XXI.

CA DE OBICEI, NAZANSKI ERA acasă. De abia se trezise dintr-un somn greu după beţie şi stă în pat, numai în cămaşă de noapte şi cu mâinile sub cap. Avea ochii tulburi, obosiţi şi nepăsători, iar obrazu-i mai păstra expresia adormită când Romaşov, plecându-se peste el, îi zise cu glas nesigur şi tulburat:

— Bună ziua, Vasâli Nilâci, nu te supăr?

— Bună ziua! răspunse răguşit şi slab Nazanski. Ce mai nou? Ia loc!

Îi întinse mâna fierbinte şi umedă, dar nu se uită la el ca la un camarad iubit căruia-i purta interes, ci ca la o arătare obişnuită dintr-un vis îndepărtat şi trist.

— Nu te simţi bine? întrebă cu sfială Romaşov, aşezându-se la picioarele patului. Atunci nu vreu să te supăr… Mă duc!

Nazanski ridică puţin capul de pe pernă şi, încreţindu-şi faţa, se strădui să-l privească.

— Nu… Aşteaptă… Ah, ce tare mă doare capul! Ascultă, Gheorghi Alexeevici… ţi s-a întâmplat ceva… ceva neobişnuit! Stai oleacă – nu pot să-mi adun gândurile… Ce-i cu dumneata?

Romaşov se uită la el cu o compătimire mută. Chipul lui Nazanski se schimbase ciudat de când cei doi ofiţeri nu se mai văzuseră. Ochii cu cearcăne negre erau adânciţi în fundul capului, tâmplele se îngălbeniseră, iar obrajii cu pielea murdară şi zbârcită îi atârnau, scofâlciţi şi acoperiţi cu fire de barba rare şi creţe.

— Nimic deosebit, voiam numai să te văd, răspunse firesc Romaşov. Ştii că mâine mă bat în duel cu Nikolaev… Mi-e silă să mă întorc acasă… Ei, dar nu-i nimic. La revedere! înţelegi, simţeam nevoia să schimb o vorbă cu cineva… Mi-e inima grea.

Nazanski închise ochii şi faţa i se strâmba dureros. Se vedea că, într-o mare încordare a voinţei, se străduia să-şi vină în fire. Când deschise iar ochii, o licărire de înţelegere plină de căldură lucea în ei.

— Nu, aşteaptă! … Uite ce-o să facem! Nazanski se întoarse cu greu pe o coastă şi se rezemă în cot. Ia de colo din dulăpior… Ştii… nu, nu vreau mere… Sunt bomboane de mentă… Mulţumesc, dragul meu! Uite ce-o să facem… Pfui, ce porcărie! … Du-mă undeva afară, la aer. Aici mă înăbuş şi mi-e frică… Am tot timpul halucinaţii îngrozitoare. Hai să ne plimbăm cu barca şi să mai vorbim… Vrei?

Strâmbându-se cu dezgust, bău apoi câteva păhărele de-a rândul şi Romaşov văzu cum i se înviorau ochii albaştri, recăpătându-şi strălucirea şi frumuseţea.

Ieşind din casă, luară o birjă şi porniră spre râu, afară din oraş. De o parte a zăgazului, se înălţa o moară cu turbine, o clădire roşie foarte mare, iar de cealaltă se înşirau cabinele de baie, unde se închiriau şi bărci. Romaşov luă vâslele în mină, iar Nazanski se aşeză la cârma pe jumătate culcat, învelindu-se cu mantaua.

Înfrânat de zăgaz, râul era larg şi liniştit ca un iaz mare. Amândouă malurile se ridicau drepte, acoperite de o iarbă atât de netedă şi de un verde atât de luminos şi de viu, că-ţi venea s-o mângâi. Lângă ţărmuri ieşeau din apă trestii verzi, iar nuferii îşi înălţau florile albe şi mari printre frunzele late, întunecate şi rotunde.

Romaşov istorisi cu de-amănuntul cearta lui cu Nikolaev. Nazanski îl ascultă dus pe gânduri, cu capul plecat şi uitându-se la valurile pe care partea de dinainte a bărcii le despică în şuvoaie groase şi leneşe, ca de sticlă topită, ce sclipeau în tot felul de culori.

— Spune drept, nu ţi-e frică, Romaşov? întrebă cu blândeţe Nazanski.

— De duel? Nu, nu mi-e frică! răspunse el repede. Tăcu o clipă şi se văzu limpede în picioare, înaintea lui Nikolaev, care, cu mâna întinsă era gata să tragă. Nu, nu, se grăbi el să adauge, n-am să mint… Nu pot spune că nu mi-e frică… Fără îndoială, e îngrozitor… Dar ştiu că n-am să mă tem, n-am să fug şi nici n-am să-mi cer scuze!

