III

ÎNTORS ACASĂ, ROMAŞOV SE TRÂNTI pe pat, fără să-şi mai scoată mantaua şi nici chiar sabia, rămânând multă vreme nemişcat, cu privirea neclintită şi pierdută în tavan. Îl durea capul şi spatele, iar sufletu-i era gol, ca şi cum niciodată n-ar fi avut vreun gând, vreo amintire, sau vreun sentiment… Nu simţea nici măcar minie sau plictiseala, ci numai o nepăsare adâncă şi întunecata.

La fereastră, trist şi duios, se stingea domol amurgul verzui de aprilie. În antreu, ordonanţa îşi făcea de lucru, zăngănind încet un obiect de metal.

„Ciudat, îşi zise Romaşov, am citit undeva ca omul nu poate să stea nici o clipă fără să gândească. Şi totuşi sunt culcat şi nu cuget la nimic. Să fie oare într-adevăr aşa? Nu… Deoarece m-am gândit că nu mă gândesc la nimic, înseamnă că tot s-a învârtit o rotiţa din creierul meu. Uite, acuma iar mă analizez, deci mă mai gândesc la ceva”…

Şi se împotmoli până într-atâta în gândurile acestea chinuitoare şi încurcate, încât deodată simţi un dezgust aproape fizic, de parcă sub craniu i s-ar fi întins o plasă de păianjen cenuşie şi murdară, din care nu putea să scape cu nici un chip. Ridicându-şi capul de pe pernă, striga:

— Gainan!

În antret se auzi cum cade şi se rostogoleşte ceva, pesemne burlanul de la samovar. Ordonanţa se repezi în odaie, deschizând uşa atât de iute şi de zgomotos ca şi cum l-ar fi urmărit cineva.

— Ordonaţi! strigă el speriat.

— N-a venit nimeni din partea locotenentului Nikolaev?

— Nu, să trăiţi! strigă iar Gainan.

Între ofiţer şi ordonanţa se stabiliseră încă de mult raporturi de încredere, simple şi chiar oarecum afectuoase şi familiare. Dar când era vorba de vreuna din formulele reglementare ca: „am înţeles”, „ordonaţi”, „da, să trăiţi”, „nu ştiu, să trăiţi”… Gainan le rostea maşinal, cu glasul sugrumat cu care soldaţii răspund în front ofiţerilor. Era un obicei nesăbuit care se înrădăcinase adânc în el chiar din primele zile ale recrutării lui şi, după cum se arată, avea să-i rămână pe toată viaţa.

Gainan era ceremis de felul lui şi de religie pagina, ceea ce-l măgulea mult pe Romaşov, Dumnezeu ştie de ce. La regiment, ofiţerii tineri răspândiseră jocul copilăresc şi caraghios de a-şi învăţa ordonanţele să răspundă la tot felul de lucruri ciudate şi neobişnuite. Vetkin, de pildă, când veneau la el camarazii, îşi întreba totdeauna ordonanţa, un moldovean: „Ia spune, Buzescule, mai avem noi şampanie în pivniţa? Iar Buzescu răspundea fără să crâcnească: „Nu mai avem de loc, să trăiţi, că aţi binevoit să beţi aseară cea din urmă duzină”.

Alt ofiţer, sublocotenentul Epifanov, făcea haz, punând ordonanţei lui întrebări încurcate pe care nici el pesemne nu le înţelegea. „Ce părere ai, camarade, despre restaurarea principiilor monarhice în Franţa de astăzi?” şi ordonanţa răspundea fără să clipească măcar: „Taman aşa, să trăiţi, o să iasă tare bine”. Locotenentul Bobetinski îl învăţase catehismul pe ordonanţa lui, care răspundea fără a şovai la întrebările cele mai ciudate, cu totul rupte de viaţa adevărată: „Care-i în al treilea rând însemnătatea acestui lucru?” „în al treilea rând, lucrul acesta n-are nici o însemnătate.” Sau: „Ce părere are sfânta biserică despre faptul ăsta?” „Sfânta biserică nu pomeneşte nimic despre faptul ăsta.” Ordonanţa aceluiaşi ofiţer declama cu gesturi tragice şi nesăbuite monologul călugărului Pimen din Boris Godunov. De asemenea, mai era răspândit obiceiul de a sili ordonanţele să vorbească franţuzeşte: „Bonjour, mousie”… „Bonne nuit, mousie”… „Voulez-vous du the, mousie?” ¹ şi câte şi mai câte. Toate născocirile acestea erau un fel de leac împotriva plictiselii, o distracţie în viaţa aceasta fără orizont şi avea la baza lipsa oricăror alte interese, în afara celor legate de serviciu.

