XXII.

APROPIINDU-SE DE CASĂ, ROMAŞOV văzu cu mirare o lumină nedesluşita ce licărea la fereastra odăii lui, prin întunericul cald al nopţii de vară. „Oare ce să fie? îşi zise el cu nelinişte şi, fără voie, grăbi pasul. Poate că s-au întors martorii mei să-mi anunţe condiţiile duelului”. În antret, se izbi de Gainan pe care nu-l zărise, tresări şi strigă, supărat:

— Ei, la dracu! Tu eşti, Gainan? Cine-i la mine?

Cu toată întunecimea, înţelese că Gainan ţopăie pe loc, după obiceiul lui.

— Acolo venit o coniţă… Aşteaptă!

Romaşov deschise uşa. Gazul din lampă se isprăvise ce mult şi, înainte de a se stinge, flacăra se mai înteţea din când în când, apoi iar se lăsa în jos, sfârâind şi fumegând.

În lumina slabă, zări o siluetă de femeie care stă nemişcată pe pat.

— Şurocika! zise Romaşov cu răsuflarea tăiată şi se apropie de pat cu băgare de seamă. Şurocika, dumneata eşti?

— Mai încet… stai jos! şopti ea repede. Stinge lumina!

El suflă în lampă. Sfioasa flacără albastră se mistui, iar în odaie se făcu deodată întuneric şi linişte. Se desluşea limpede tic-tacul puternic şi grăbit al deşteptătorului de pe masă, pe care nu-l auziseră până atunci.

Romaşov se aşeză lângă Alexandra Petrovna, cu spatele încovoiat şi fără să se uite la ea. Un sentiment ciudat de frică şi de tulburare îi oprea bătăile inimii şi-l împiedica să vorbească.

— Ce-i alături, dincolo de peretele ăsta? întrebă Şurocika. Se aude ce se întâmplă aici?

— Nu, odaia-i goală… mobile vechi… proprietarul meu e tâmplar. Putem vorbi tare!

Totuşi, amândoi urmară tot încet, iar şoapta aceasta întretăiată şi tainică, în bezna grea, trăda teama şi tulburarea lor.

Şedeau aproape lipiţi unul de altul. Lui Romaşov îi zvâcnea sângele în tâmple, cu bătăi înăbuşite.

— De ce, de ce-ai făcut asta? începu deodată încetişor Şurocika, dar cu pătimaşă imputare în glas, şi-i puse mâna pe genunchi.

Prin haine, Romaşov simţi căldura ei vie şi nervoasă; răsuflă adânc şi închise ochii pe jumătate. Întunericul nu i se păru mai adânc, pe dinaintea lui însă plutiră cercuri negre, înconjurate de o lumină albastră, aidoma unor lacuri de basm.

— Adu-ţi aminte că doar te rugasem să te stăpâneşti în faţa lui. Nu, nu-ţi fac imputări… Nu i-ai căutat ceartă cu dinadinsul. Ştiu! Dar în momentul când s-a trezit în dumneata fiară sălbatică, trebuia cel puţin să te gândeşti la mine, fie numai o clipă, şi să te înfrânezi. Nu m-ai iubit niciodată!

— Te iubesc! şopti Romaşov şi, cu degete tremurătoare, îi luă sfios mina.

Şurocika şi-o trase abia după câtva timp, încet, încet, ca şi cum i-ar fi părut rău şi s-ar fi temut să nu-l jignească.

— Da, ştiu că nici dumneata, nici el n-aţi rostit numele meu, dar cavalerismul vostru a fost zadarnic, fiindcă toată lumea bârfeşte în oraş.

— Iartă-mă, nu mai eram stăpân pe mine… mă orbea gelozia, rosti anevoie Romaşov.

Ea râse scurt şi cu amară batjocură:

— Gelozia? Crezi oare că, după încăierarea voastră, bărbatu-meu a fost atât de generos încât să renunţe la plăcerea de a-mi istorisi de unde veneai atunci la cerc? Mi-a vorbit şi despre Nazanski.

— Iartă-mă! repetă Romaşov. N-am făcut nimic rău acolo… iartă-mă!

Deodată, ea ridică glasul şi zise hotărât şi aspru:

— Ascultă, Gheorghi Alexeevici! Fiecare clipă e preţioasă pentru mine… Şi aşa, te-am aşteptat aproape un ceas. De aceea, să vorbim scurt şi numai despre ce ne interesează: …

Ştii ce-i Volodea pentru mine! Nu-l iubesc, dar mi-am înmormântat într-însul o parte din suflet. Am mai multă ambiţie decât el! A căzut de două ori la examenul de admitere ia Academie, şi am fost mai jignită şi mai amărâta decât el. Gândul ăsta cu statul-major e pe de-a-ntregul al meu, numai al meu. L-am stimulat din răsputeri, l-am îmboldit, am învăţat împreună cu el, i-am aţiţat mândria şi l-am îmbărbătat când se descuraja… Pe scurt, iată opera mea scumpă care mă priveşte mai mult decât crezi. Nu pot să-mi smulg din inimă gândul ăsta. Orice-ar fi, va intra la Academie.