Nazanski îşi muie vârfurile degetelor în apa încropită ce abia plescăia şi zise cu glas slab, tuşind des:

— Ah, dragul meu Romaşov, de ce vrei să faci asta? Gândeşte-te: dacă eşti sigur că nu ţi-e frică, dacă eşti cu totul sigur, ar fi cu atât mai îndrăzneţ din partea dumitale să refuzi să te baţi.

— Dar m-a lovit în obraz! zise cu încăpăţânare Romaşov şi simţea cum i se ridică în suflet un val greu ce clocotea de indignare.

— Ei bine, înţeleg, te-a lovit! răspunse prietenos Nazanski, pironindu-i asupra lui o privire tristă şi plină de duioşie. Ei, ce-are a face? Toate trec pe lumea asta… O să treacă şi suferinţa şi ura asta… Ai să le uiţi pe toate… Dar n-ai să uiţi niciodată omul pe care l-ai ucis! El o să te urmărească pretutindeni, la culcare, la masă, când vei fi singur sau laolaltă cu alţii. Secăturile i nătărăii care îndrugă vorbe goale, capetele încuiate şi papagalii fără minte susţin că a ucide în duel nu-i omor… Ce prostie! Dar toţi ăştia care se socot simţitori cred că numai tâlharii văd mereu în vis creierii şi sângele victimelor lor… Nu, frate, omorul este şi rămâne omor! Şi groaznic aici nu-i durerea, moartea, silnicia sau frică de sânge şi de cadavru. Nu… Cel mai cumplit este că-i răpeşti omului bucuria de a trăi… Marea bucurie de a trăi! repetă deodată Nazanski tare şi cu lacrimi în glas. Nimeni, nici dumneata, nici eu nu credem în viaţa de apoi – ca, de altfel, nimeni pe lume. De aceea ne temem cu toţii de moarte… Cei slabi şi proşti se amăgesc, visând grădini fermecate şi dulci cântări îngereşti, în timp ce puternicii trec în tăcere pragul de neînlăturat. Noi nu suntem puternici. Când cugetăm la ce va urma după moartea noastră, ni se înfăţişează un cavou gol, întunecos şi rece… Nu, frate, toate acestea-s minciuni! Cavoul ar fi o plăcută înşelătorie, o fericită mângâiere, dar închipuie-ţi ce îngrozitor e să-ţi spui că nu va mai rămâne nimic, cu desăvârşire nimic, nici întuneric, nici gol şi nici frig… Nimic… Nici măcar gândul şi frica de acest nimic. Nici măcar groaza! Gândeşte-te!

Romaşov lăsă vâslele din mină. Barca abia mai înainta, şi se vedea numai după încetineala cu care malurile verzi lunecau în urmă…

— Da, nu va mai rămâne nimic! repeta Romaşov dus pe gânduri!

— La priveşte, priveşte numai ce minunată şi ademenitoare-i viaţa! exclamă Nazanski, desfăcându-şi larg braţele. O, bucurie, o, dumnezeiască frumuseţe a vieţii! Priveşte cerul albastru, apusul de soare, apă liniştită! Te înfiori de încântare la vederea lor! Uite, colo departe, morile de vânt îşi mişcă aripile, iarba verde zâmbeşte, iar lângă maluri apa-i trandafiria în razele amurgului. Ah, totul răspândeşte frumuseţe, duioşie şi fericire!

Nazanski îşi acoperi deodată faţa cu mâinile şi izbucni în plâns, dar se stăpâni îndată şi, fără să se ruşineze de lacrimi, se uită la Romaşov cu ochi umezi, strălucitori şi urmă:

— Ascultă, dac-aş cădea sub roţile unui tren care mi-ar sfârteca burta şi m-ar întreba cineva, chiar în clipă din urmă, când măruntaiele mi s-ar împrăştia în pietrişul drumului ori s-ar încolăci în jurul roţilor: „Găseşti şi acuma că viaţa-i minunată?” aş răspunde cu recunoştinţă şi entuziasm: „O, da, e minunată Câtă bucurie re dă numai văzul! Unde mai pui muzica, parfumul florilor şi iubirea dulce a femeilor! Şi apoi, desfătarea cea mai mare, soarele de aur al vieţii, gândirea omenească! Dragul meu Iurocika! … Să nu te superi că-ţi spun aşa – şi Nazanski îi întinse de departe mână tremurătoare, parcă voia să-şi ceară iertare. Să presupunem că eşti închis pe veci într-o temniţă şi că toată viaţa nu vei mai zări printre zăbrele decât numai două cărămizi măcinate dintr-un zid vechi, ba chiar şi mai mult, ca-n închisoarea dumitale nu pătrunde nici măcar o rază de lumină, nici măcar un sunet… nimic! Totuşi, chiar şi starea aceasta poate fi ea măcar asemuită cu grozăvia cumplită a morţii? îţi mai rămâne raţiunea, închipuirea, memoria, gândirea creatoare care-ţi ajung să trăieşti… Ai putea chiar să mai cunoşti clipe de încântare şi de bucurie în faţa frumuseţilor vieţii.