Romaşov vorbea adesea cu Gainan despre idolii lui, despre care, de altfel, chiar ceremisul avea noţiuni foarte greu de înţeles şi nedesluşite, dar mai ales despre chipul într-adevăr ciudat în care ordonanţa depusese jurământul de credinţa pentru patrie şi tron. În timp ce formulele de jurământ erau citite ortodocşilor de un preot, evreilor de un rabin, catolicilor de un preot polonez, iar protestanţilor, în lipsa unui pastor, de către căpitanul Ditz şi mahomedanilor, de locotenentul Bek-Agamalov – cu Gainan lucrurile se petrecuseră într-un fel cu totul deosebit. Aghiotantul regimentului întinsese pe rând, atât lui cât şi altor doi compatrioţi şi coreligionari de-ai săi câte o bucată de pâine presărată cu sare şi înfipta în vârful săbiei. Toţi trei, fără s-atingă pâinea cu mâna, o apucaseră cu gura, mâncând-o pe loc. Pe cât se pare, înţelesul simbolic al ceremoniei era următorul: „Acuma, după ce am mâncat pâine şi sare în slujba noului stăpân, să fiu pedepsit prin fier, dacă nu voi fi credincios”. Gainan era se vede mândru de ceremonialul acesta neobişnuit şi-i făcea plăcere să şi-l amintească. Dar, cum de fiecare dată, adăuga mereu noi amănunte, ajunsese până la urmă un fel de basm fantastic, uluitor şi cu adevărat caraghios care-l înveselea mult pe Romaşov şi pe sublocotenenţii care veneau la el.

Şi de data aceasta, Gainan credea că locotenentul va începe, ca de obicei, să-i vorbească despre idoli şi despre jurământ şi aştepta, zâmbind cu şiretenia. Dar Romaşov zise cu glas moale:

— Bine… poţi pleca…

— Pregătim tunica cel nou, dom’ sublocotenent? întreba, grijuliu, Gainan.

Romaşov tăcea, şovăind. Ar fi vrut să spună, da… apoi, nu, pe urmă iar da. Oftă adânc şi de mai multe ori în şir, ca un copil şi răspunse abătut:

— Nu, Gainan… Nu-i nevoie… Îi mai las în plata Domnului… Pune samovarul şi pe urmă da fuga la popotă şi adu-mi masa de seara.

„Înadins n-am să mă duc asta zi… gândi el cu un fel de îndărătnicie şovăitoare. Nu se poate să plictiseşti oamenii în fiecare zi… De altfel, mi se pare că nici ei nu se prea bucură de venirea mea.”

Credea că hotărârea lui era nestrămutată, dar undeva în adâncurile tăinuite ale sufletului îşi făcea loc aproape inconştient siguranţa, de care abia-şi dădea seama, ca şi astă seară ca şi în ajun, ca în mai toate serile de aproape trei luni încoace, se va duce totuşi la Nikolaevi. În fiecare seară, plecând de la ei către miezul nopţii, ruşinat şi mânios de lipsa lui de voinţa, jura să nu mai dea pe la ei o săptămână sau două, ba chiar să nu mai meargă deloc pe acolo. Tot drumul şi până când se culca şi adormea, credea c-o să-şi poată ţine cu uşurinţa cuvântul… Noaptea însa trecea, venea o zi noua, nesfârşită, plicticoasă şi se simţea iar atras de casa aceea curata şi luminoasă, de odăile plăcute şi primitoare, de oamenii aceia liniştiţi şi veseli, dar mai ales de farmecul dulce al frumuseţii, al gingăşiei şi al cochetăriei feminine…

