II.

IARMOLA, CHIRCIT ÎN FAŢA SOBEI, scormonea tăciunii, iar eu mă plimbam de la un colţ la altul al odăii. Din cele douăsprezece camere ale uriaşului conac ocupam una singură – fostul salon. Celelalte erau încuiate, şi în ele mucegăiau vechea mobilă tapisată, nemişcată şi solemnă, nişte obiecte stranii de bronz şi câteva portrete din secolul al XVII-lea.

Afară, vântul urlă ca un diavol bătrân, gol şi rebegit. În urletul lui se împleteau gemete, schelălăit şi un râs sălbatic. Spre seară, viscolul se înteţea. Parcă arunca cineva cu furie în geamuri mănunchiuri de zăpadă măruntă şi uscată, iar pădurea din apropiere scârţâia şi vuia ca o ameninţare ascunsă şi surdă.

Vântul se strecură prin odăile pustii, cânta jalnic prin coşurile sobelor, şi casa veche, dărăpănată, crăpată şi pe jumătate dărâmata se însufleţea deodată de sunete ciudate, pe care le ascultăm, fără să vreau, cu nelinişte. A oftat oare cineva în sala cea albă? Un oftat adânc, întretăiat, plin de tristeţe. Parcă undeva, departe, scândurile uscate şi putrede ale duşumelelor scârţâie sub nişte paşi grei şi străini… Apoi mi se năzărea că lingă odaia mea, pe coridor, cineva apăsa cu fereală, dar stăruitor, clanţa unei uşi, iar apoi, cuprins de o furie năprasnică, pornea să alerge prin toată casa, zgâlţâind cu turbare obloanele şi uşile, sau, vârât într-un coş, scâncea nespus de jalnic, monoton şi fără de oprire, ba subţiindu-şi glasul până la un scheunat vrednic de milă, ba îngroşându-l până la urletul unei fiare. Uneori, Dumnezeu ştie cum, oaspetele acesta înfricoşător năvălea şi în odaia mea, prelingându-se ca un fior rece de-a lungul şirei spinării şi clătinând flacăra lămpii, care abia mai pâlpâia sub abajurul de hârtie verde, ars în partea de sus.

M-a cuprins o nelinişte ciudată, neînţeleasa. Mă vedeam în noaptea neagră şi viforoasă de iarnă, singur, într-o casă şubredă, în mijlocul unui sat pierdut între păduri şi troiene, la sute de verste de oraş, de societate, de râsul femeilor, de vorbă omenească… Şi mă bătea gândul că noaptea asta cumplită va dura ani, zeci de ani, va dăinui până la moartea mea, că viscolul de afară va urla mereu ca acum, că lampa va pâlpâi la fel de palid sub sărăcăciosul abajur verde, că eu voi măsura odaia în lung şi-n lat, cuprins de aceeaşi nelinişte, iar lângă sobă va şedea mereu, ca astăzi, tăcutul Iarmola, cufundat în gândurile lui, fiinţa aceasta ciudată, străină, căreia nu-i pasă de nimic pe lumea asta: nici de ai lui, cei de-acasă, care nu au ce mânca, nici de urletul vântului, nici de tristeţea mea nedefinită, care-mi rodea sufletul.

Pe neaşteptate, o dorinţă nestăpânită m-a îndemnat să tulbur tăcerea apăsătoare măcar cu ceva care să semene a glas omenesc şi l-am întrebat:

— De ce o sufla vântul astăzi atât de tare, Iarmola?

— Vântul? a răspuns el, ridicând alene capul. Conaşul chiar nu ştie?

— Chiar! De unde să ştiu?

— Chiar nu ştiţi? s-a înviorat el, deodată. Păi să vă spun eu, a urmat pădurarul cu un glas plin de taină. Să vă spun eu: ori s-a născut o cotoroanţă, ori chefuieşte necuratul.

— La voi, cotoroanţă înseamnă vrăjitoare, nu-i aşa?

— Chiar aşa, chiar aşa… vrăjitoare.

Abia aşteptam să văd ce urmează. Îmi spuneam: „Poate că acum o să izbutesc să storc de la el vreo poveste mai deosebită cu vrăjitori, comori ascunse-n pământ şi cu vârcolaci.”

— Pe la voi, pe-aici, prin Polesie, sunt vrăjitoare? l-am întrebat eu.

— Ce ştiu eu! … Poate c-or fi, a răspuns Iarmola cu nepăsarea lui de totdeauna, aplecându-se din nou spre sobă. Zic bătrânii cum că ar fi fost cândva… Dar poate că nu-i adevărat…

Eram dezamăgit. Îl ştiam pe Iarmola zgârcit la vorbă, aşa că pierdusem speranţa să mai scot de la el ceva în legătură cu lucrurile acestea interesante. Dar, spre mirarea mea, a început să povestească pe neaşteptate, domol, parcă vorbind cu soba care duduia, nu cu mine.