— Da, viaţa-i minunată! încuviinţă Romaşov.

— Minunată! repetă cu înflăcărare Nazanski. Şi uite, doi oameni vor acum să se omoare unul pe altul fiindcă unul a dat o palmă celuilalt sau i-a sărutat nevasta, ori numai l-a privit necuviincios în treacăt, răsucindu-şi mustaţa. Ducă-se dracului amorul lor propriu rănit, suferinţa şi moartea lor… Ducă-se dracului toate acestea! Ce, parcă pe el îl ucide cocoloşul acela însufleţit şi jalnic, cu numele de om? Nu, ucide soarele, soarele arzător, prietenos, lumina cerului, natura, toată frumuseţea vieţii, ucide cea mai mare fericire şi mândrie: gândirea omenească! Ucide ceea ce niciodată, niciodată nu se va mai întoarce… Ah, proştii, proştii!

Nazanski oftă adânc şi clătină trist din cap, lăsându-l apoi în jos. Barca intră printre trestii. Romaşov apucă iar vâslele. Tulpinile verzi, înalte şi aspre se plecau încet şi falnic, foşnind când se loveau de proră. Aici era mai întuneric şi mai răcoare decât în partea descoperită a râului.

— Atunci, ce să fac? întrebă posomorât şi aspru Romaşov. Să-mi dau demisia? Unde să mă duc?

Nazanski zâmbi blajin, cu duioşie.

— Aşteaptă, Romaşov! Uită-te în ochii mei… Da, aşa! Nu, nu întoarce capul, uită-te drept în ochii mei şi răspunde-mi sincer: Crezi, într-adevăr, că slujeşti o cauză interesantă, bună şi folositoare? Te cunosc bine, mai bine decât pe toţi ceilalţi, şi-ţi ghicesc sufletul… Nu crezi de loc în toate acestea, nu-i aşa?

— Nu! răspunse cu hotărâre Romaşov. Dar unde să mă duc?

— Stai, mi te grăbi! Ia priveşte-i pe ofiţerii noştri… O, nu vorbesc de ofiţerii din regimentele de gardă care dansează pe la baluri, vorbesc franţuzeşte şi trăiesc pe socoteala părinţilor sau a nevestelor. Nu… Gândeşte-te la bieţii ofiţeri de infanterie, la „nucleul ăsta al glorioasei şi vitezei armate ruse…” Toţi sunt numai nişte lepădături, nişte zdrenţăroşi şi nişte ciurucuri. În cel mai bun caz, sunt fii de căpitani schilodiţi… Cei mai mulţi sunt liceeni care s-au speriat de înţelepciunea învăţăturii, elevi din şcolile comerciale şi chiar seminarişti daţi afară. Să luăm, de pildă, regimentul nostru. Cine serveşte a noi cu râvnă? Calicii împovăraţi cu familii numeroase, aţă la orice hatâr, la orice cruzime, gata chiar să ucidă sau să fure copeicile soldaţilor, şi toate acestea numai pentru ciorba de toate zilele. Dacă li se porunceşte să tragă, trag şi ucid… Pe cine? De ce? Poate degeaba… Nici nu le pasă, şi nici nu judecă… Ştiu numai că acasă le plâng copiii murdari sau rahitici şi atunci, holbând ochii, repetă şi ei într-una, cu o stăruinţă de ciocănitoare, cuvântul lipsit de înţeles: „Jurământul!” Toţi cei cu oarecare destoinicie sau cu cel mai mic talent ajung beţivi. La noi, şaptezeci şi cinci la sută din ofiţeri sunt sifilitici…