Romaşov se ridica pe pat. Afară se întuneca, totuşi mai putea desluşi destul de bine toată odaia. Ah, cum i se mai urâse să tot vadă în fiecare zi mereu aceleaşi câteva lucruri sărăcăcioase care-i alcătuiau „mobilierul”: pe o măsuţă de scris o lampă cu abajur trandafiriu, în formă de lalea, lângă un deşteptător rotund cu tic-tacul grăbit şi o călimară în chip de mops; la perete, de-a lungul patului, un covor de lină reprezentând un tigru şi un negru călare, înarmat cu o suliţa; într-un colţ, o poliţa cam şubreda cu cărţi, iar în alt colţ, silueta fantastică a unei cutii de violoncel; deasupra singurei ferestre atârna un stor de paie făcut sul, iar lângă uşa, un cearceaf care acoperea cuierul de haine. La fiecare ofiţer şi la fiecare subofiţer neînsurat, găseai exact aceleaşi lucruri, afară de violoncel, fireşte, pe care Romaşov îl luase de la orchestra regimentului, unde nimeni n-avea nevoie de el. Dar încă de anul trecut, înainte să fi învăţat măcar gama, părăsise atât violoncelul, cât şi muzica.

Cu un an şi ceva în urmă, Romaşov, proaspăt ieşit din şcoala militară, ajunsese posesorul fericit şi mândru al acestor lucruri obişnuite. Să ai locuinţa ta, chiar mobilele tale, putinţa de-a cumpăra, de-a alege, aşezându-le după gustul tău, toate încântaseră sufletul unui băieţandru de douăzeci de ani, care mai sta ieri în bancă şi mergea încolonat la sala de mese împreuna cu colegii lui. Ce de speranţe, ce de planuri nu-şi făcuse pe vremea când cumpăra aceste păcătoase „obiecte de lux”! … şi ce program aspru de viaţa nu-şi întocmise el atunci!

În primii doi ani, avea să studieze temeinic literatura clasică şi să înveţe metodic franceza şi germana, cât şi muzica. În anul următor, ar fi început pregătirea pentru Academie. Trebuia să fie la curent cu viaţa de toate zilele, cu literatură şi cu ştiinţa, aşa că se abonase la un ziar şi la o revistă lunară foarte răspândit. Pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele, cumpărase Psihologia de Wundt, Fiziologia de Lewis şi Ajută-te singur de Smiles.

Dar vai! cărţile acestea zac de nouă luni pe poliţa, iar Gainan uita să le mai şteargă de colb, ziarele stau sub masă de scris, cu banderola nedesfăcută, revista nu i se mai trimite că n-a reînnoit abonamentul pe semestrul următor, iar sublocotenentul Romaşov bea votca la cercul militar, are o legătură veche, murdară şi plictisitoare cu soţia unui ofiţer care-şi înşală soţul gelos şi ofticos, joacă cărţi şi se simte tot mai dezgustat de serviciu, de camarazi şi chiar de viaţa lui…

— Iertaţi, să trăiţi! … striga ordonanţa, dând buzna pe neaşteptate în odaie, dar îndată urmă cu glas prietenos şi blând:

Am uitat spunem că ai primit scrisoare de la coniţa Peterson… Ai adus ordonanţa şi ai cerut răspuns!

Încruntându-se, Romaşov, rupse plicul lung, trandafiriu, pe marginea căruia zbura un porumbel cu o scrisoare în cioc.

— Aprinde lampa, Gainan! porunci el.

„Scumpul, dragul şi mustăciosul meu Jorjik, citi Romaşov scrisul cunoscut, cu rândurile ce se lăsau neîngrijit în jos.

N-ai mai fost la noi de o săptămână întreaga şi mi-e aşa dor de tine, c-am plâns ieri toată noaptea. Dacă vrei să-ţi râzi de mine, să ştii că nu voi putea îndura trădarea aceasta. O singură înghiţitura din sticluţa cu morfina şi voi înceta pe vecie să mai sufăr, iar pe tine te va mustra conştiinţa. Vino neapărat diseară la şapte şi jumătate. El n-are să fie acasă, va fi dus la exerciţiile practice şi eu am să te sărut tare, tare, tare cât pot de tare. Aşa că, vino. Te sărut de un miliard de ori. Toată a ta, Raisa.

P. S.

Iubito, mai ştii salcia plângătoare, Ce-şi oglindeşte-n Rin plecatu-i ram Tu-mi dădeai sărutări arzătoare Şi fericirea-n doi o împărţeam.

