg, spuse husarul.

— Atunci, Annia, să ţi-l prezint ţie pe locotenentul Bahtinski. Dansator şi scandalagiu, dar bun cavalerist. Să mergem, fetelor… Ce ne dai de mâncare, Verocika? După regimul de la băi am poftă de mâncare a unui sublocotenent.

Generalul Anosov fusese tovarăşul de luptă şi prietenul devotat al răposatului prinţ Mirza-Bulat-Tuganovski. După moartea prinţului, el revărsase întreaga sa prietenie şi dragoste asupra fiicelor acestuia. Le cunoştea de mici, iar Annei, mezină, îi fusese chiar naş. Pe atunci, ca şi acum, comanda marea fortăreaţă, aproape desfiinţată, din oraşul K. Şi venea zilnic în vizită la Tuganovski. Copiii îl adorau pentru răsfăţul şi darurile pe care le aducea, pentru lojile luate la circ şi la teatru şi pentru că se pricepea să se joace cu ei ca nimeni altul. Dar mai mult decât orice le încântaseră şi li se întipăriseră în minte povestirile lui despre campanii militare, bătălii şi viaţă de tabără, despre moarte, răni şi geruri cumplite, pe care le spunea fără grabă, cu un calm epic, povestiri simple şi sincere, istorisite între ceaiul de seară şi ora aceea nesuferită când copiii sunt trimişi la culcare.

Faţă de moravurile actuale, această rămăşiţă a trecutului apărea ca o figură uriaşă, neobişnuit de pitorească. În el se îmbinau acele trăsături simple, dar mişcătoare şi profunde, care se întâlneau chiar şi pe vremea lui mult mai des la soldaţii de rând, decât la ofiţeri. E vorba de acele trăsături pur ruseşti, ţărăneşti, care dau în totalitatea lor imaginea aceea înălţătoare ce făcea uneori din soldatul nostru – nu numai un ostaş de neînvins, dar şi un mare martir, aproape un sfânt: o trăsătură caracteristică, alcătuită dintr-o credinţă simplă, naivă, o concepţie senină, binevoitoare şi veselă despre viaţă, un curaj rece şi practic, smerenie în faţa morţii, milă pentru cel învins, neînchipuită răbdare şi o rezistenţă fizică şi morală uimitoare.

Începând cu războiul împotriva polonezilor, Anosov participase la toate campaniile, în afară de cea japoneză. Ar fi făcut-o fără şovăială şi pe aceasta, dar nu fusese chemat şi el se călăuzise totdeauna după preceptul măreţ prin modestia lui: „Nu te vâri nechemat în ghearele morţii”. În toată vremea serviciului său el nu numai că nu biciuise vreodată un soldat, dar nu-i dăduse nici măcar o palmă. O dată, în timpul răscoalei poloneze, a refuzat să-i împuşte pe prizonieri, cu toate că primise ordin personal de la comandantul regimentului. „Pe un spion, nu numai că aş pune să-l împuşte, a spus el, ci l-aş împuşca, dacă porunciţi, chiar eu cu mâna mea. Aceştia sunt însă prizonieri şi nu pot să-i omor.” Vorbise atât de simplu şi de respectuos, fără cea mai mică nuanţă de provocare sau poză, uitându-se cu o privire hotărâtă şi deschisă drept în ochii comandantului, încât în loc să fie împuşcat pentru nesupunere, a fost lăsat în pace.

În timpul războiului din 1877-79 şi-a câştigat foarte repede gradul de colonel, deşi nu avea prea multe studii, sau, după cum spunea chiar el, absolvise doar „academia urşilor”.

Trecuse Dunărea şi Balcanii, stătuse în tranşee la Şipca, luase parte la ultimul atac al Plevnei. Fusese rănit o dată grav, de patru ori mai uşor. Şi, în afară de aceasta, o schijă de grenadă îi pricinuise o serioasă contuzie la cap. Radeţki şi Skobelev îl cunoşteau personal şi-i purtau un respect deosebit. Skobelev spusese într-o zi despre el: „Cunosc un ofiţer mult mai viteaz decât mine – pe maiorul Anosov”.