Câte un norocos – şi asta numai la cinci ani o dală – intră la Academia militară, atrăgându-şi ura celorlalţi. Linguşitorii şi cei cu ceva protecţie trec de obicei la jandarmi, ori visează să dobândească un post de poliţai într-un oraş mare. Nobilii, chiar cei fără prea mare avere, cer să fie prefecţi. Să zicem că tot mai rămân câţiva oameni de inimă, dar ce fac ei? Serviciul îi dezgustă şi-l socot drept o corvoadă, un jug de nesuferit. Fiecare caută să-şi găsească o îndeletnicire pe de lături, şi i se dedă trup şi suflet. Unii ajung colecţionari, alţii aşteaptă seara cu nerăbdare, ca să se aşeze acasă la lumina lămpii şi să brodeze pe canava vreun covoraş urât şi nefolositor sau să taie la traforaj o ramă pentru propria lor fotografie. În orele de serviciu, visează la treaba aceasta ca la o tainică şi dulce desfătare. Nici nu mai vorbesc de jocul de cărţi şi de fanfaronada de-a avea cât mai multe femei. Lucrul cel mai odios însă e ambiţia lor în serviciu, ambiţia lor meschină şi crudă. Mă gândesc la Osadci şi la cei de seamă lui care scot ochii şi dinţii soldaţilor. O dată, în faţa mea, Arceakovski şi-a bătut ordonanţa cu anta sălbăticie, încât cu greu am izbutit să-i smulg omul din mâini: sângele stropise pereţii, ba chiar şi tavanul. Hei. Şi ştii cum s-a isprăvit? Ordonanţa a fugit să se jeluiască la căpitan, căpitanul l-a trimis cu o notă la sergentul-major care l-a mai bătut o jumătate de ceas peste faţa vânătă, umflată şi plină de sânge. Soldatul a mai făcut două plângeri la inspecţiile generale, dar fără nici un rezultat.

Nazanski tăcu, frecându-şi nervos tâmplele cu palmele.

— Stai… Ah, cum îmi aleargă gândurile… zise el, neliniştit… Rău e când nu le mai poţi stăpâni şi te mina ele pe tine… Ah, da, mi-am adus aminte! Să urmăm. Uită-te la ceilalţi ofiţeri. De pildă, la căpitanul de stat-major Plavski: mănâncă lături, gătindu-şi singur la lampa de gaz, umblă aproape în zdrenţe, dar din solda lui de patruzeci şi opt de ruble pune deoparte lunar cam douăzeci şi cinci de ruble. Ehei! Acum are la bancă vreo două mii de ruble şi le împrumută în taină camarazilor cu dobânda uriaşă. Crezi că-i zgârcenie înnăscută? Nu… nu! E numai un mijloc de-a uita, de-a fugi de nerozia neînţeleasă şi dureroasă a serviciului militar… Căpitanul Stelkovski e un om inteligent, energic şi curajos. Care-i ţinta vieţii lui? Perverteşte fetişcane naive de la ţară! în sfârşit, uite-l pe Iocotenent-colorelul Brehm. E un original simpatic, o inimă de aur un om încântător şi iată-l prins cu desăvârşire de grija menajeriei lui… Ce sunt pentru el serviciul, parăzile, drapelul, mustrările, onoarea? Amănunte neînsemnate şi zadarnice ale vieţii.

— Brehm e un om minunat şi mi-e drag! îl opri Romaşov.

— Da, da, scumpul meu, încuviinţă cam moale Nazanski.

Dar ştii, reluă el încruntându-se, ştii ce am văzut o dată la manevre? După un marş de noapte, porneam la atac. Ofiţeri şi soldaţi, eram cu toţii frânţi de oboseală şi nervoşi. Brehm dă ordin gornistului să sune atacul. Dar gornistul, Dumnezeu ştie de ce, sună de trei ori adunarea rezervelor. Atunci Brehm, bunul, blândul şi încântătorul Brehm se repede călare asupra gornistului care mai ţinea goarna la gură, şi-i dă din răsputeri un pumn, îndesându-i-o pe gât. Da, am văzut cu ochii mei cum gornistul şi-a scuipat pe jos sângele şi dinţii sfărâmaţi.

— Ah, Dumnezeule! gemu Romaşov cu dezgust.