Romaşov sta cu capul plecat şi bărbia în palme. Deodată, Şurocika îi mângâie încetişor părul. Cu tristă nedumerire, el întrebă:

— Şi ce pot să fac?

Ea-l îmbrăţişă şi-i trase cu duioşie capul pe pieptul ci. Nu purta corset. Tulburat, Romaşov simţi pe obraz apropierea trupului mlădios cald, şi voluptos.

Când vorbea, răsuflarea ei întretăiata îi atingea uşor părul.

— Îţi adunci aminte… seara de la picnic! Ţi-am spus atunci tot adevărul! Nu-l iubesc! … Dar gândeşte şi tu: trei ani, trei ani de speranţe, de visuri, de planuri şi de muncă înverşunată şi nesuferită. Doar ştii bine că urăsc de moarte lumea ofiţerilor, atât de meschină şi de ticăloasă. Vreau să fiu totdeauna bine îmbrăcată, frumoasă şi elegantă, vreau consideraţie, putere, vreau ca toţi să mi se închine! Şi, fără veste, izbucneşte o ceartă nesăbuită la beţie, un scandal între ofiţeri şi totul s-a sfârşit, s-a spulberat! O, dar e îngrozitor… N-am fost niciodată mamă, totuşi îmi închipui sentimentele ei… Uite, am un copil iubit şi alintat, în el mi-am pus toată nădejdea, toată grijă, lacrimile şi nopţile nedormite… şi, pe neaşteptate, o nerozie, o întâmplare cumplită şi fatală: copilul meu se joacă la fereastră, dădaca priveşte în altă parte şi el cade jos pe pietre. Da, dragul meu, numai cu nădejdea asta de mamă pot compara suferinţa şi ura mea! Dar nu te învinovăţesc…

Romaşov şedea îndoit, într-o poziţie nepotrivită şi se temea să n-o stingherească. Ar fi rămas însă bucuros ceasuri întregi astfel, fericit s-audă, într-o ciudată şi înăbuşitoare beţie, bătăile grăbite şi precise ale inimii ei micuţe.

— M-asculţi? întrebă ea, plecându-se spre el.

— Da… da… vorbeşte… Dacă-i cu putinţă, fac tot ce vrei…

— Nu, nu. Ascultă-mă până la capăt. Dacă-l ucizi sau dacă nu-i admis la examen – totul se va sfârşi! Chiar în ziua când voi afla, îl las şi plec oriunde: la Petersburg, la Odessa, la Kiev… Să nu crezi că-i o frază de roman foileton. Nu vreau să te sperii cu efecte ieftine. Ştiu însă că-s tânără, deşteaptă şi instruită. Nu-s frumoasă, dar voi şti să fiu mai atrăgătoare decât multe din frumuseţile care, la balurile publice, primesc drept premii tăvi de alpaca sau deşteptătoare cu muzicuţă, îmi voi râde de mine însămi, voi arde însă cel puţin o clipă că un foc strălucitor de artificii.

Romaşov se uită afară. Ochii lui, obişnuiţi acum cu întunericul, desluşeau conturul nehotărât al ramei ferestrei.

— Nu vorbi aşa… nu trebuie… mă doare! făcu el mâhnit. Vrei să refuz mâine să mă bat, să-i cer scuze? Asta vrei?

Ea tăcu un timp. Deşteptătorul umplea cu tic-tacul sau metalic şi monoton tăcerea ungherelor întunecoase din odaie.

În sfârşit, cu glas abia desluşit, şopti ca dusă pe gânduri:

— Ştiam bine c-ai să mi-o propui!

El ridică fruntea şi, cu toate că ea-l ţinea după gât cu braţul, se îndrepta din spate.

— Nu mă tem! zise el tare, cu voce înăbuşită.

— Nu, nu, nu, reluă ea într-o şoaptă rugătoare, fierbinte şi grăbită, nu m-ai înţeles! Vino mai aproape de mine ca înainte… Vino! …

Îşi încolăci amândouă braţele de gâtul lui şi-i murmură în timp ce părul subţire şi răsuflarea caldă îi mângâiau faţa.

— Nu m-ai înţeles! M-am gândit la cu totul altceva… Dar mi-e ruşine de tine. Eşti atât de curat şi de bun, că mă sfiesc să-ţi vorbesc despre toate acestea. Eu fac prea multe socoteli… sunt aşa de rea…

— Nu, spune tot! Te iubesc! …

— Atunci, ascultă! bolborosi ea… şi Romaşov mai mult îi ghici cuvintele decât le auzi. Dacă refuzi să te baţi, cita ruşine şi suferinţă vor cădea asupra ta! Nu, nu, nu asta voiam să-ţi spun… O, Dumnezeule, nu vreau să te mint în clipa aceasta. Dragul meu, de mult le-am chibzuit şi le-am cântărit pe toate. Să presupunem că refuzi să te baţi… Bărbatul meu e reabilitat! Dar, înţelege-mă bine, într-un duel care se isprăveşte cu împăcare rămâne totdeauna ceva… cum să spun… hai să zicem îndoielnic! Ceva care stârneşte neînţelegeri şi dezamăgire… Mă-nţelegi? întreba ea cu tristă duioşie, sărutându-l sfioasă pe păr.

