II

SOLDAŢII SE ÎNDREPTARĂ PE PLUtoane spre cazarmă şi terenul de instrucţie rămase pustiu.

Romaşov se opri o clipă, nehotărât, pe şosea. Nu era întâia dată, după un an şi jumătate de serviciu, când, cuprins de simţământul chinuitor al singurătăţii lui printre străini răuvoitor şi reci, se întreba cu nelinişte unde şi cum să-şi petreacă seara. Îl scârbea chiar numai gândul de a se întoarce acasă sau de a merge la cercul militar… La ora asta trebuie să fie gol… fără îndoiala că vreo câţiva ofiţeri inferiori beau bere, fumează şi joaca biliard pe o masă mica şi jerpelită, însoţind fiecare bilă de înjurături şi vorbe murdare, iar prin încăperi pluteşte mirosul acru de mâncare proastă de popota.

Ce plictiseală! … „Mă duc la gară, îşi zise Romaşov. Mi-e totuna!”

În sărăcăciosul târguşor evreiesc nu era nici un restaurant.

Cluburile, atât cel militar, cât şi cel civil, se găseau într-o jalnică stare de părăsire. De aceea gara era singurul lor unde locuitorii se întâlneau să mai tragă un chefuşor, să-şi mai piardă vremea, sau chiar să joace cărţi. Veneau şi doamnele acolo la ora când treceau trenurile, ceea ce aducea o mică distracţie în adânca monotonie a vieţii de provincie.

Romaşov mergea şi el cu plăcere la gara seara, când sosea expresul care se oprea aici pentru ultima oară, înainte de a trece graniţa în Prusia. Încerca o ciudată încântare când se uită tulburat cum se iveşte în goană de după o cotitură, năpustindu-se vijelios spre gara, trenul ăsta alcătuit numai din vreo cinci vagoane noi-nouţe şi strălucitoare, cu locomotiva ai cărei ochi de jar se făceau tot mai mari şi mai orbitori, aruncând înaintea lor pete luminoase pe sine. Când ţi se părea că-i gata să iasă în goană din staţie, se oprea năprasnic, şuierând şi duduind, „ca un uriaş, care-n fuga lui s-a agăţat de o stâncă”, gândea Romaşov. Din vagoanele luminate ca de sărbătoare, coborau doamne frumoase şi distinse, foarte elegante, cu pălării uimitoare şi rochii neobişnuit de luxoase… Coborau şi civili, îmbracaţi fără cusur, care vorbeau tare, franţuzeşte şi nemţeşte, cu aroganţa boierească şi mişcări fireşti, râzând cu îngăduinţă. Niciunul dintre ei nu-l băga vreodată în seamă pe Romaşov, nici măcar în treacăt. Dar el vedea într-înşii un crâmpei dintr-o lume de care nu te poţi apropia, o lume rafinată şi orbitoare, unde viaţa-i o neîncetata bucurie.

Treceau opt minute… Clopotul suna, locomotiva fluiera şi strălucitorul tren pleca din staţie. Luminile de la peron şi de la bufet se stingeau în graba… întunericul de toate zilele domnea din nou. Romaşov urmarea totdeauna cu uşoara şi visătoare melancolie micul felinar roşu care se legăna lin în spatele vagonului din urmă, mistuindu-se în noaptea neagră şi prefăcându-se treptat într-o scânteie ce abia se mai zărea… „Mă duc la gara”, îşi zise Romaşov. Aruncându-şi însa privirea asupra galoşilor lui, simţi că i se înroşesc obrajii de ruşine. Erau galoşi greoi şi înalţi de cauciuc – cum purtau toţi ofiţerii din regiment – plini până sus de noroi negru şi lipicios ca o cocă. Se uita apoi la mantaua lui scurtă până la genunchi, tot din pricina noroiului, iar pe deasupra şi zdrenţuita la poale, cu cheutorile unsuroase căscate… şi oftă! Săptămâna trecută, pe când se plimba prin faţa expresului, văzuse la uşa unui vagon de clasa întâi, o doamnă înalta, zveltă şi foarte frumoasă, îmbrăcată în negru. Era fără pălărie şi Romaşov avu timp să-i zărească în grabă, dar foarte desluşit, nasul subţire şi drept, buzele încântătoare, mici şi pline, părul negru, ondulat şi lucios, pieptănat cu cărare la mijloc, care cădea în bucle peste tâmple, acoperindu-i coada sprâncenelor şi urechile. La spatele ei se ivea un tânăr voinic, într-un surtuc de culoare deschisă, cu înfăţişarea semeaţa şi mustaţa în furculiţa ca a lui Wilhelm al II-lea, cu care şi semăna puţin. Doamna îl zări şi ea pe Romaşov, ba chiar i se păru că-l priveşte cu luare-aminte, aşa că, trecând prin faţa ei, sublocotenentul îşi zise după obicei: „Ochii necunoscutei se opriră cu plăcere asupra staturii zvelte a tânărului ofiţer”. Dar când, după zece paşi, întoarse capul să mai întâlnească o dată privirea frumoasei doamne, baga de seamă că atât ea, cât şi tovarăşul ei de călătorie râdeau cu pofta, uitându-se în urma lui. Atunci se văzu deodată ca într-o oglindă, cu o limpezime uimitoare, parcă l-ar fi privit un străin care i-ar fi cercetat galoşii, mantaua, faţa palidă, ochii miopi şi sfiala plină de stângăcie… Amintindu-şi frumoasa fraza pe care o ticluise cu o clipă mai înainte, se îmbujora dureros, chinuit de o ruşine usturătoare şi de neîndurat… şi chiar acum, pe când mergea singur în amurgul de primăvară, se înroşi iar de ruşine, gândindu-se la umilinţa din trecut.