— Uite, aşa sunt toţi! Chiar şi cei mai buni, cei mai duioşi, care, la ei acasă, sunt părinţi minunaţi şi soţi plini de atenţie, se prefac la serviciu în fiare josnice, fricoase, crude şi tâmpite. Ai să mă întrebi de ce? Tocmai fiindcă niciunul din ei nu crede în serviciu şi nu vede în el vreun scop adevărat… Ştii cât le place copiilor să se joace de-a războiul? A fost şi-n Istorie o epocă de copilărie frământată, epoca generaţiilor tinere, zvăpăiate şi vesele. Pe atunci, oamenii rătăceau în cete slobode şi războiul era o bucurie îmbătătoare a tuturor sau o petrecere sângeroasă şi aducătoare de glorie. Alegeau ca şef pe cel mai viteaz, mai puternic şi mai şiret, iar autoritatea lui era sfânta pentru toţi supuşii lui până-n ziua când îl ucideau. Dar omenirea a crescut de atunci şi, pe an ce trece, e tot mai înţeleaptă, şi, în locul zgomotoaselor jocuri copilăreşti, o frământă gânduri tot mai serioase şi mai adânci. Aventurierii îndrăzneţi sunt astăzi simpli escroci. Soldatul nu mai socoate serviciul militar drept o meserie veselă care-i aduce o pradă bună. Nu! E târât cu arcanul şi se împotriveşte, blestemând şi plângând, iar şefii, temuţii, fermecătorii, neîndurătorii şi slăviţii conducători de odinioară au ajuns doar nişte funcţionari, trăind cu teamă dintr-o păcătoasă de soldă. Vitejia lor e o vitejie îndoielnică, iar disciplina militară întemeiată pe frică nu-i decât ură reciprocă. Frumoşii fazani au năpârlit! în istorie nu mai găsesc decât un singur exemplu de felul ăsta!

Călugării! începuturile monahismului au fost pline de smerenie, frumoase şi înduioşătoare. Cine ştie? Poate că era o nevoie istorică! Dar de atunci au trecut veacuri şi ce vedem acuma? Sute de mii de trântori, de pierde-vară. Sănătoşi, dar desfrânaţi, urâţi chiar de cei care le cer din când în când sprijinul spiritual. Toate ceremoniile lor sunt învăluite în forme exterioare şarlataneşti, de castă, în ritualuri învechite şi caraghioase! Nu, nu din întâmplare am vorbit despre călugări… Comparaţia e logică şi sunt încântat de ea! Gândeşte numai cita asemănare şi câte puncte comune! … La călugăr, anteriul şi cădelniţa, la ofiţer uniforma şi sabia… Acolo, smerenia, suspinele făţarnice şi vorba dulceagă, iar aici o vitejie prefăcută şi trufia care-şi roteşte mereu ochii în jur: „nu cumva să mă jignească cineva!”… Piepturi scoase în afară… coate îndepărtate şi umeri ridicaţi… Şi unii şi alţii însă. Duc o viaţă de paraziţi şi o ştiu prea bine în adâncul sufletului, dar li-e frică s-o înţeleagă cu mintea şi mai ales cu burta… Parcă-s păduchi mari, cu atât mai sătui cu cât trupul pe care-l sug e mai descompus.

Nazanski pufni furios pe nas şi tăcu.

— Vorbeşte, vorbeşte, îl rugă fierbinte Romaşov.

— Da, va veni vremea… a şi început să bată la uşă. Vremea marilor dezamăgiri şi a groaznicelor revizuiri ale vechilor valori! Adu-ţi aminte, ţi-am mai spus-o o dată, că de veacuri un geniu nevăzut şi neîndurător conduce omenirea. Legile lui sunt precise şi neînduplecate. Cu cât omenirea se cuminţeşte, cu atât le înţelege mai bine şi mai adânc. Sunt sigur că-n virtutea acestor legi statornice, totul în lume se va echilibra mai devreme sau mai târziu. Dacă robia a ţinut veacuri, prăbuşirea ei va fi îngrozitoare… Cu cât a fost mai mare silnicia, cu atât mai sângeroasa va fi şi răfuiala… Sunt bine încredinţat că va veni timpul când noi, frumoşii ofiţeri brevetaţi, seducători irezistibili şi cavaleri ferchezuiţi, vom ajunge să se ruşineze femeile în tovărăşia noastră, iar credincioşii noştri soldaţi nu ne vor mai da ascultare… Şi asta, nu fiindcă am bătut până la sânge oameni fără apărare, nu fiindcă prestigiul uniformei ne îngăduia să rămânem nepedepsiţi când jigneam femeile, nici fiindcă la beţie spintecam cu sabia prin cârciumi pe cei care ne ieşeau în cale. Desigur şi acestea vor atârna greu în cumpănă, dar avem o vină mult mai cumplită, care de pe acuma nu se mai poate îndrepta: suntem orbi şi surzi la tot ce ne înconjoară.