Se întorsese din război aproape surd din pricina unei schije de grenadă, cu un picior beteag de la care i se amputaseră trei degete, degerate cu prilejul trecerii munţilor Balcani, şi cu un reumatism crâncen, contractat la Şipca. După doi ani de serviciu în timp de pace, au vrut să-l pună în retragere, dar Anosov s-a împotrivit, fiind sprijinit şi de comandantul ţinutului, un om de vază, care cunoştea personal purtarea lui curajoasă din timpul trecerii Dunării. Atunci, Petersburgul a hotărât să nu-l mâhnească pe viteazul colonel şi i-a acordat pe viaţă postul de comandant în oraşul K., funcţie mai mult onorifică decât necesară pentru apărarea statului.

În oraş era cunoscut ca un cal breaz, toţi râdeau îngăduitor de slăbiciunile, obiceiurile şi de felul său de a se îmbrăca. Nu purta niciodată sabie, purta o tunică de modă veche, pe cap avea un chipiu cu boruri mari şi cu cozoroc uriaş, în mâna dreaptă ţinea bastonul, în cea stângă, cornetul acustic şi umbla mereu însoţit de doi mopşi graşi, leneşi şi răguşiţi, care aveau totdeauna limba scoasă. Dacă în timpul plimbării lui obişnuite de dimineaţă întâlnea vreun cunoscut, trecătorii auzeau strigătele comandantului şi lătratul mopşilor de la o distanţă de câteva străzi.

Ca mulţi surzi, era un amator pasionat de operă şi uneori, în timpul vreunui duet duios, răsuna deodată în tot teatrul vocea lui energică de bas: „Al dracului de bine cânta!” în sală se auzeau râsete reţinute, dar generalul habar nu avea. În naivitatea lui, credea că-şi împărtăşise impresiile, în şoaptă, vecinului său.

În virtutea obligaţiilor sale de comandant al pieţei, vizita destul de des, însoţit de mopşii săi răguşiţi, închisoarea principală, unde se odihneau în chip foarte plăcut ofiţerii în stare de arest, jucând cărţi, bând ceai şi povestind anecdote. El îl întreba amănunţit pe fiecare: „Cum te cheamă? Cine te-a trimis aici? Pentru cât timp? Din ce cauză?” Uneori îl lăuda pe neaşteptate pe câte un ofiţer pentru o faptă îndrăzneaţă, deşi ilegală, iar alteori îl ocăra pe câte unul, tipind atât de tare de se auzea din stradă. Însă după ce se sătura de ţipat, întreba deodată fără nici o tranziţie, de unde i se aduce ofiţerului mâncarea şi cu cât o plăteşte. Se întâmpla ca vreun sublocotenent infractor, trimis să-şi ispăşească aici pedeapsa din cine ştie ce colţ pierdut, încât nu avea nici închisoare, să-i mărturisească sincer că din lipsă de bani se mulţumea cu mâncarea de la cazan. Atunci Anosov dădea ordin numaidecât să i se aducă sărmanului masa din propria lui bucătărie care se afla la o depărtare de cel mult două sute de paşi de închisoare.

Aici, în oraşul K., se împrietenise cu familia Tuganovski şi se ataşase atât de mult de copii, încât simţea necesitatea sufletească să-i vadă în fiecare seară. Dacă domnişoarele erau plecate întâmplător undeva, sau dacă obligaţiile de serviciu îl reţineau pe general, era tare trist şi nu-şi găsea locul în odăile mari din clădirea comenduirii. În fiecare vară îşi luă un concediu şi petrecea o lună la moşia familiei Tuganovski, Egorvskoe, care se afla la cincizeci de verste de oraşul K.

Într-un cuvânt, îşi revărsa toată duioşia şi afecţiunea asupra acestor copii, mai ales a fetelor. Cândva, fusese şi el însurat, dar trecuse atât de multă vreme de atunci, încât uitase şi el. Soţia lui fugise încă înainte de război cu un actor dintr-o trupă venită în turneu, cucerită de haină de catifea a acestuia şi de manşetele lui de dantelă. Generalul i-a trimis o pensie până la moartea ei, însă nu i-a mai îngăduit niciodată să-i treacă pragul, în ciuda scenelor ei de căinţă şi a scrisorilor lacrimogene. Copii nu avuseseră.