— Nu, hotărât! Ce să mai caut la gară? murmură el cu amara deznădejde. Mă mai plimb un pic şi mă întorc acasă…

Era la începutul lui aprilie. Întunericul se lăsa pe nesimţite. Plopii din marginea şoselei, căsuţele albe şi joase cu acoperişuri de olane, aşezate de amândouă părţile drumului, cei câţiva trecători, toate se învăluiră în ceaţa, pierzându-şi treptat culoarea şi forma. Lucrurile se prefăcură în siluete negre fără relief, dar contururile lor se mai desprindeau minunat de limpede, în văzduhul întunecat. Spre apus, dincolo de oraş, zarea mai ardea în vâlvătaia asfinţitului. În craterul unui vulcan încins din care se revărsa lavă de aur parcă topit, se aruncau nori grei şi cenuşii, sclipind cu flăcări purpurii, galbene şi violete, iar deasupra vulcanului, se înalta ca o boltă de peruzea şi de smaragd cerul blând al serii de primăvară.

Umblând încet pe şosea, târându-şi anevoie picioarele încălţate cu galoşii uriaşi, Romaşov nu-şi lua o clipă ochii de la focul acesta uimitor. Totdeauna, încă din copilărie, i se părea că, dincolo de nori şi de zarea amurgului, vede altă viaţa, tainica şi luminoasă, ca şi cum acolo, departe, foarte departe, sub razele arzătoare ale unui soare nevăzut pământenilor, ar fi scânteiat un oraş de o frumuseţe strălucitoare, pe care nori străbătuţi de flăcări îl ascundeau ochilor. Străzile lui, poleite cu aur, luceau orbitor, cupole ciudate şi turnuri cu acoperişuri de purpură se înălţau spre ceruri, diamante sclipeau la ferestre şi steaguri în culori vii fâlfâiau prin văzduh… I se mai părea ca-n oraşul acela îndepărtat şi de basm trăiau oameni veseli, a căror viaţa era ca o muzică îmbătătoare, ba chiar melancolia şi tristeţea lor erau fermecătoarea şi gingaşe. Se plimbau prin pieţe largi, scăldate în lumină, prin grădini umbroase, printre flori şi fântâni cu jocuri de apă, ca nişte zei senini şi plini de o negrăită bucurie, care nu întâlneau nici o piedică în calea dorinţelor şi a fericirii lor şi nu ştiu ce-i tristeţea chinuitoare, nici ruşinea sau grijile…

Deodată, Romaşov îşi aminti de întâmplarea cu colonelul, de vorbele lui răstite şi grosolane şi de simţământul de jignire cumplită şi totodată copilăreasca care-l cuprinsese atunci în faţa soldaţilor. Mai mult decât orice îl durea că strigase cineva la el, întocmai cum striga şi el uneori la martorii aceştia tăcuţi ai ruşinii lui de astăzi… Vedea în asta ceva care ştergea deosebirile de grad, ceva care-i înjosea demnitatea de ofiţer şi, socotea el, chiar şi pe cea de om.

Îndată, ca şi cum ar fi fost un băieţandru – la drept vorbind, mai păstra multe apucături copilăreşti – începură să-i clocotească în minte gânduri de răzbunare, îndrăzneţe şi ameţitoare. „Astea-s fleacuri! Doar am toată viaţa înaintea mea!”