Încă de multă vreme, departe de cantonamentele noastre scârboase şi duhnitoare, se făureşte o viaţă nouă. Măreaţă şi luminoasă. S-au ivit oameni noi, îndrăzneţi şi mândri, iar în mintea lor se trezesc gânduri înflăcărate de libertate. Ca-n ultimul act al unei melodrame, turnurile şi vechile închisori se prăbuşesc şi dincolo de ele se zăreşte o strălucire orbitoare. Iar noi, umflându-ne în pene ca nişte curcani, clipim numai din ochi şi bombănim cu trufie: „Ce este? Unde? Ţine-ţi gura! Asta-i răzvrătire! Trag! ce Dar tocmai dispreţul ăsta de curcan faţa de libertatea spiritului omenesc n-o să ne fie iertat în vecii vecilor…

Barca intrase într-un mic luminiş de apă, liniştit şi tainic. Păpurişul des, înalt şi neclintit o înconjura cu un zid verde şi rotund, parcă despărţind-o de lumea întreagă. Deasupra ei, zburau tipind pescăruşii, uneori aşa de jos, încât mai că-l atingeau cu aripile pe Romaşov care le simţea suflul puternic al zborului. Pesemne că-şi aveau cuiburile prin apropiere, în desimea păpurişului. Nazanski se întinse cu totul pe spate şi se uită vreme îndelungată la cerul pe care nori aurii şi nemişcaţi începeau să se facă trandafirii.

Romaşov întrebă cu sfială:

— Nu eşti obosit? Mai spune ceva.

Ca şi cum şi-ar fi urmărit gândurile cu glas tare, Nazanski relua îndată: vor veni timpuri noi şi, într-adevăr, minunate… Am trăit mult în libertate, am citit mult, am văzut şi am simţit multe. Până acum, tot felul de bufniţe bătrâne ne împuiau urechile încă de pe băncile şcolii: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi şi nu uita că blândeţea, supunerea şi resemnarea sunt cele mai de seamă însuşiri ale omului. Alţii, mai cinstiţi, mai puternici, mai îndârjiţi ne spuneau: să strângem rândurile, mergând chiar la pieire, dar să pregătim generaţiilor viitoare o viaţă mai luminoasă şi mai bună”. Mărturisesc însă că n-am înţeles niciodată vorbele lor. Cine-mi va dovedi, fără putinţă de tăgadă, ce anume mă leagă de aproapele meu – lua-l-ar dracu – de sclavul ăsta ticălos, de un bolnav sau de un tâmpit? O, dintre toate legendele, cea pe care o urăsc mai mult, din toată inima şi cu tot dispreţul, e legenda lui Iulian Milostivul. Leprosul îi spune: „Tremur, culcă-te lângă mine. Mi-e irig, lipeşte-ţi buzele de gura mea duhnitoare şi încălzeşte-mă cu răsuflarea ta!” A, cum urăsc fraza asta! Urăsc leproşii şi nu-mi iubesc aproapele… La urma urmei, ce nevoie am să-mi bat capul pentru fericirea oamenilor din veacul al treizeci şi doilea? O, cunosc delirul ăsta prostesc despre sufletul universal, despre datoria sfântă. Dar şi când credeam cu raţiunea în neroziile acestea, niciodată nu le-am simţit cu inima. Mă înţelegi, Romaşov?

Romaşov îi arunca o privire recunoscătoare, de care se ruşină oarecum.

— Te înţeleg foarte bine! zise el. Când nu voi mai fi, va pieri tot universul o dată cu mine… Parcă asta voiai să spui!

— Exact! Şi mai adaug acum că şi dragostea faţă de aproape s-a mistuit ca fumul în inimile oamenilor. O va înlocui o credinţă nouă, o credinţă dumnezeiască ce va dăinui în veci, până la sfârşitul lumii. E dragostea faţă de tine însuţi, faţă de trupul tău frumos, de inteligenţa ta puternică, de nesfârşită bogăţie a sentimentelor tale. Ia gândeşte, Romaşov gândeşte bine! Cine ţi-e mai drag şi mai aproape decât tu însuţi? Nimeni! Tu eşti stăpânul lumii, mândria şi podoaba ei… Tu eşti Dumnezeul a tot ce trăieşte. Tot ce vezi, ce auzi şi ce simţi e numai al tău! Poartă-te cum vrei… Ia tot ce-ţi place… Să nu-ţi fie frică de nimeni în lume, fiindcă nimeni nu ţi-e stăpân şi nici egalul tău! Va veni vremea când nouă credinţă în propriul tău Eu va pogorî ca limbile de foc ale Sfântului Duh peste capetele tuturor oamenilor şi, atunci, nu vor mai fi nici sclavi, nici stăpâni, nici infirmi, nici milă, nici vicii, nici ură şi nici pizmă… Atunci oamenii vor fi zei! Gândeşte cum aş îndrăzni eu să jignesc, să lovesc, sau să înşel un om în care voi simţi un zeu luminos, pe semenul şi fratele meu? Atunci viaţa va fi minunată… Pe toată faţa pământului se vor înălţa clădiri frumoase şi pline de lumină; nimic josnic şi vulgar nu ne va supăra privirea, iar viaţa va ajunge o muncă veselă, ştiinţa va fi liberă, totul va fi o muzică dumnezeiască, o voioasă şi nesfârşita sărbătoare… Dragostea nu va mai fi un păcat ruşinos, săvârşit prin unghere întunecoase, cu dezgust şi pe furiş… Scăpata de jugul întunecat al prejudecăţii, ea va fi religia senină a lumii. Chiar trupurile noastre, mai puternice şi mai frumoase, vor purta veşminte falnice, viu colorate. Da, exclamă Nazanski, ridicându-şi solemn braţele, aşa cum cred în soarele ce asfinţeşte deasupra mea, cu aceeaşi tărie cred în apropiata sosire a vieţii acesteia dumnezeieşti.