— Da, şi atunci?

— În cazul ăsta-i aproape sigur că bărbatul meu n-ar mai fi lăsat să se prezinte la examen. Reputaţia unui ofiţer de stat-major nu trebuie să aibă nici cea mai mică pată. Dacă însă vă bateţi, duelul are în el ceva cu adevărat eroic, ceva puternic… Se iartă multe, foarte multe oamenilor care înfruntă cu demnitate un glonte. Mai târziu… după duel… vei putea să-i ceri scuze dacă vrei… dar asta-i treaba ta…

Strâns îmbrăţişaţi, obraz lingă obraz, şi auzindu-şi răsuflarea, şuşoteau ca doi conspiratori. Romaşov simţea însă cum între ei se furişează ceva nevăzut, ceva tainic, murdar şi respingător, care-i îngheţa sufletul. Vru iar să se desprindă din braţele ei, dar ea nu-l lăsa. Căutând să-şi ascundă nedesluşita enervare, el îi zise rece:

— Pentru Dumnezeu, fii mai limpede, îţi făgăduiesc orice.

Atunci ea începu să-i vorbească stăruitor, chiar lângă gură, iar cuvintele ei parcă erau sărutări grăbite şi tremurătoare:

— Trebuie neapărat ca mâine să vă bateţi. Dar niciunul să nu fie rănit… O, înţelege, înţelege-mă… şi nu mă osândi. Sunt cea dintâi care dispreţuiesc fricoşii. Sunt femeie. Fă-o insă pentru mine, Gheorghi. Nu, nu mă întreba nimic, soţul meu ştie! Am pus la cale tot, tot…

Trăgându-şi hotărât capul, Romaşov izbuti să se desfacă din braţele ei atât de moi şi de puternice. Se ridică de pe pat şi zise cu tărie:

— Bine, fie şi aşa… Primesc!

Se sculă şi ea. Pe întuneric, Romaşov ghicea, fără să vadă, simţea după mişcările ei că-şi îndreaptă părul în grabă.

— Pleci? întrebă el.

— Adio! oftă ea slab. Sărută-mă pentru cea din urmă oară…

Inima lui tresări de milă şi de iubire. Dibuind cu mâinile prin umbră, îi găsi capul şi-i sărută ochii şi obrajii scăldaţi în lacrimi calde, tăcute şi se înduioşă tulburat.

— Iubita mea… nu plânge… Saşa… iubita mea… repeta el, plin de compătimire şi de dragoste.

Deodată, ea-i înlănţui gâtul cu braţele, se lipi toată de el cu patimă şi, fără să-şi desprindă buzele fierbinţi de gura lui, şopti întretăiat, tremurând:

— Nu pot să te părăsesc aşa… N-o să ne mai vedem… să nu ne mai temem de nimic… O vreau, o vreau. Măcar o singură dată… să gustăm fericirea… Iubitul meu, vino lângă mine, vino…

Un vârtej puternic îi luă cu sine, împreună cu toată odaia şi lumea întreagă, iar amândoi fură cuprinşi de un delir arzător şi dumnezeiesc. O clipă, în mijlocul pernei albe, Romaşov zări ca-n basme ochii Şurocikăi strălucind de o fericire deplină, şi-şi lipi cu lăcomie gura de buzele ei…

— Pot să te însoţesc? întrebă el, ieşind cu Şurocika în uşa ce dă în curte.

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie, iubitule! … Să nu faci asta! Şi aşa, nu ştiu cât am rămas la tine. Cât e ceasul?

— Nu ştiu, n-am ceas… Nu-mi dau seama!

Ea întârzia să plece şi stă în picioare, rezemată de uşă. Pământul şi frunzele umpleau văzduhul cu mireasma uscată şi ameţitoare a nopţii călduroase de vară. Era întuneric, totuşi, ca şi odinioară în dumbravă, Romaşov vedea cum obrazul Şurocikăi răspândeşte o ciudată lumină albă, ca faţa unei statui de marmură.

— Haide, adio, iubitul meu! zise ea cu glas obosit. Adio…

Se sărutară, dar buzele-i erau acuma reci şi străine. Cu mers grăbit, se îndreptă spre poartă şi se mistui în beznă adâncă…

Romaşov rămase în prag şi ascultă cum scârţâie portiţa şi cum se pierd în depărtare paşii ei uşori. Atunci se întoarse în odaie.

O puternică, dar plăcută oboseală îl copleşi deodată. Doborât de somn, abia apucă să se dezbrace… Adormi numaidecât în mirosul uşor şi voluptos pe care 1 răspândea perna, mirosul părului Şurocikăi, al parfumului şi al trupului ei tânăr.