Îşi zicea el, şi, însufleţit de gândurile lui, păşea cu mai multă siguranţa şi răsufla mai adânc. „Uite, în ciuda tuturor, chiar de mâine dimineaţa mă pun pe învăţătură şi mă pregătesc să intru la Academia militară. Munca! Da, prin muncă poţi înfăptui tot ce doreşti… Trebuie numai să ai voinţa! Am să tocesc ca un nebun şi… spre mirarea tuturor, am să trec un examen strălucit… fără îndoiala, ca toţi au să spună: „Ei, şi adâncă de ce vă miraţi? Eram siguri de mai înainte c-o să reuşească… E un tânăr atât de vrednic, atât de fermecător şi de înzestrat!”„

Şi nemaipomenit de limpede, Romaşov se şi văzu savant ofiţer de stat-major, cu mare viitor… Numele lui e înscris pe tabloul de onoare al Academiei… Profesorii îi prevestesc o carieră excepţionala şi-i propun să rămână la Academie, dar el vrea mai bine să se întoarcă la regiment… Trebuie să-şi facă stagiul de comandant de companie şi tine neapărat să-l îndeplinească în fostul său regiment. Iată-l că se prezintă aici, elegant, îngăduitor, cu oarecare dispreţ şi o trufaşa politeţe, ca toţi ofiţerii de stat-major pe care-i văzuse la marile manevre de anul trecut şi la ridicările topografice. Se fereşte de societatea ofiţerilor. Grosolanele obiceiuri cazone, familiaritatea, jocul de cărţi, beţiile… nu, toate acestea nu-i mai sunt îngăduite! Nu uita nici o clipă că serviciul de aici nu-i decât o etapă a carierei lui, a drumului care-l duce spre glorie.

Încep manevrele… Se dă o mare bătălie între cele două tabere potrivnice… Colonelul Şulgovici nu înţelege ordinele, se încurca şi se frământa fără rost, hăituindu-i şi pe ceilalţi…

Până acum comandantul de corp de armata i-a şi trimis doua mustrări prin ofiţerii de legătură. „Hei, căpitane, scapă-mă din încurcătură! se întoarce el către Romaşov. Suntem doar vechi prieteni… îţi mai aminteşti – he! he! he! – cum ne mai ciorovăiam? Haide, te rog.” Are o înfăţişare stingherită şi linguşitoare. Atunci Romaşov, salutându-l reglementar, se pleacă uşor în şa şi-i răspunde demn şi rece: „îmi pare rău, domnule colonel! Datoria dumneavoastră este să conduceţi operaţiile regimentului… Datoria mea este să vă primesc ordinele şi să le execut.” Dar în răstimp, soseşte în galop un al treilea ofiţer de legătură al comandantului, care aduce colonelului o nouă mustrare…

Strălucitul ofiţer de stat-major Romaşov urca mereu alte trepte pe drumul gloriei… Iată c-a izbucnit o grevă a muncitorilor la o mare turnătorie. Compania lui Romaşov e trimisă în graba acolo… E noapte, cerul s-a înroşit de foc, mulţimea urla şi azvârle cu pietre… Un căpitan zvelt şi frumos înaintează în fruntea companiei lui… E Romaşov. „Fraţilor, declara el muncitorilor, pentru a treia şi cea din urmă oară, vă pun în vedere că voi trage”. Strigăte, fluierături, hohote de ras…

O piatră îl loveşte pe Romaşov în umăr, dar faţa-i bărbătească şi senină rămâne liniştita. Se întoarce spre soldaţi, ai căror ochi strălucesc de mânie că mult iubitul lor comandant a fost insultat. „Trageţi în plin! Companie… foc!”… O sută de împuşcături se contopesc într-una singură… Un urlet de groaza…

Zeci de morţi şi de răniţi se prăbuşesc… Ceilalţi fug în neorânduială, iar unii cad în genunchi, cerând îndurare. Greva a fost înăbuşită. Romaşov primeşte felicitările şefilor şi o decoraţie pentru neîntrecuta lui vitejie.