Romaşov, tulburat, zguduit, cu buzele albe, îngăimă:

— Nazanski, astea sunt visuri, închipuiri deşarte!

Nazanski râse încetişor şi cu îngăduinţă.

— Fără îndoială, zise el zâmbind, vreun profesor de teologie dogmatică sau de filologie clasică, o să se aşeze în faţa mea cu picioarele răşchirate, braţele larg desfăcute şi, lăsându-şi capul într-o parte, va spune: „Dar asta-i o manifestare de individualism extrem!” Vorbele mari nu înseamnă nimic, dragul meu băiat! De fapt, nimic pe lume nu-i mai cu putinţă decât închipuirile la care astăzi visează doar câţiva… Nimic nu uneşte mai sigur şi mai trainic oamenii decât visurile acestea. Să uităm că suntem militari! Iată-ne ajunşi deodată civili… în stradă, s-a proptit o dihanie, o dihanie voioasă cu două capete… Stă la pândă şi numaidecât bate în obraz toţi trecătorii. Pe mine încă nu m-a atins, dar numai la gândul că poate să mă lovească sau să insulte femeia pe care-o iubesc şi să atenteze la libertatea mea după bunul ei plac, numai la gândul ăsta, toată mândria mea se revoltă. Singur, nu-i pot veni de hac. Dar, zărind în preajma mea un om atât de îndrăzneţ şi de trufaş ca şi mine, îi spun: „Haidem amândoi s-o împiedicăm să ne lovească atât pe tine cât şi pe mine”. Şi ne repezim asupra ei. A! Fireşte, e o pildă prea simplă, un fel de schemă, oricum dihania asta cu două capete simbolizează tot ce-mi înlănţuie gândirea, ce-mi siluieşte voinţa şi-mi înjoseşte respectul pe care-l am faţă de propria mea personalitate… Şi atunci, nu neghioaba milă faţă de aproapele meu, ci dumnezeiasca dragoste pentru mine însumi va uni sforţările mele cu ale celorlalţi oameni, semenii mei spirituali!

Nazanski tăcu, fără îndoială obosit de această neobişnuită încordare nervoasă. După câteva clipe, urmă fără vlagă şi cu glas scăzut:

— Da, dragul meu Gheorghi Alexeevici… Lângă noi clocoteşte o viaţă uriaşă, încurcată, se nasc gânduri dumnezeieşti şi înflăcărate, se prăbuşesc vechii idoli auriţi, iar noi stăm în grajdurile noastre cu mâinile în şolduri şi nechezăm: „Ah, civili tâmpiţi! Las’ că vă arătăm noi!” Iată ceea ce viaţa n-o să ne ierte niciodată…

Se ridică pe jumătate şi, învelindu-se în manta, zise obosit:

— E frig! Să ne întoarcem acasă…

Romaşov scoase barca dintre trestii. Soarele coborâse dincolo de oraş, după acoperişurile îndepărtate care se desprindeau negre pe cerul purpuriu. Pe alocuri, razele răsfrângându-se în geamuri, parcă ardeau învăpăiate. În partea dinspre amurg, apa era trandafirie, netedă şi lucioasă, dar în spatele bărcii se şi învineţise în unde creţe. Romaşov spuse deodată, răspunzând propriilor lui gânduri:

— Ai dreptate! Am să-mi dau demisia… Nu ştiu însă ce-o să fac pe urmă, cu toate c-am mai avut gândul ăsta şi înainte…

Ghemuit în manta, Nazanski tremura de frig.