P. P. S. Trebuie neapărat, neapărat să vii la serată de sâmbăta viitoare. Te invit dinainte la cadrilul al treilea. După consideraţie!!!!!

R. P.”

În sfârşit, jos de tot, pe pagină a patra, era scris într-un chenar frumos:

Aici am depus o sărutare…

Scrisoarea mirosea a liliac persan, parfumul binecunoscut din care câteva picături se uscaseră pe hârtie, întinzându-se ca nişte pete galbene sub care literele îşi pierduseră forma. Parfumul ăsta dulceag, tonul de ieftina cochetărie al scrisorii şi chipul ce i se arată deodată – cap mic, păr roşu şi faţa sulemenita – treziră pe loc în sufletul lui Romaşov un dezgust de neînvins. Cu o plăcere furioasă, rupse scrisoarea în două, o împături, apoi o rupse în patru şi tot aşa mereu, în bucăţele din ce în ce mai mici.

Până la urmă, când erau prea mici să le distrugi, le aruncă sub masă, scrâşnind din dinţi. Dar şi-n clipa aceea nu-şi uită obiceiul de a declama, vorbind de el la persoana a treia, în cuvinte bine alese: „Şi izbucni într-un râs amar şi dispreţuitor.”

În acelaşi timp, îşi dădu seama că se va duce cu siguranţa la Nikolaevi. „Va fi însa pentru cea din urmă oară… cu adevărat cea din urmă oară”, încerca el să se amăgească singur şi îndată se simţi voios şi liniştit:

— Gainan, dă-mi hainele să mă-mbrac!

Se spală în grabă, îşi puse tunica cea nouă, parfumându-şi apoi batistă curată cu apa de colonie. Chiar în clipa când se pregătea să iasă, Gainan îl opri pe negândite:

— Trăiţi dom’ sublocotenent! zise ceremisul cu glas neobişnuit de blând şi de rugător, începând deodată să ţopăie pe loc.

Totdeauna se fâţâia aşa când era tulburat sau stingherit: scotea înainte când un genunchi, când celălalt, dădea din umeri, întindea gâtul şi-l trăgea înapoi, lăsându-şi braţele în jos şi mişcându-şi nervos degetele.

— Ei, ce mai vrei?

— Dom’ sublocotenent, nu supăraţi, vrem rugam foarte mult. Da la mine domnul alb.

— Ce? Care domn alb?

— Care ai poruncit aruncam pe el. Uite, colo…

Şi arată cu degetul pe podea după soba, un bust al lui Puşkin, pe care Romaşov îl cumpărase cândva de la un vânzător ambulant. În ciuda inscripţiei, bustul, grosolan lucrat şi murdărit tot de muşte, nu reprezenta, fie zis în treacăt, pe marele poet rus, ci vreun bătrân misit evreu. Ofiţerul nu-l mai putea vedea în ochi şi, într-adevăr, îi ordonase cu câteva zile în urma să-l arunce…

— Ce vrei să faci cu el? întreba rizând sublocotenentul.

Poftim, ia-ţi-l. Îmi pare bine că-ţi face plăcere… Mie tot nu-mi trebuie! Dar ce nevoie ai de el?

Gainan tăcea, lăsându-se când pe un picior, când pe celălalt.

— Bine, lasă! zise Romaşov. Dar ştii măcar cine-i asta?

Gainan zâmbi blând şi tulburat, începând să ţopăie şi mai tare.

— Nu ştii… Şi-şi şterse buzele cu mâneca.

— Dacă nu ştii, să-ţi spun eu! Asta-i Puşkin… Alexandr Sergheevici Puşkin. Ai înţeles? Hai, spune după mine:

Alexandr Sergheevici…

— Besiev, repeta hotărât Gainan.

— Besiev? Ei, fie şi Besiev! se învoi Romaşov. Am plecat…

Dacă vine cineva de la Petersoni, să spui că sublocotenentul a ieşit, dar că nu ştii unde s-a dus… Ai înţeles? Dacă se întâmpla ceva în legătura cu serviciul, să vii fuga după mine la locotenentul Nikolaev! Rămâi cu bine! Ada de la popota masa mea de astă-seară şi poţi s-o mănânci.

Îl bătu prieteneşte pe umăr şi ceremisul îi răspunse numai cu un zâmbet larg, vesel şi cald.