Pe urma vine războiul… Nu! … înainte de război, e mai bine ca Romaşov să înveţe întâi nemţeşte şi să plece în Germania ca spion militar. Ce curaj grozav! Singur, cu desăvârşire singur, numai cu paşaportul german în buzunar şi cu flaşneta în spinare – trebuie neapărat o flaşneta! – merge din oraş în oraş, învârte minerul flaşnetei, aduna pfenigi, face pe prostul şi-n acelaşi timp, fără ca nimeni să-l bănuiască, schiţează planuri de fortăreţe, depozite de muniţii, cazărmi şi tabere militare. E înconjurat de primejdii neîncetate… Guvernul ţării lui nu-l recunoaşte, e în afara legii. Dacă izbuteşte să culeagă informaţii de preţ, va fi răsplătită cu bani, va fi înaintat în grad şi va dobândi o situaţie socială şi mare faimă! … De nu, va fi împuscat fără judecată şi fără nici o formalitate, în zorii zilei, în vreun şanţ de fortăreaţă. Din compătimire, i-au propus să-i lege ochii cu o basma, dar el o azvârle cu mândrie la pământ: „Credeţi oare ca un adevărat ofiţer se teme să privească moartea în faţa?” Un colonel bătrân îi zice atunci mişcat: „Asculta, tinere, am şi eu un fiu de vârsta dumitale… Spune-ţi numai numele şi naţionalitatea şi-ţi vom schimba pedeapsa cu moartea, în puşcărie.” Romaşov îl opreşte însa cu o politeţe rece: „E în zadar, domnule colonel, vă mulţumesc! Faceţi-vă datoria.” Pe urmă, întorcându-se către plutonul de execuţie: „Soldaţi! rosteşte el cu glas hotărât şi, bineînţeles, pe nemţeşte, vă cer un serviciu de camarad! Ochiţi drept în inima!”

Un locotenent sentimental, stăpânindu-şi anevoie lacrimile, flutura o batistă albă. O salva…

Tabloul acesta închipuit i se arata aşa de viu şi de limpede, încât Romaşov care mergea cu paşi mari, grăbiţi şi gâfâia, se înfiora deodată cuprins de groaza şi încremeni locului cu pumnii strâns încleştaţi, iar inima-i bătea puternic… Dar îndată, îşi zâmbi în umbră cu o înfăţişare sfioasă şi vinovată, apoi, cu capul între umeri, îşi văzu de drum.

Curând însa visuri năvalnice puseră iar stăpânire pe el ca un puhoi nestăvilit. Un război sângeros şi înverşunat a izbucnit împotriva Austriei şi a Prusiei! Iată un uriaş câmp de bătălie, cadavre, şrapnele, sânge, moarte…

E bătălia hotărâtoare pentru soarta întregii campanii. Sosesc cele din urmă rezerve, iar din minut în minut se aştepta să se ivească în spatele inamicului o coloană rusă de încercuire. Armata trebuie să ţină piept cu orice preţ îngrozitorului atac al duşmanului. Cel mai cumplit foc, cele mai înverşunate sforţări ale inamicului se îndreaptă împotriva regimentului Kerenski. Soldaţii lupta ca nişte lei şi nici o clipă nu şi-au pierdut avântul, cu toate că rândurile lor se răresc mereu, sub ploaia de gloanţe duşmane. Clipa istorică! Să mai ţină un minut sau două şi a lor e victoria… Dar colonelul Şulgovici se zăpăceşte… E viteaz, fără îndoiala, nervii lui însa nu pot îndura aceasta grozăvie. Închide ochii, tremura şi se îngălbeneşte… Iată, a şi făcut un semn gornistului să sune retragerea… Soldatul a şi dus goarna la gura, dar tocmai atunci, de după un deal, se năpustesc în goană pe un cal arab, alb de spumă, colonelul Romaşov, şeful statului-major al diviziei: „Domnule colonel, nici un pas îndărăt! Aici se hotărăşte soarta Rusiei!”… Şulgovici se aprinde: „Colonele, aici comand numai eu! Eu singur răspund în faţa lui Dumnezeu şi a tarului! Gornist, retragerea!” Romaşov însa a şi apucat goarna din mâinile soldatului: „înainte, băieţi! Ţarul şi patria vă privesc! Ura-a!” Urlând înspăimântător, soldaţii se reped înainte că turbaţi, urmându-l pe Romaşov… Totul se învălmăşeşte şi se învălui în fum, prăbuşindu-se parcă într-o prăpastie. Rândurile duşmanului se clatină, dau îndărăt şi fug în neorânduială. În spatele duşmanului, pe dealurile îndepărtate, strălucesc acum baionetele coloanei de încercuire. „Ura, fraţilor, a noastră-i biruinţa! …”

Romaşov care acum nu mai mergea, ci alerga, dând din mâini cu însufleţire, se opri deodată venindu-şi anevoie în fire. I se părea că pe sub haine i se plimba o mina rece, de-a lungul spinării, braţelor şi picioarelor; simţea cum i se ridică părul măciucă, iar lacrimi de bucurie îi umezesc ochii.

Nici un băgase de seamă că ajunsese în dreptul locuinţei lui…

Trezindu-se din înflacaratele-i visuri, se uita cu mirare la poartă bine cunoscută care dădea în livada sărăcăcioasă şi la căsuţa albă din fundul ei.

— Ce prostii îţi mai trec uneori prin minte, şopti el ruşinat, virându-şi cu sfială capul între umeri.