— Du-te, du-te, făcu el cu tristeţe. În dumneata e un nu ştiu-ce, un fel de lumină lăuntrică… Dar în bârlogul nostru s-ar stinge! Ţi-ar stinge-o vreunul numai cu un scuipat… Totul este să nu-ţi fie frică de viaţă: e veselă, interesantă, minunată. Ei, să zicem că nu izbuteşti, că decazi până la vagabondaj, până la beţie! Dar, pe cinstea mea, dragul meu, orice hoinar are o viaţă de mii de ori mai plină şi mai interesantă decât Adam Ivanâci Zegrjt său căpitanul Sliva. Cel puţin când hoinăreşti în lumea largă, vezi sate şi oraşe, cunoşti o mulţime de oameni originali, zeflemişti, nepăsători; observi, adulmeci, asculţi, dormi pe iarbă udă de rouă, îngheţi pe ger, dar nu eşti legat de nimic, nu ţi-e frică de nimeni şi iubeşti din tot sufletul viaţa liberă… O, ce mărginiţi sunt oamenii! La drept vorbind, oare nu-i acelaşi lucru, dacă mănânci peşte sărat sau pulpă de căprioară cu trufe, dacă te îmbeţi cu votcă sau cu şampanie, şi mori sub un polog sau la poliţie? Toate acestea nu-s decât amănunte fără însemnătate, mici plăceri sau obiceiuri repede uitate. Ele întunecă şi micşorează ţelul de căpetenie şi cel mai măreţ al vieţii. Mi se întâmpla adesea să privesc înmormântări fastuoase. Într-un sicriu de argint, sub văluri neghioabe e întinsă o maimuţă moartă, iar alte maimuţe vii merg în urma ei cu boturile lungite, cu pieptul şi spatele acoperite cu medalii caraghioase şi cu tinichele… Apoi toate aceste vizite, rapoarte, şedinţe… Nu, dragul meu! Un singur lucru e statornic, frumos şi de neînlocuit: un suflet liber şi, o dată cu el, gândul creator şi setea voioasă de viaţă. Trufele pot să fie sau să lipsească, e un capriciu şi un joc al întâmplării şi un vatman, dacă nu-i prea prost, poate învăţa într-un an să domnească destul de bine şi cu oarecare demnitate. Niciodată însă, o maimuţă trufaşă, îndopată şi tâmpită, care se lăfăieşte în cupeu, cu monoclul bălăbănindu-i-se pe burtă mare nu va înţelege farmecul mândru al libertăţii, niciodată nu va încerca bucuria inspiraţiei şi niciodată nu va vărsa lacrimi dulci de încântare la ivirea celor dintâi mâţişori argintii şi pufoşi pe o crenguţă de salcie.

Nazanski fu apucat de un acces de tuse. Apoi scuipă şi urmă:

— Pleacă, Romaşov! Ţi-o spun, fiindcă şi eu am gustat libertatea, iar dacă m-am întors în cuşca asta murdară, a fost numai din pricina… ce mai… mă-nţelegi! Aruncă-te cu îndrăzneală în viaţa care n-o să te înşele… Parcă-i o clădire uriaşa cu mii de odăi luminoase, împodobite cu tablouri minunate „locuite de oameni deştepţi şi fermecători, în care răsună cântecele şi domnesc râsetele, dansurile şi iubirea şi unde se găseşte tot ce-i măreţ şi frumos în artă. Din palatul acesta n-ai văzut până acum decât o cămăruţă întunecată şi strâmtă, plină de colb şi de pânze de păianjen – şi ţi-e frică să ieşi din ea.

Romaşov trase la ponton şi-l susţinu pe Nazanski să iasă din barcă. Se întunecase când ajunseră la locuinţa acestuia.

Romaşov îl ajută să se culce şi-l înveli cu pătura peste care mai puse şi mantaua.

Nazanski dârdâia aşa de tare, că-i clănţăneau dinţii. Ghemuindu-se tot şi înfundându-şi capul în pernă, se văita cu glas de copil necăjit:

— O, cum mă tem de odaia mea… Ce vise mă urmăresc, ce vise!

— Vrei să stau la noapte lângă dumneata? propuse Romaşov.

— Nu, nu, nu-i nevoie! Te rog, trimite după puţină bromură şi… ceva votcă. Nu mai am un ban.

Romaşov rămase la el până la unsprezece seara. Încetul cu încetul, Nazanski încetă să mai tremure. Deschise deodată ochii mari, strălucitori de friguri, şi zise răspicat:

— Acuma, pleacă… Adio!

— Adio, răspunse cu tristeţe Romaşov.

Ar fi vrut să spună „adio dascălul meu” dar se sfii şi adăugă numai, glumind în silă:

— De ce adio? De ce nu la revedere?

Nazanski izbucni într-un râs înfricoşător şi neaşteptat.

— Da! De ce nu la revedere? strigă el cu glas de nebun. Romaşov simţi că-l trece prin tot trupul un fior de groază, ca un val.