— A fost şi la noi o cotoroanţă, să tot fie fo cinci ani de atunci, da’ flăcăii au alungat-o din sat.

— Şi unde au alungat-o?

— Unde! … În pădure, unde altundeva? I-au dărâmat şi cocioabă, ca să nu rămână nimic din cuibul ei afurisit… Pe ea au scos-o la marginea satului şi i-au ars câteva după ceafă.

— Şi de ce s-au purtat aşa cu ea?

— Păi, se ţinea numai de rele. Se certa cu toţi, făcea tot felul de farmece, vrăjea grânele… într-o zi, a cerut de la o muiere tânără un zlot (15 copeici). Aia zice: „N-am zlot, lasă-mă în pace!” „Bine, zice ea, o să ţii minte că nu mi-ai dat un zlot…” Şi ce credeţi, conaşule? Din ziua aia, copilul muierii a-nceput să bolească, şi a bolit ce-a bolit, pân-a murit. Atunci au alungat-o flăcăii, sari-i-ar ochii…

— Şi vrăjitoarea asta unde-i acum? l-am descusut eu mai departe.

— Vrăjitoarea? a repetat Iarmola încet şi tărăgănat întrebarea, după cum avea obiceiul. Păi, de unde să ştiu eu?

— N-a rămas prin sat vreun neam de-al ei?

— Nu, că nu era de prin partea locului, ci dintre ruşi ori ţigani… Eram încă băieţandru când a venit la noi în sat. Avea şi-o fetiţă cu ea – c-o fi fost fie-sa, c-o fi fost vreo nepoată, nu ştiu… pe amândouă le-au alungat…

— Şi acum nu se mai duce nimeni pe la ea, să-i ghicească sau să-i dea vreo buruiană de leac?

— Ba muierile se mai duc, a răspuns Iarmola cu dispreţ.

— Aha! Atunci se ştie totuşi unde locuieşte?

— Eu habar n-am… Zic oamenii c-ar sta pe undeva pe lângă Smârcul Dracului… Ştiţi, mlaştina de dincolo de drumul către Irinovka. În mlaştina aia s-a aciuat, arde-o-ar focul.

„La nici zece verste de casa mea locuieşte o vrăjitoare, o vrăjitoare adevărată, vie, din Polesie!” Gândul acesta m-a pus pe jar.

— Ia ascultă, Iarmola, cum aş face s-o văd şi eu pe vrăjitoarea asta?

— Ptiu! a scuipat el cu indignare. Ceva mai bun n-aveţi de făcut?

— Bun sau nu, eu o să mă duc la ea. De cum s-o încălzi puţin, pornesc. Mă călăuzeşti, nu-i aşa?

Ultimele mele cuvinte l-au uimit atât de mult, încât a sărit în picioare.

— Eu? a strigat el cu indignare. Pentru nimic în lume! Orice mi s-ar întâmpla, acolo nu merg.

— Lasă prostiile, o să mergi.

— Nu, conaşule, nu merg… Nici în ruptul capului nu merg… Să fac eu una ca asta? a strigat el iar, cuprins de un nou val de indignare. Eu… la cuibul cotoroanţei? Ferească-mă Dumnezeu! Nici pe dumneavoastră nu vă sfătuiesc, conaşule.

— Cum vrei… Dar eu tot o să mă duc. Sunt tare curios s-o văd.

— N-aveţi ce vedea, mormăi Iarmola, trântind cu năduf uşiţa de la sobă.

Peste o oră, după ce a strâns samovarul, şi-a băut ceaiul în tinda întunecoasă şi se pregătea să se ducă acasă, l-am întrebat:

— Cum o cheamă pe vrăjitoare?

El a răspuns, aspru şi posomorât:

— Manuiliha.

Deşi nu-şi dăduse niciodată sentimentele în vileag, părea că se legase mult de mine, din pricina patimii noastre comune pentru vânătoare, a felului meu simplu de a mă purta cu el, a ajutorului pe care-l dădeam din când în când familiei sale veşnic flămânde, şi mai ales fiindcă eram singurul om pe lume care nu-l dojenea pentru beţie, dojană ce nu putea s-o sufere. De aceea, hotărârea mea de a o cunoaşte pe vrăjitoare îl mâhnise foarte mult, dar îşi arătă nemulţumirea numai printr-un fornăit zgomotos şi printr-o lovitură puternică de picior, pe care o trase câinelui său, Reabcik, când ieşi în capul scării. Animalul sări într-o parte, schelălăi înfiorător, dar porni numaidecât după stăpânul lui urlând într-una.